Tatăl nostru

Cea mai frumoasă rugăciune

Într-una din zile ucenicii îl văd pe Isus în rugăciune. În ce poziţie se ruga? În genunchi? Sau aruncat cu faţa la pământ, ca în momentele dramatice din seara agoniei? Sau în picioare şi cu mâinile înălţate la cer, în poziţia în care se rugau evreii în mod obişnuit la sinagogă? Nu ştim. În tot cazul, felul în care se ruga Isus era unic, era extraordinar şi i-a impresionat puternic pe ucenici. De aceea nu îndrăznesc să-l întrerupă. Aşteaptă. Abia când termină rugăciunea, se apropie de el şi unul dintre ei îi spune: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum şi Ioan i-a învăţat pe ucenicii săi." El le-a zis: "Când vă rugaţi spuneţi aşa: Tatăl Nostru care eşti în cer" (Lc 11,1). Atunci de pe buzele Mântuitorului a ieşit cea mai frumoasă şi cea mai sublimă rugăciune din istoria religiilor din toate timpurile: rugăciune meditată, murmurată, recitată individual sau în comun de milioane şi milioane de oameni de toate vârstele, de toate rasele, de toate clasele sociale, de toate culturile. Este rugăciunea care sintetizează în minimum de cuvinte toată învăţătura lui Isus şi care exprimă toate aspiraţiile inimii omeneşti. Este rugăciunea ucenicilor lui Isus, cu care creştinii îşi dovedesc identitatea, după cum ucenicii lui Ioan Botezătorul aveau rugăciunea lor specifică primită de la învăţătorul lor, după cum evreii îşi aveau rugăciunea lor specifică - Shema Israel - pe care o recitau cu regularitate dimineaţa şi seara. De aceea, chiar de la începutul Bisericii, Tatăl nostru este o rugăciune aparţinând liturgiei baptismale. După ieşirea din apa în care erau botezaţi, neofiţilor li se consemna solemn rugăciunea Tatăl nostru pe care, în noua calitate de fii ai lui Dumnezeu, o recitau numindu-l pentru prima dată pe Dumnezeu: Abba - adică Tată; după care se aşezau împreună cu fraţii lor la ospăţul euharistic.

Rugăciunea Tatăl nostru mai este cunoscută şi cu numele de Rugăciunea domnească, adică rugăciunea Domnului, a Domnului Isus. În ce fel este a Domnului Isus? În ce măsură este El autorul acestei rugăciuni? A pus ceva original în ea sau e o simplă compilaţie? Apelativul de «Tată», adresat lui Dumnezeu, era cunoscut în tradiţia biblică, în rugăciunile de la sinagogă, şi chiar în religiile antice ale Orientului. Toate cererile din rugăciunea Tatăl nostru le găsim în diferite rugăciuni ale Israelului. Iată, de pildă, una din rugăciunile Israelului, pe care Isus, ca un pios israelit ce era, e posibil s-o fi spus el însuşi şi să se fi inspirat din ea compunând Rugăciunea domnească.

"Preamărească-se şi sfinţească-se numele tău cel mare în lumea pe care el a creat-o potrivit voinţei sale, orânduiască împărăţia sa, în timpul vieţii noastre, în zilele noastre... Rugăciunile şi cererile întregului Israel să fie primite de Tatăl lor care este în ceruri..."

Şi totuşi, rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus constituie o noutate absolută. Chiar dacă Isus foloseşte cuvinte şi formule care existau deja, spiritul, conţinutul este cu totul altul. Chipul Tatălui căruia i se adresează ucenicii săi e cel descoperit de Isus. Fiii care se adresează Tatălui au devenit fii prin Unicul Fiu şi aceşti fii sunt legaţi de Tatăl prin raporturi necunoscute mai înainte. Împărăţia lui Dumnezeu care este cerută de ucenicii lui Isus să vină, pentru ca numele Tatălui să fie sfinţit, e cea inaugurată de Cristos. Această împărăţie nu avea nimic de a face cu împărăţia pe care o visau evreii şi o cereau ei în rugăciune lui Dumnezeu. Modul în care avea să se instaureze această împărăţie, iarăşi nici nu îl bănuiau evreii când rosteau în rugăciune formulele pe care Isus le-a împrumutat de la ei. Pâinea noastră cea de toate zilele, în intenţia lui Isus, se referă în primul rând la pâinea euharistică pe care evreii au refuzat-o, pâinea prefigurată de mana ce cădea zilnic în pustiu. Mai departe, iertarea greşelilor pe care o implorăm, o cerem cu gândul la Cristos prin care am fost iertaţi deja. Iertarea pe care o promitem greşiţilor noştri nu are nimic de a face cu legea talionului din Vechiul Testament. Iar dacă cerem să fim mântuiţi de Cel Rău şi să nu fim lăsaţi să cădem în ispită, o facem cu ochii îndreptaţi spre cel care l-a învins pe Satana şi ispitele lui.

Gândul nostru de recunoştinţă să-l îndreptăm spre Mântuitorul care, învăţându-ne această rugăciune, ne-a oferit în esenţă toată învăţătura sa. "Breviarium totius evangelii" - cum numeşte Tertulian rugăciunea Tatăl nostru. În puţinele cuvinte ale acestei rugăciuni, explică celebrul apologet, sunt sintetizate toate învăţăturile profeţilor, ale evangheliştilor, ale apostolilor, ba chiar şi predicile, parabolele, exemplele şi poruncile Domnului.

Dar în acelaşi timp gândul nostru de recunoştinţă se îndreaptă către mamele noastre, către educatorii noştri, care, învăţându-ne rugăciunea Tatăl nostru, de fapt au pus bazele teologiei noastre. Sfântul Francisc de Sales, când a aflat vestea că bătrânul său învăţător a murit, a celebrat cu multă pietate liturghia pentru odihna sufletului său. Când a ajuns la Tatăl nostru, a fost cuprins de o emoţie atât de puternică încât a trebuit să se oprească. După o pauză îndelungată şi-a şters lacrimile şi a continuat liturghia. Ajuns în cameră, ceremonierul a încercat să-l mângâie pentru durerea pricinuită de moartea bunului învăţător. "Eu nu îl jelesc pe fostul meu învăţător, spune sfântul episcop, sufletul lui e în mâinile lui Dumnezeu, el se odihneşte liniştit în inima Mântuitorului. Emoţia care m-a cuprins subit la Tatăl nostru a fost provocată de faptul că în acel moment mi-am amintit că bunul meu învăţător a fost cel dintâi care m-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru".

O constatare tristă. Rugăciunea Tatăl nostru, ieşită de pe buzele şi din inima Mântuitorului, rugăciunea cea mai frumoasă şi mai preţioasă dintre toate, am putea spune - şi aici e culmea paradoxului - că este rugăciunea cea mai maltratată, cea mai banalizată şi cea mai profanată. Nu există o altă rugăciune rostită cu mai multă neatenţie, neglijenţă, rutină, automatism, plictiseală şi mai ales, grabă. La liturghie rugăciunea Tatăl nostru e precedată de o introducere deosebit de solemnă care ar merita să fie respectată întotdeauna aşa cum este formularea în liturghier: "Îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască îndrăznim a spune." Îndrăznim a spune. Acesta este un avertisment. Dar ceea ce urmează, cum se exprimă un autor modern, este o rugăciune în cascadă. În toate bisericile din lume, inclusiv în seminarii şi mănăstiri, când se termină îndemnul «îndrăznim a spune», dacă nu se cântă, se ia startul; e o adevărată competiţie, fiecare caută să ajungă cât mai repede, în timp record, la capăt. E scandalos. O mâncare luată în grabă, la repezeală, nu ne hrăneşte, şi, luată în felul acesta timp îndelungat, ne îmbolnăveşte stomacul. O mâncare roasă în gură, dar care nu ajunge în stomac, iarăşi nu este de nici un folos. La fel rugăciunea Tatăl nostru spusă în grabă, la repezeală, dacă o mestecăm cu gura, dar nu ajunge la minte şi în inimă, nu ne poate fi de vreun folos, ne îmbolnăveşte sufletele.

Sfântul Arseniu, renumitul părinte din pustiul Egiptului, seara, la apusul soarelui, îşi ridica mâinile spre cer şi începea să se roage Tatăl nostru. Nu se ruga ci contempla. Toată noaptea rămânea în contemplaţie. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, monahii îl vedeau tot cu mâinile sus: rostea ultimele cuvinte: "Ci ne mântuieşte de Cel Rău". Pe durata unei nopţi întregi - şi cu siguranţă nu închidea un ochi, toată noaptea abia reuşea să se roage un Tatăl nostru.

Citim în viaţa Sfântului Nicolae de Flue că niciodată nu spunea rugăciunea Tatăl nostru în mai puţin de o oră.

E ceea ce recomandă Sfânta Tereza de Avilla în tratatul său intitulat Calea Desăvârşirii:

"Dacă pe durata unei ore nu spunem decât o singură dată Tatăl nostru, este suficient, deoarece în felul acesta devenim conştienţi că suntem cu el, ne dăm seama ce-i cerem, ne dăm seama că el doreşte să ne asculte, şi cât de mult îi place să fie cu noi; lui nu-i place să transpirăm ţinându-i discursuri lungi".

Nu putem ajunge cu toţii la un asemenea grad de contemplaţie, dar pentru toţi e valabil un lucru, şi anume, că un singur Tatăl nostru pe zi spus atent, rar, meditat, contemplat, valorează mai mult decât dacă l-am spune de o mie de ori pe zi, cu neatenţie şi grabă, numai pentru a realiza o cantitate mare de rugăciune.

Isus, în atotştiinţa sa dumnezeiască, a prevăzut soarta pe care o va avea rugăciunea sa domnească în care a exprimat tot ce poate cere omul de la Dumnezeu în minimum de cuvinte. A prevăzut că ucenicii săi pot cădea în păcatul păgânilor, de aceea a atras atenţia:

"Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi cuvinte multe ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-i cereţi voi. Iată, aşadar, cum trebuie să vă rugaţi voi: «Tatăl nostru care eşti în ceruri... »" (Mt 5,7-9).

Să nu bolborosiţi - termenul grec folosit de evanghelie este battaloghein - tradus mai exact: a vorbi de pomană, a trăncăni. Cuvinte multe: polyloghia termenul grec, de unde derivă cuvântul românesc polologhie. Ca păgânii care cred că forţa şi efectul rugăciunii stă în cantitatea mare de cuvinte. Isus se referă aici la magia care caracteriza rugăciunile păgânilor, încercarea de instrumentalizare a lui Dumnezeu, folosirea unor formule tehnice care aveau în ele capacitatea de a capta automat forţa divină.

Un sfat practic: să încercăm să ne armonizăm recitarea rugăciunii Tatăl nostru cu propria respiraţie. O cerere când expirăm, pauză când inspirăm, abandonând obiceiul de a termina această rugăciune din două expiraţii cu o singură inspiraţie la mijloc.

Mama are de la Dumnezeu o vocaţie, un dar special de a-i învăţa pe copii să se roage. O implorăm pe Mama noastră cerească să ne înveţe Tatăl nostru, mai exact, cum să ne rugăm Tatăl nostru. Ne spune Evanghelistul (Lc 2,39) că, primind vestea îngerului, ea, Maria a mers în grabă în Munţii Iudeii, la verişoara ei Elisabeta. Grăbită când e vorba de a da o mână de ajutor, grăbită la fapte de caritate, dar nu ne spune Evanghelistul că a fost grăbită la rugăciune. Minunată este învăţătura pe care Maria ne-o dă prin exemplul vieţii sale: graba este bună, dar numai la muncă, la faptele de caritate, nu însă la rugăciune.