„Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi.”(Ps103, 34)



Scurt istoric

Cum am putea vorbi despre om fără să aducem aminte şi de muzică? Dacă vom cerceta istoria descoperim că muzica a fost nedespărţită de oameni. O atestare timpurie o găsim în capitolul 4, versetul 21 al cărţii Facerea unde Moise dă mărturie despre Iubal, afirmând că „acesta este tatăl tuturor celor care cântă din chitară şi din cimpoi”. Dar până la cântarea acompaniată instrumental, mai întâi a fost cea vocală, simplă. Oricum datele istorice despre originea muzicii nu ne spun prea multe. Cine e mai veche? Omenirea sau istoria? Iar dacă omenirea este anterioară istoriei, înseamnă că şi vocea este mai veche decât istoria. Deci muzica există de la începutul oamenirii. Prima cântare despre care se aminteşte în Vechiul Testament este cea a lui Moise, Ieşirea cap 15: „Atunci Moise şi fii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta şi au zis”. Dar asta nu înseamnă că este şi cea dintâi.

În Noul Testament, după înfiinţarea Bisericii Creştine, psaltul, cantorul, cântăreţul sau dascălul apare după lector, ca o dedublare a acestuia. Asta înseamnă că la început, citeţul sau lectorul se ocupa şi de cântarea în biserică. Abia mai târziu, când psalmodia capătă însemnatate în serviciul bisericesc, se face distincţia între lector şi psalt, fiecare având acum rolul bine stabilit: „Tot acelaşi, poruncesc în privinţa rămăşiţelor(de la ofrande): ofrandele(jertfele) care au rămas de la misterii, să le împartă la cler, diaconii, după chibzuinţa episcopului sau Preoţilor şi anume: Episcopului patru părţi, Preotului trei, diaconului două părţi, iar celorlalţi: ipodiaconilor, citeţilor, cântăreţilor şi diaconiţelor, o parte, căci aceasta e frumos şi plăcut lui Dumnezeu, ca fiecare să fie cinstit după vrednicia lui, căci biserica este şcoala, nu a desordinei, ci a ordinei.” Existenţa cântăreţilor ca treaptă distinctă în clerul primelor veacuri creştine se poate observa şi din rânduiala împărtăşirii: „Şi după aceasta să se împărtăşească Arhiereul, apoi Presbiterii şi Diaconii şi citeţii şi cântăreţii şi asceţii şi dintre femei, diaconiţele şi fecioarele şi văduvele; după aceasta copiii şi la urmă tot poporul, după regulă, cu frică şi cu evlavie şi fără zgomot.”

Deşi cântăreţii existau ca treaptă distinctă în clerul inferior, în primele secole tot poporul drept credincios care participa la slujbe cânta în biserică, dând răspunsurile la ectenii şi interpretând imnele liturgice. Trebuie să precizăm că la vremea aceea cântările erau mult mai simple şi mai puţine decât cele din zilele noastre. Ne putem imagina cum se desfăşura slujba în primele secole creştine. Existau două variante principale de execuţie: în cântarea responsorială psaltul avea rolul principal de solist şi conducător al cântării; el dădea tonul, începea cântarea de pe amvon, iar credincioşii se uneau cu el în cântare numai prin răspunsuri scurte. În cântarea antifonică, tot psalţii conduceau, dar acum poporul cânta intregul imn, nu doar anumite fragmente de melodie; astfel, împărţiţi în două cete executau alternativ versetele psalmilor.

Începând cu secolul al IV-lea, când interpretarea imnelor religioase a devenit mai dificilă, s-a hotărât în anul 343 la sinodul local din Laodiceea, să nu mai cânte oricine în biserică după bunul plac, ci cu bună rânduială: „Afară de cântăreţii canonici, care se urcă pe amvon şi cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în biserică.”

Rolul psalţilor a sporit mai apoi în sec. al VIII-lea, când Sfântul Ioan Damaschin a sistematizat cele 8 ehuri sau glasuri, moduri de cântare. Aşa a devenit necesară prezenţa cântăreţilor de profesie, care au deprins meştesugul cântării psaltice.

Canonul 33 al Sinodului Trul. condamnă aspru obiceiul armenesc de la acea vreme, prin care psalţii nu se mai tundeau întâi în această treaptă: „De vreme ce am cunoscut că în ţara armenilor se rânduiesc în cler numai cei de neam preoţesc – cei ce încearcă să facă aceasta urmând obiceiurilor iudaice -, iar unii dintre ei chiar şi netunşi se aşează cântăreţi şi citeţi ai dumnezeiescului locaş,…” Pedeapsa neascultării este afurisirea. Astăzi, după 1319 ani de când a fost dat acest canon, în Biserica Otodoxă, psalţii de profesie nu mai sunt instituiţi de multă vreme prin hirotesie.



Poziţia cântăreţului în Biserică

Tot sinodul Trulan a hotărât prin canonul75 următoarele: „Voim ca cei ce se află în biserică spre a cânta să nu se folosească de strigăte netocmite şi să silească firea spre răcnire, nici să aduge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici, caer nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci multă luare-aminte şi smnerenie să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici.”[5] Cântăreţul trebuie să cânte cu umilinţă, ca pentru Dumnezeu, bine ştiind că inimile înfrânte şi smerite nu vor fi urgisite.

Potrivit canonului 59 Laodiceea, interpretul bisericesc este dator să execute numai cântări aprobate de Biserică şi să rămână fidel modurilor de cântare moştenite de la Sfinţii Părinţi. În compoziţie este evident că trebuie respectate aceleaşi principii.

Cântăreţul nu ar trebui să-şi părăsească biserica fără învoire canonică: „Câţi dintre presbiteri sau diaconi, sau peste tot, cei ce se numără în cler(sunt socotiţi în rândul clerului), în chip cutezător, neavând înaintea ochilor nici frica lui Dumnezeu, nerecunoscând nici canonul bisericesc, vor pleca de la bisericile lor, aceştia nu trebuie primiţi nicidecum în altă Biserică, ci trebuie să fie siliţi ca să se reîntoarcă în parohiile lor;”

În cazul în care psaltul ar fi hirotesit, tot nu-i este îngăduit să poarte orar: „Nu se cuvine citeţilor sau psalţilor a purta orar, şi aşa să citească sau să cânte.” „În serviciu cântăreţul pote purta stihar, dar nu şi orar.”

Îndatorile cântăreţilor nu se amestecă cu cele ale preoţilor: „Dar şi celorlalţi clirici, nu le îngăduim să săvârşească botezul, cum sunt anagnoştii, cântăreţii portarii şi servitorii,ci numai Episcopilor şi preoţilor, în asistenţa Diaconilor; iar cei ce-şi arogă astfel de funcţiuni vor suferi pedeapsa tovarăşilor lui Kore;” În caz de neascultare şi alte fapte grave pe care le-ar putea face psaltul, îi este îngăduit şi diaconului să-l pedepsească: „Diaconul afuriseşte pe ipodiacon, citeţ, cântăreţ, diaconiţă, dacă, nefiind de faţă Preot, se cere aşa ceva, Ipodiaconului nu-i este îngăduit a furisi pe careva, nici citeţului, nici Psaltului;”

Observăm din cele prezentate că ascultare face psaltul şi de diacon, nu numai de preot: „Cântăreţii şi paraclisierii au îndatoriri ce sunt determinate de rânduielile bisericesci. Ei vor avea o purtare plină de pietate, îndeplinindu-şi cu sfinţenie datoriile lor.Cântăreţii şi paraclisierii sunt datori să nu lipsească de la postul lor şi să fie supuşi preoţilor şi diaconilor.”

Foarte important este ca raportul dintre cântăreţ şi clerul superior lui să fie clarificat de la început, înainte de angajare. Psaltul trebuie să-şi cunoască foarte bine datoriile şi drepturile. Pentru evitarea neînţelegirilor si a reproşurilor ce pot apărea ulterior, lucrurile se vor stabili la început: ce vrea preotul, ce vrea cântăreţul; ideea este să se ajungă la un consens, bineînţeles pe baza canoanelor şi a legislaţiei în vigoare. În cele din urmă, atât clerul inferior, cât şi cel superior, „Preoţii, diaconii, dascălii şi tagma monahală, în servirea Bisericii şi în chipul vieţuirii lor, trebue să urmeze după Canoanele bisericeşti cari definesc datorinţele lor.”

Legea asupra clerului mirean şi al seminariilor din 1893, la fel ca şi cea din 1909, referindu-se la numărul de cântăreţi necesari pentru o biserică, menţionează: „În fiecare parohie va fi un preot şi doi cântăreţi. … La fiecare biserică filială, care are preot, va fi şi un cântăreţ. Comunelor nu le este interzis ca, din bugetul lor, să plătească mai mulţi cântăreţi.” La fel stătea situaţia şi între anii 1822-1893: „Până când nr preoţilor va scădea la cel fixat prin legea de faţă, va fi câte un cântăreţ de fiecare biserică filială urbană care are preot. … comunelor nu le este interzis ca din bugetul lor să plătească mai mulţi cântăreţi” Din cele prezentate anterior observăm că psaltul era nelipsit de pe lângă preot; prezenţa preotui cere, în majoritatea cazurilor, prezenţa cel puţin a unui cântăreţ.

În Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din 2008, la articolul 59, alineatul 4 este menţionat printre membrii de drept ai consiliului parohial şi primul cântăreţ, ceea ce arată că acesta are datoria să ia parte în mod activ la viaţa parohiei, alături de clerul superior.



Poziţia cântăreţului în societate

Cântăreţilor li se permite căsătoria şi după ce au intrat în serviciul liturgic: „De vreme ce s-a zis în canoanele apostolice că dintre cei care au fost înaintaţi în cler necăsătoriţi, numai citeţii şi cântăreţii să se căsătorească(can 26 apostolic)…”

Li se permite psalţilor să se căsătorească după hirotesie, dar nu cu oricine şi nu oricum: „De vreme ce în unele eparhii se permite citeţilor şi cântăreţilor să se căsătorească (şi după hirotesie) sfântul sinod a orânduit să nu fie îngăduit vreunuia din aceştia să ia femeie eterodoxă.” Trebuiesc îndeplinite nişte condiţii, foarte normale; dacă mirenilor li se interzice categoric căsătoria cu eretici (can72 Trulan, can 10 şi 31 Laod), cu atât mai mult celor din cler, fie el şi inferior. La fel nu este îngăduit să aibă ţiitoare, cann 3 al Sinodului I ec. Nici cealaltă extremă, a defăimării căsătoriei nu e bună: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul bisericesc, se ţine departe de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru îînfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea că toate sunt foarte bune şi că bărbat ţi că femeie l-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndrepteze din Biserică(să se afurisească). Asemenea şi laicul”. Asemenea şi canoanele 1 şi 21 de la Gangra sunt pentru căsătorie. Comentând canonul 70 de la Cartagina referitor la înfrânarea clerului de la soţii, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca zice: „Prin acest canon se stabileşte obligaţia clerului superior de a se reţine de la relaţii sexuale la anumite timpuri determinate. Nu obligă la aceasta şi pe clericii inferiori, întrucât aceştia nu se ating de Sfintele Taine”.

Conduita lor în societate trebuie să fie exemplară: „Cântăreţilor şi paraclisierilor li se opresce petrecerea în desordine şi în afară de legile morale şi de dispoziţiile canonice. Ei nu pot juca în cărţi, nici a sta în beţii, ba nici chiar de a intra în cârciumă. Dacă veri unul din ei s-ar lepăda de numele lui Hristos, iar în urmă s-ar pocăi, nu mai pote intra în locul avut, ci numai în acel al simplilor credincioşi”

Alaturi de preot şi sub îndrumarea lui, cântăreţii trebuie să catehizeze şi cântăreţii, care au absolvit şcolile de cântăreţi bisericeşti sunt obligaţi a face catehizare, sub îndrumarea preotului paroh, … ” În Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din 2008 se menţioneză: „Preoţii şi diaconii, personalul didactic din învăţământul teologic şi cel care predă religia, studenţii în teologie, precum şi dascălii(cateheţii) care au absolvit Şcoala de cântăreţi bisericeşti au îndatorirea pastorală şi misionară de a face catehizare în parohiile la care slujesc sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform normelor stabilite de către Sfântul Sinod şi centrele eparhiale.”

Clerul inferior era scutit de strajă şi de zile de prestaţii, în schimb „membrii clerului, preoţi, diaconi şi cântăreţi, sunt obligaţi a acorda asistenţă şi servicii religioase ostaşilor, ori de câte ori li se va cere.” De asemeni li se punea la dispoziţie, dacă existau posibilităţi o locuinţă: „Preoţii, diaconii şi cântăreţii de enorie beneficiază, pe lângă salariu şi de locuinţă şi de sesie, acolo unde există.”

Concluzie

Acestea sunt drepurile cântăreţului în Biserica Ortodoxă.

Cum ar trebui să trăiască un astfel de om care, asemeni puterilor celor nevăzute, cântă Creatorului? Care ar trebui să-i fie preocupările, cum ar trebui să-i fie purtarea, ce fel de gânduri ar trebui să aibă?

De starea sufletească a cântăreţului depinde şi cântarea. Vocea exprimă foarte bine trăirile interioare. Din păcate adesea ajungem să cântăm impersonal, nu mai trăim cântarea, din diverse motive. Uităm că „prin voce’şi exprimă omul, tot ce simte în inima sa. Dacă e dispus sau vesel, dă cuvintelor sale o expresiune îmbucurătore; [...]; iar dacă este isbit de vre-o nenorocire, tote expresiunile lui sunt o melodie jalnică.” Aşa că, vrem, nu vrem, când deschidem gura spre cântare ne deschidem şi sufletul. Cântarea ne dezvăluie ascultătorilor, chiar de am vrea să ne ascundem; nu suntem noi şi se vede, nu trăim şi se simte. Avem alte preocupări. Oare asta ar trebui să transmitem oamenilor din biserică? Falsitate? Oamenii vin pentru rugăciune…

Psalt Alexandru Cantoriu

-preluat de pe blogul grupului Tronos(Psaltii Catedralei Patriarhale)