Icoana care aduce ploaia

În naosul bisericii vechi din Mănăstirea Sihăstria din Moldova se află o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Să fi fost prin anul 1941, când a căzut o mare nenorocire pe această mănăstire: a luat foc împreună cu toate chiliile dimprejur, care erau din lemn. Atunci, preoţii au intrat în biserică şi au căzut în genunchi, rugându-se, cu lacrimi în ochi, la icoana făcătoare de minuni. Maica Domnului s-a milostivit şi a potolit focul. Biserica a fost salvată. Icoana Maicii Domnului este renumită pentru că aduce ploaia în vreme de secetă, pentru că alungă diavolul, ajută la vindecarea anumitor boli şi schimbă viaţa oamenilor în bine. Prin anul 1947, aici au venit mii de credincioşi din satele dimprejur şi au cerut să se scoată icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din această mănăstire şi să fie dusă peste Munţii Sihlei. Ea a fost însoţită de doi ieromonahi: Calinic Lupu şi Casian Frunză. Aceştia au coborât în satele Mitoc și Magazia, unde îi aştepta tot poporul urgisit. Acolo au făcut Sfântul Maslu şi rugăciuni pentru ploaie. La puţin timp, norii s-au adunat deasupra. Apoi, ca la un semn, zăgazurile cerului s-au rupt. Pământul fierbinte a fost adăpat cu ploaia binecuvântată, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi, sfânta icoană a fost cerută de credincioşi în satele Davideni, Tupilaţi şi Păstrăveni, unde, din nou, Maica Precista a adus ploaie bogată peste câmp, făcându-i pe oameni să plângă de bucurie.

Copleşită de necazuri şi dureri

Corina Simiana Mihăilescu din Bucureşti, în vârstă de 43 de ani, avea un mare necaz în familie. Soţul ei, Eftimie de 48 de ani, era suspect de cancer la colon. Mai mult, cei trei copii ai ei, minori, sufereau şi ei: cel mic era bolnav de ulcer, mijlociul fusese lovit de un autoturism, în timp ce traversa pe trecerea de pietoni, iar fata cea mare acuza dureri atroce de spate. Biata femeie nu mai ştia încotro s-o apuce! Disperată, a început să se roage din tot sufletul la toate bisericile de prin Bucureşti. „Slăbisem îngrozitor, povesteşte doamna Mihăilescu. Plângeam încontinuu, nu mai aveam somn. Mă întrebam de ce trebuie să plătesc eu atâta şi pentru care păcat? Stând aşa şi rugându-mă în genunchi la biserica Elefterie de la Eroilor, m-am gândit că poate aşa mi-e dat mie să sufăr. Am plecat spre spital (soţul meu era internat la Fundeni) şi, când am ajuns acolo, m-am împrietenit pe hol cu o femeie care era în doliu. I-am povestit ce am păţit şi mi-a spus aşa:

Rugăciune la icoana făcătorare de minuni de la Mânăstirea Bistrița
- Du-te la mănăstirea Sihăstria din Moldova şi roagă-te la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Ai să vezi câtă linişte o să-ţi intre în suflet şi toate greutăţile pe care le înfrunţi acum îţi vor părea mai uşoare…

- Mă duc, ce să fac?! Dar n-am bani nici de-o pâine, cu ce să plătesc trenul, ce am să mănânc?!

- Nu te lasă El, bunul Dumnezeu! Ai să vezi că nici n-o să ai nevoie de atâta mâncare. Hrana spirituală va fi suficientă. Iar de tren, să n-ai grijă, o să te descurci într-un fel!

Am ascultat-o şi într-o zi mai liberă am dat o fugă până acolo, luând şi copiii cu mine. Bani am făcut rost de la o verişoară, care mi-a spus că nu-i mai vrea înapoi, măcar să rezolv ceva. Am stat trei zile şi trei nopţi în curtea Mănăstirii şi ne-am rugat cu toţii. Am postit. Am plâns în genunchi cu mâinile întinse spre icoane. Pot să vă spun că, după trei spătămâni, când nu mai aveam nici o speranţă, toate problemele mele au început să se rezolve pe rând: soţul a mai făcut nişte analize, care au demonstrat că nu are cancer, ci doar o afecțiune cronică, gravă e drept, dar nu letală, iar copiii mei s-au însănătoşit, unul câte unul. Nici mie nu mi-a venit să cred la început, dar mari şi minunate sunt minunile Domnului!”

„Soţia mea …lătra de dimineaţa, până la două noaptea!”

Alexandru Dinu Marinescu, în vârstă de 80 de ani, tot din Bucureşti a avut un mare necaz în urmă cu cinci ani. La un moment dat, soţia lui Emanuela, de 75 de ani, nu mai recunoştea nimic de prin casă, şi nici pe el nu-l mai cunoştea. Cădea pe jos, se lovea, dădea din picioare şi urla mereu. „Am dus-o la tot felul de medici, psihiatri, neurologi, endocrinologi, hematologi, mărturiseşte bătrânul. I-am făcut analizele, expertize. Nu ieşea nimic rău, erau în regulă toate. Dar după simptomele pe care le avea soţia mea, părea că înnebunise definitiv. Nici un medicament calmant pe care l-a înghiţit nu a potolit-o. Nu mai ştia să spună Tatăl Nostru, nu mai ştia să se închine! Se agita. Vorbea toată ziua despre nişte câini imaginari, care o aleargă şi vor să o muşte, striga la mine în fiecare dimineaţă fugind prin curtea casei. Deja vecinii ne ştiau, până şi copiii de pe stradă râdeau de noi. Şi pe bună dreptate, pentru că nevastă-mea lătra toată ziua cât o ţineau puterile. Vă închipuiţi ce circ era? Copiii veneau şi ei pe la garduri şi chiţăiau, întărâtând-o. Îmi era tare milă de ea, dar până nu-şi făcea numărul de lătrat, nu intra în casă. Şi asta se întâmpla în fiecare zi!”

„Asta e mâna lui Dumnezeu!”

Când un vecin de stradă, sătul şi el de spectacolele bolnavei, i-a sugerat domnului Marinescu să o ducă la Mănăstirea Sihăstria din Moldova, acesta din urmă s-a supărat foc. Dar, după aceea a stat şi s-a gândit: dacă omul acela avea dreptate?! „Aşa că, am urcat-o pe Emanuela, cu forţa, în maşina fiicei mele şi am dus-o acolo, continuă bătrânul. Soția mea a lătrat mai tot timpul, cocoţată pe geam. Ce-o fi zis lumea, nu ştiu, pe noi ne-a terorizat extrem! Într-un târziu, am ajuns. Tare frumos era pe acolo, parcă eram în Rai, nu-mi mai venea să plec. Şi soţiei se părea că-i cam place. Nici n-a intrat bine în mănăstire, că s-a întors către mine şi a început să plângă…” Domnul Marinescu s-a bucurat enorm. Au rămas la Sihăstria o săptămână, timp în care s-au rugat. Soţia lui se transforma pe zi ce trece. La un moment dat, bătrâna s-a însănătoşit, de parcă nu avusese niciodată nimic. Ea i-a spus soţului:

- Sandule! Unde mă aflu? Şi unde am fost până acum?

- Eşti cu mine, Emanuelo, şi cu bunul Dumnezeu care ne-a ajutat şi ne-a scăpat de necaz!

Când au ajuns în Bucureşti, medicii s-au arătat foarte uimiţi de ceea ce se întâmplase. Nici ei nu înțelegeau ce se petrecuse și nu au știut să-i spună domnului Marinescu cum de s-a calmat soția lui, fără niciun medicament. „M-am bucurat ca şi cum aş fi câştigat încă 20 de ani de viaţă, mai spune omul. De atunci, ne ducem cu fiecare ocazie la Sihăstria. Vă jur că Emanuela n-a mai lătrat și nici n-a mai luat-o razna de atunci! Asta e mâna lui Dumnezeu, ascultați-mă pe mine, că sunt bătrân!”