Interviu cu Diaconul Marius Militaru despre muzica psaltică: cântarea ca rugăciune:
Diaconul Marius Stelian Militaru este diacon al Catedralei Patriarhale din București și dirijorul Grupului de Muzică Bizantină Sfântul Ioan Rusul. A venit, cu ani în urmă, din Pitești pentru a cânta la o bisericuță de cartier și a-și încerca puterile în marele oraș. După ce a cântat câțiva ani de zile în Grupul de Psalți al Patriarhiei Române, a devenit cântăreț la Catedrala Patriarhală și apoi diacon. Din toamna anului 2008 conduce grupul de psalți Sfântul Ioan Rusul, grup care a lansat primul CD - ”Sfânta Liturghie cu Arhiereu” chiar în ziua în care se prăznuiește Sfântul ocrotitor: 27 Mai.
Muzica bizantină, sau psaltică, este cântarea specifică Bisericii Ortodoxe Grecești, de la care a fost împrumutată și de alte Biserici surori, după ce grecii înșiși au avut drept sursă de inspirație muzica orientală. Muzica bizantină sau psaltică folosește o notație diferită de cea a muzicii occidentale. Semnele (neumele sau notele) nu figurează înălțimea sunetului pe un portativ (nici nu există portativ), ci indică dacă sunetul următor are aceeași înălțime, sau câte tonuri urcă sau coboară, după caz.
În muzica psaltică, care se cântă în bisericile de rit ortodox (mai puțin în Rusia, care a adoptat în cea mai mare măsură muzica occidentală), nu se folosesc instrumente. Singurul suport armonic admis este isonul, un sunet continuu, ca un zumzet, produs de o parte a grupului de psalți - isonarii.
1. Copilăria și cântăreția la Pitești
Writeman: Părintele Marius Stelian Militaru este diacon al Catedralei Patriarhale din București din 2008, dar de loc este piteștean…
Marius Militaru: M-am născut în Pitești, dar părinții mei, ca să mai scape de mine o perioadă, m-au dus la țară, pe la 2-3 ani. Eram foarte neastâmpărat. Mă urcam în plute (plopi), numai tata putea să mă dea jos de-acolo; și când mă dădea jos, numai eu știam ce pățeam. Unde era cel mai sus, acolo mă suiam. Îmi plăcea sus, de mic… numai că atunci nu-mi era frică, acum îmi este puțin frică să fiu sus. Nouă luni din an stăteam la țară, mă plimbam pe văi, studiam copacii, insectele, tot – eram o fire cercetătoare.
W: Ascultai glasul naturii, nu? Pentru că tu ești cântăreț bisericesc, eu așa te-am cunoscut, ca și cântăreț. De când ai început să cânți?
M. M.: Am intrat într-un contact mai aprofundat cu muzica la Pitești, la catedrala Sfânta Vineri, unde am cântat 4 anișori, după ce am terminat Seminarul. Zi de zi cântam la liturghie, plus week-end-ul, când era foarte aglomerat, cu multe slujbe – botezuri, cununii… Atunci mi-a devenit prieten foarte apropiat Adrian Georgescu, care acum este diacon al Catedralei Patriarhale. El venea cu Buchetele, cu cântări grecești, care erau ceva nou pentru mine, și așa am început să cântăm împreună. A fost primul alături de care am cântat muzică bizantină.
2. Pasiunea pentru muzica bizantină
W: Tu de ce te-ai apucat serios de muzică?
M. M.: Pentru că atunci când cânt, simt ceva ce nu mai simt niciodată. Când cânt, simt că se oprește timpul în loc. Eu ajung acasă obosit și mă apuc să cânt; soția face ce face pe-acolo, se uită la televizor, se pregătește de culcare, iar eu cânt într-una – ”mai stau puțin, mai stau puțin!”. Nu simt când trece timpul, atât de mult îmi place.
Ți-am spus că muzica bizantină am început să o profundez la Pitești, cu Adrian. Există o parte primară – să știi notele, să urmărești notele. Asta deja făceam, dar nu știam formulele, partea de interpretare. Ulterior, după ce am deprins cât de cât meșteșugul ăsta al psaltichiei bizantine, am venit la București, unde am fost chemat la repetițiile Grupului de Psalți al Patriarhiei. Veneam de la Pitești numai pentru repetiții, nu o să uit niciodată cum mă aducea bunul meu prieten Cornel cu mașina, cu Supernova lui.
Pe urmă mi-am găsit în București biserică și m-am angajat ca și cântăreț. Atunci a fost mai ușor. M-am angajat la parohia Toți Sfinții Români, la părintele Cornel, unde eram deja când m-ai cunoscut tu. Aici am avut un program mai lejer decât la Sfânta Vineri, numai în week-end trăgeam mai tare. Și a fost un alt impact, al Bucureștiului, o altă lume; și o relație foarte bună cu părintele paroh, care avea dragoste pentru muzica bizantină și îmi permitea să o cânt la strană…
3. Cântarea bizantină în biserici
W: Ai zis că ”îți permitea” să cânți? De obicei la parohii, în biserici, nu prea se cântă muzică bizantină?
M. M.: În Pitești, nu prea eram lăsat. Când mai mergeam cu Adrian, ne mai lăsau, dar în perioada aceea nu prea se cânta muzică bizantină… Abia ieșiseră Buchetele de muzică psaltică, dar cântarea psaltică se practica mai mult în București, în Moldova; la Pitești încă nu ajunsese.
W: De ce nu se mai cânta muzică bizantină în biserici? Știu că noi am avut psalți mari înainte…
M. M.: Într-adevăr, am avut o perioadă cu mari psalți și compozitori: Anton Pann, Macarie Ieromonahul, Amfilohie Iordănescu și mulți alții. În comunism operele lor s-au cam pierdut și s-a simțit golul acesta.
În ultimul timp însă, tinerii sunt tot mai atrași de muzica psaltică. Se simte că au avut această lipsă. În Grecia, oricine știe puțină muzică bizantină, și bărbații și femeile. La noi abia în ultima vreme au început să se audă prin biserici coruri de muzică bizantină. Mă bucură să văd tineri, cum de altfel sunt și la noi în grup, care parcă se hrănesc când cânți; se uită cu dragoste la un interpret – iar asta e pentru mine cea mai mare satisfacție, dragostea lor pentru cântare.
4. Notația și interpretarea muzicii bizantine
W: Notația muzicii psaltice este diferită de cea a muzicii occidentale, nu există portativ cu note…
M. M.: Este diferită. Nu doar notația diferă, ci și interpretarea. Tu știi că eu am făcut Conservatorul și știu notația europeană, dar îmi place mult mai mult aceasta – cea psaltică. Cei care sunt obișnuiți cu muzica europeană și văd note de-ale noastre zic: ce-ai asta, integrame? Dar este o muzică compusă sub inspirația Duhului Sfânt, iar asta îi aduce o trăire aparte - și pentru interpret, și pentru ascultător.
W: Notația asta grecească favorizează și o anumită manieră de interpretare sau de ce este așa importantă?
M. M.: Acum că o cunosc, pot să spun că da – muzica bizantină luată așa cum a fost ea compusă, așezată pe note, de sfântul Ioan Damaschin, este favorizată de semnele acestea. Sunt semne care nu se găsesc în muzica liniară (sau temperată). Mai mult, sunt anumite intervale care nu pot fi executate în muzica liniară, nici nu există semne pentru ele.
Dar trebuie să ai o anumită stare, o anumită trăire, atunci când cânți. Muzica bizantină poate fi interpretată ca o artă, considerată ca o pasiune, dar ea trebuie să fie o trăire, o rugăciune cântată. Am cântat la Atena și la Ateneul Român în concerte, pe vremea când făceam parte din Grupul de Psalți al Patriarhiei Române – ca să nu se înțeleagă că vorbesc de Grupul Sfântul Ioan Rusul, al cărui dirijor sunt în prezent. Grupul acesta încă nu a cântat în concerte la Ateneu, dar nici nu mă interesează asta, acum mă interesează cântarea la strană în primul rând.
5. Despre modele pentru tineri și interpreți perfecți
W: E foarte important să ai la cine să te uiți, să ai un model. Ai avut mare noroc cu Adi, la Pitești. Sau așa a rânduit Dumnezeu, cum vrei s-o iei…
M. M.: Da, este adevărat. Am avut noroc să-l întâlnesc, pentru că eu nu ascultam muzică grecească până atunci, nici nu știam de ea. Atunci am început să-i ascult pe greci și să-i analizez, să-mi dau seama de marile diferențe care sunt între noi și ei.
Aceste diferențe față de greci se regăsesc la orice interpret din țara noastră, oricât de protopsalt s-ar crede el. Este o diferență foarte mare între noi și greci. Ei respiră și cântă. Noi respirăm, ne încordăm, cântăm – ni se văd venele pe la frunte sau pe la gât. Și suntem foarte atenți să vedem, cel de lângă noi e atent la ce cântăm noi – l-am impresionat?
Nu există un interpret perfect, pentru că aici nu se pune problema perfecțiunii. Aici e vorba de voce și de stil; și de ce le place oamenilor să audă. Asta e o mare prostie pe care am observat-o și la studenții de la Teologie: din lipsă de modele adevărate, își caută în mod greșit un model. Încep să te întrebe care e mai bun. Nu există cel mai bun. Important e să simți că cel care cântă îți transmite ceva – rugăciunea cântată, nu melodia cântată.
W: E puțin surprinzător ce spui tu despre această competiție, ambiția de a fi cel mai bun. Nu cred că sunt prea multe grupuri de muzică bizantină în România, care să cânte perfect, încât să fie nevoie acum să stabilim care este cel mai bun.
M. M.: Problema asta de care vorbesc eu acum este veche. Și Anton Pann îi ironizează în poeziile sale pe cântăreții care, spune el, își întind gâtul precum cocoșii și cântă nu știu cum, cât mai înflorat. Și le spune să cânte mai calm, fără multe floricele… Deci până și marele Anton Pann, probabil ajungând la o vârstă mai înțeleaptă, a realizat că de fapt nu acesta este scopul muzicii bizantine – să o înflorești tu peste cât este deja de înflorită, ca să arăți ce mare interpret ești tu. Nu! Trebuie s-o interpretezi în așa fel încât să te liniștești tu, să-l liniștești pe cel care cântă cu tine și pe cel care te vede și te aude.
6. Grupul de Muzică Psaltică Sfântul Ioan Rusul
W: Cum ți-a venit ideea să înființezi un grup de muzică psaltică, să fii tu dirijor?
M. M.: S-a produs o ruptură între mine și persoana care conducea grupul în care cântam, protopsaltul Catedralei Patriarhale. Și eu mă consider nevinovat, pentru că eram unul dintre cei care trăgeau tare pentru grup, eram mereu în prima bancă la repetiții… În sfârșit, a venit propunerea unei doamne, cu care acum colaborez foarte mult, de a înființa un grup de muzică bizantină. Poate că a așa a vrut Dumnezeu…
În acea perioadă eram îndoctrinați că noi (Grupul Patriarhiei) suntem cei mai buni, că ceilalți nu știu să cânte – că ăla n-are vlagă, ăla n-are evlavie… Și recunosc că și eu gândeam așa, dar mă bucur că realizez că eram îndoctrinat greșit. Fiecare are stilul său și poate plăcea cuiva.
W: Care sunt proiectele grupului?
M. M.: Eu m-aș bucura să cântăm cât mai mult în biserici din București sau de lângă București. Avem multe invitații, rămâne doar să punem în aplicare. La cd-uri nu mă gândesc prea mult – dacă se găsesc bani, le facem cu toată dragostea – așa slăbuți cum suntem noi. Dar cel mai mult mă interesează să văd ca băieții încep să stăpânească tot mai bine cântarea și isonul, că ajungem la o armonie a grupului, încât atunci când cântăm să vedem mulțumirea pe fața celor care ne ascultă. Pentru asta facem repetiții de 2-3 ori pe săptămână, la Facultatea de Teologie.
Pentru anul în care suntem, o să vedem ce-o mai da Dumnezeu. Dumnezeu are grijă, mi-a dat oameni care să ne ajute - și cu site-ul, și cu CD-urile, și cu toate. Altfel, aștept din partea celor din grup mai multă implicare și mai multă deschidere – să tragă ei de mine să învețe, nu să trec să-i ascult eu printre bănci să-mi dau seama care nu execută bine.