Originile vieţii monahale şi practica rugăciunii isihaste pe teritoriul ţării noastre, până în secolul al XIV-lea:


"Din multe mii abia de gasesti unul care sa fi implinit poruncile si tot ce e drept si sa fi atins neprihanirea sufletului; din multe mii abia de gasesti unul care cu mari straduinte pentru rugaciunea curata sa fi gasit-o, sa fi rupt legaturile acestei vieti si sa fi dobandit acea taina, pentru ca multi nu a reusit sa gaseasca rugaciunea curata, ci numai cativa. Un om care sa fi ajuns la taina care vine dupa ea si care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi gasit din multe generatii." Sfântul ISAAC SIRUL[40]

Sensul întocmirii acestei secţiuni este de a evidenţia, printr-o seamă de argumente istorice minimale, faptul că isihasmul românesc a evoluat într-un cadru bine definit, într-un mediu creştin care îşi cunoaşte începuturile încă din epoca apostolică, elementul determinant în ceea ce priveşte dezvoltarea isihasmului ţinând în mod esenţial de însăşi dezvoltarea monahismului pe teritoriul românesc.



a. Contextul istoric creştin, după cucerirea Daciei de către romani şi după retragerea aureliană:



* Caracterizare generală:

Este de la sine înţeles faptul că dezvoltarea isihasmului românesc nu poate fi separată de dezvoltarea însăşi a monahismului românesc. În acest sens, o serie întreagă de cercetări istorice referitoare la creştinismul românesc al primelor secole, au demonstrat, cu argumente de natură istorică sau logică, faptul că pe teritoriul ţării noastre a existat o viaţă mănăstirească înfloritoare, şi aceasta nu numai începând cu secolul al XIV-lea, ci chiar din primii ani ai creştinismului pe teritoriul românesc. Şi în această privinţă, trebuie observat faptul că dezvoltarea monahismului a urmat întotdeauna dezvoltării creştinismului, căci în locurile în care creştinismul prindea rădăcini, curând apăreau şi primii monahi şi astfel luau fiinţă şi primele comunităţi monahale. De asemenea, trebuie menţionat faptul că monahismul timpuriu pe teritoriul ţării noastre a avut un caracter eremitic sau semieremitic, acest caracter fiind condiţionat de însăşi dezvoltarea creştinismului.



* Poporul român, un popor latin:

În contextul valorilor europene, cultura românească apare sub forma a ceea ce istoricii au numit „miracolul românesc”, expresie ce vizează modul în care poporul român, singurul popor latin din spaţiul balcanic-răsăritean, situat la confluenţa atâtor naţiuni slave, a reuşit să îşi păstreze peste veacuri fiinţa naţională şi să supraviţuiască vicisitudinilor istorice.

În acest sens, este cunoscut faptul că în cadrul genezei poporului român au concurat trei factori determinanţi: geto-dacii autohtoni (ramura nord-dunăreană a marii familii tracii), romanii colonizatori (stăpânii propriu-zişi ai Daciei între anii 106-275) şi credinţa creştină, al cărei rol în procesul de romanizare a dacilor a fost la fel de mare ca şi romanizarea însăşi[41].

S-a afirmat faptul că romanizarea dacilor, ca şi încreştinarea lor, au fost facilitate într-o mare măsură de comunitatea de limbă şi rasă pe care o păstrau cu tracii sud-dunăreni, care au fost încorporaţi în cadrul Imperiului Roman cu mult înainte de a fi cucerit teritoriul dac. În timp, însă, tracii sud-dunăreni vor fi asimilaţi sau dislocaţi din teritoriile lor, în urma instalării slavilor în secolul al VII-lea la sud de Dunăre.

Începând cu secolul al VII-lea, populaţia daco-romană devine deja o populaţie protoromână, deţinând toate trăsăturile caracteristice unei noi etnii, pentru ca spre sfârşitul primului mileniu creştin să fie menţionate primele formaţiuni politice româneşti.



* Poporul român creştin:

Astfel, originile creştine ale poporului român se confundă cu acelea ale formării sale, ambele procese evoluând împreună, de unde rezultă şi constatarea că spre sfârşitul primului mileniu creştin, va apărea un nou popor, şi acesta în întregime creştin.

Încreştinarea poporului român s-a produs ca urmare a propovăduirii Sfântului Apostol Andrei şi, după unele noi cercetări, a Sfântului Apostol Filip, care a atins regiunile sud-dunărene, în special Sciţia Mică (Dobrogea) şi a avut asemenea rezultate, încât spre sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, aici existau circa 40 de scaune epicopale aparţinând populaţiilor trace latinizate din această regiune. În mod logic, misiunea creştină s-a îndreptat şi înspre nordul Dunării, spre daco-romanii care aparţineau aceleiaşi familii trace.

În acest sens, o importanţă deosebită pentru demonstrarea stadiului de organizare şi dezvoltare la care ajunsese creştinismul românesc în secolul al IV-lea, este îndeajuns să evidenţiem cultura şi viaţa sfântă a câtorva dintre episcopii Tomisului, prototipuri ale ierarhilor isihaşti de mai târziu.

Astfel, este demn de menţionat Sfântul Episcop Bretanion, prăznuit la 25 ianuarie, marele apărător al credinţei niceene, care a avut curajul de a se oune în mod făţiş împăratului arian Valens, împreună cu credincioşii săi. Istoricul bisericesc Sozomen îl va numi pe Bretanion: „om competent şi renumit pentru viaţa sa virtuoasă”.

Apoi, nu mai puţin important este modelul de trăire creştină al episcopului Teotim, care şi-a impresionat contemporanii prin ţinuta şi austeritatea vieţii sale monahale, precum şi cel al episcopului Ioan, participant activ în cadrul luptelor teologice din vremea sa, pe care scriitorul latin Marius Mercator îl considera a fi „unul dintre cei mai buni teologi ai timpului său şi unul dintre cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi eutihianismului. Viaţa creştină în Dobrogea va cunoaşte epoca celei mai mari înfloriri ale sale între secolele V-VI, pentru ca la începutul secolului următor, invazia avară să distrugă cea mai mare parte a oraşelor regiunii.

Se presupune în mod logic faptul că misiunea creştină a episcopilor dobrogeni trebuie să se fi extins şi asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, ale căror Biserici nu erau atât de bine organizate, întrucât influenţa bizantină pătrunsese aici mult mai puţin.

Totuşi, există o serie de surse istorice care vorbesc în mod sporadic despre existenţa unor episcopi la nordul Dunării, începând cu secolul al IV-lea. Astfel, un anume Ursus, „Episcop al Bisericii avariţienilor”, a participat la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, scaunul său episcopal având reşedinţa, cel mai probabil, la Morisena (în Banat), un important centru creştin, încă dinsecolul al IV-lea.

Mai târziu, o epistolă a Papei Inocenţiu al III-lea, datând din secolul al III-lea, adresată regelui Emeric al Ungariei, îi cerea acestuia să supună autorităţii papale „Episcopia de rit grecesc”, care se afla pe moşia fiilor cneazului Bâlea din Transilvania. Totodată, şi regele îl va informa pe papă despre starea de ruină în care se aflau bisericile „călugărilor greci” (români ortodocşi) din regatul său, cauzată de neglijenţa „Episcopilor diocezani”. Şi Papa Grigorie al IX-lea era neliniştit, în anul 1234, de activitatea „pseudoepiscopilor de rit grecesc” din Moldova, care, cel mai probabil, fără a avea o reşedinţă precisă, sunt consideraţi a fi liderii unei Biserici locale cu organizare incipientă, care întreţinea raporturi directe cu scaunele episcopale din împrejurimi[42].

Este de la sine înţeles faptul că dezvoltarea isihasmului românesc nu poate fi separată de dezvoltarea însăşi a monahismului românesc. În acest sens, o serie întreagă de cercetări istorice referitoare la creştinismul românesc al primelor secole, au demonstrat, cu argumente de natură istorică sau logică, faptul că pe teritoriul ţării noastre a existat o viaţă mănăstirească înfloritoare, şi aceasta nu numai începând cu secolul al XIV-lea, ci chiar din primii ani ai creştinismului pe teritoriul românesc. Şi în această privinţă, trebuie observat faptul că dezvoltarea monahismului a urmat întotdeauna dezvoltării creştinismului, căci în locurile în care creştinismul prindea rădăcini, curând apăreau şi primii monahi şi astfel luau fiinţă şi primele comunităţi monahale. De asemenea, trebuie menţionat faptul că monahismul timpuriu pe teritoriul ţării noastre a avut un caracter eremitic sau semieremitic, acest caracter fiind condiţionat de însăşi dezvoltarea creştinismului.