Monahii isihaşti în tradiţia Ortodoxiei româneşti:



„Lipsa cunoaşterii istoriei noastre îi face adeseori pe occidentali să pună românilor care merg în Apus întrebări de mare naivitate. După ce aeştia spun că sunt ortodocşi, aceia conchid: «Dacă sînteţi ortodocşi, sînteţi slavi, căci greci nu sînteţi, iar Ortodoxie ştim că e numai greacă şi rusă». Iar când ortodoxul român precizează: «Nu suntem slavi, ci latini ortodocşi», occidentalul întreabă: «Dar ce a dat Ortodoxia românească Ortodoxiei în general? Nu se cunoaşte nici o contribuţie a ei la spiritualitatea ortodoxă»”

Părintele DUMITRU STĂNILOAE[18]





Deşi există destule dovezi care atestă răspândirea unui mare număr de monahi sihaştri pe teritoriul românesc, înainte de secolul al XIV-lea, este îndeobşte afirmat faptul că în Ţările Române isihasmul şi spiritualitatea filocalică au fost introduse la modul general începând cu secolul al XIV-lea, rămânând o realitate neîntreruptă de-a lungul secolelor ce vor urma, la fel ca şi în muntele Athos[19].

Astfel, în secolul al XVIII-lea, când va veni de la Poltava în Moldova, călugărul Paisie va găsi aici un monahism înfloritor, care prin numeroşii săi reprezentanţi, practica, în continuarea neîntreruptă a acestei tradiţii, o viaţă isihastă, însufleţită de rugăciunea lui Iisus.

Totodată, şi în cadrul creaţiei teologice româneşti, s-a putut menţine neîncetat vechea linie patristică, prin scrierile lui Neagoe Basarab, ale mitropolitului Varlaam şi Dosoftei sau ale cărturarului Dimitrie Cantemir, în timp ce teologia greacă şi rusă erau marcate de oscilaţia între influenţa catolică şi cea protestantă[20].

În ceea ce priveşte existenţa unui monahism românesc în cadrul căruia erau experimentate practicile rugăciunii isihaste, mitropolitul Tit Simedrea evidenţiază într-un studiu[21] faptul că în jurul Sfântului Grigorie Sinaitul, printre monahii proveniţi din alte neamuri ortodoxe, se aflau şi călugări români, presupoziţie nuanţată şi de istoricul Răzvan Theodorescu, care spunea: „Existenţa unui monahism românesc în perioada anterioară celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, cu unele ecouri ale vieţii călugăreşti din Peninsula Balcanică, din centre de seamă, precum cele de la Paroria şi Kelifarevo... poate fi bănuită cu temei, în unele modeste schituri de lemn sau chiar de piatră, a căror amintire ni s-a păstrat, putând aduna laolaltă, pe malul Dunării sau sub munte, în întinsele regiuni păduroase, sau cele colinare, pe călugării care, departe de oraşe... îşi vor fi organizat existenţa după canoanele cinului monahal ortodox... înaintea apariţiei primelor mînăstiri cunoscute documnetar în Moldova şi Muntenia”[22].

În ceea ce priveşte pătrunderea spiritualităţii isihaste în Ţara Românească, alături de existenţa unui cler de mir, înainte de aşezarea primului mitropolit la Curtea de Argeş, în anul 1359, există o serie întreagă de dovezi directe şi indirecte în acest sens[23]. De pildă, această stare de fapt este amintită şi în actul sinodal eliberat de Constantinopol pentru întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei[24], iar unele cercetări arheologice sau deducţii istorice conduc la această concluzie. Astfel, pictura unei biserici rupestre de lângă Câmpulung, este datată ca provenind de pe la sfârşitul secolului al XIII-lea[25].

Cercetările istoricului Pavel Chihaia pun începuturile acestor mici aşezări isihaste în legătură cu influenţa şcolii de la Kelifarevo a Sfântului Teodosie, un ucenic bulgar al Sfântului Grigorie Sinaitul[26], părere susţinută şi de cercetătorul Emil Turdeanu[27], care afirmă ca deplin dovedită pătrunderea spiritualităţii isihaste în teritoriul românesc prin intermediul monahilor ce au stat alături de Sfântul Teodosie la Kelifarevo: „Tradiţia culturală a Paroriei va pătrunde la nordul Dunării câţiva ani mai târziu, după moartea lui Grigorie Sinaitul, întâmplată la 1346, prin intermediul unui alt centru isihast, mănăstirea de la Kelifarevo, întemeiată de Teodosie, ucenicul lui Grigorie Sinaitul, în apropiere de Târnovo. Datorită ucenicilor bulgari de la Parorie, cu Teodosie în frunte, datorită mai ales focarului de spiritualitate isihastă aprins la Kelifarevo, opera lui Grigorie Sinaitul a fost tradusă în bulgară şi răspândită apoi în nordul Dunării”[28].

Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că spiritualitatea isihastă a pătruns în Ţara Românească şi prin intermediul legăturilor strânse pe care voievodul ungrovlah le avea cu Mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte. În acest sens, există dovezi care atestă faptul că domnitorul Vladislav I a făcut numeroase danii acestei mănăstiri, în timpul egumenului Hariton, în vederea renovării integrale a sfântului lăcaş[29].

Acest gest ne poate trimite cu gândul la prezumţia că mai mulţi monahi români se vor fi aşezat în mănăstirea condusă de stareţul Hariton, într-o vreme în care isihasmul era larg promovat prin activitatea patriarhilor Calist şi Ignatie, ucenicii Sfântului Grigorie Palama[30].

Monahii români nu au rămas definitiv la Athos, în acest sens fiind cunoscut faptul că, înainte de anul 1370, un număr mare de monahi români s-a întors în ţară, neputându-se împăca cu viaţa de obşte athonită, cu atât mai mult cu cât în ţară au trăit în mici schituri şi nu în comunităţi extinse, ca şi cele din Athos[31]. Abia după ce voievodul Vladislav va obţine prin corespondenţă, de la stareţul Hariton al Cutlumuşului, permisiunea ca monahii plecaţi din Ţara Românească să ducă o viaţă mai retrasă, aceşti monahi se vor întoarce din nou la Cutlumuş, iar unul dintre ei, pe nume Melchisedec, chiar va ajunge egumen al acestei mănăstiri, între anii 1370 – 1375[32].

Un alt impuls de viaţă duhovnicească în uh isihast va fi adus în Ţara Românească de călugărul Nicodim, un adevărat reorganizator al monahismului românesc. În ceea ce priveşte profilul său duhovnicesc, „e un consens asupra faptului că Nicodim a fost un adept al isihasmului”[33].

Sfântul Nicodim va întreţine o bogată corespondenţă cu patriarhul Eftimie de Târnovo, un ucenic direct al Sfântului Teodosie. Patriarhul Eftimie a dat un deosebit avânt traducerilor de scrieri duhovniceşti din greceşte, el însuşi fiind autorul unor scrieri cu caracter profund duhovnicesc[34].

În ceea ce priveşte teritoriul Moldovei, începând cu domnia lui Alexandru cel Bun, care pune bazele Mitropoliei moldave, cu sediul la Suceava, vor fi aduse de peste hotare operele unor autori isihaşti, precum Grigorie Sinaitul sau Patriarhul Filotei, scrieri ce vor fi traduse în limba slavonă bisericească. Este evident faptul că aceste scrieri isihaste, laolaltă cu cele venite prin Kelifarevo, deşi în traduceri slavone, nu vor rămâne fără rodire în viaţa monahală românească, căci dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi simţit nevoia ca acestea să fie copiate şi răspândite în Ţările Române[35].

De o importanţă deosebită în dovedirea trecutului isihast al monahismului românesc este frecventa utilizare în vocabularul popular a termenului „sihastru”, cu derivatul său „sihăstrie”, termenul „sihastru” fiind transcrierea românească a cuvântului „isihast”[36].

Cercetările istorice dovedesc faptul că oriunde s-au înălţat mănăstiri mai mari, aproape în mod automat, în jurul acestora au existat unul sau mai mulţi sihaştri, care locuiau de multe ori în chilii săpate în stâncă sau în bordeie din lemn. Astfel, există chiliile săpate în stâncă din munţii Buzăului, chilia Sfântului Daniil Sihastrul de la Putna sau chilia de la Tismana, aşa-numită a Sfântului Nicodim[37].

Părintele Ioanichie Bălan, prezintă în lucrarea sa, Patericul românesc[38], vieţile mai multor monahi ishaşti şi faptele lor de virtute. Astfel, este redată viaţa de nevoinţă duhovnicească a unui sihastru din secolul al XV-lea, Cuviosul Iosif, care, în tinereţe, a înjghebat o mică sihăstrie românească, împreună cu câţiva dintre ucenicii săi, în pustia Iordanului. Acesta, după căderea Constantinopolului, se va retrage împreună cu ucenicii săi în muntele din vestul mănăstirii Bistriţa, unde va zidi chilii mici din lespezi de piatră, pe întregul cuprins al acelui ţinut, astfel încât numărul sihaştrilor de aici ajunge în secolul XVII la peste 400[39].

În aceeaşi ordine de idei, în intervalul secolelor XV – XVII, Patericul românesc redă o serie întreagă de figuri de monahi îmbunătăţiţi care sihăstreau în munţi, dintre care se cuvine să îi amintim pe: Onufrie Sihastrul, Serafim Sihastrul şi Pavel Sihastrul, care s-au nevoit în munţii Tazlăului, monahul Silvestru şi pustnicul Vucol, din munţii Ceahlăului, precum şi ieromonahul Irodion, stareţul mănăstirii Lainici, originar din Teiuş, pe care însuşi Sfântul Calinic, în timp ce era episcop la Râmnic, şi-l va alege ca duhovnic, pentru ca prin Părinţii Ioanichie Moroi de la mănăstirea Sihăstria, Atanasie Păvălucă de la Neamţ, Irinarh Roset, schimonahul din pădurile din jurul schitului Nechit, Nectarie protopsaltul, ieroschmonahul Iustin de la Neamţ sau Prea Cuviosul Părinte Ioan Iacob Hozevitul tradiţia sihaştrilor să se perpetueze până aproape de zilele noastre, în linia neîntreruptă a tradiţiei isihaste din ţara noastră.

Un alt impuls de viaţă duhovnicească în stil isihast va fi adus în Ţara Românească de călugărul Nicodim, un adevărat reorganizator al monahismului românesc. În ceea ce priveşte profilul său duhovnicesc, „e un consens asupra faptului că Nicodim a fost un adept al isihasmului”