Isihasmul românesc – un moment teologic şi cultural în istoria Europei:



„Se poate observa, cu bucurie, că ultimele decenii se află sub semnul unei deschideri către un sănătos şi constructiv ecumenism, prin care se recunosc şi se apreciază adevăratele şi autenticele valori pe care Duhul Sfânt le-a generat şi continuă să o facă în orice parte a lumii. Occidentul, tot mai turmentat şi obosit de frenezia ritmurilor consumistice ale unei societăţi care se secularizează progresiv, priveşte cu simpatie şi speranţă spre valorile pe care isihia le-a izvorât, secole de-a rândul, în Biserica Ortodoxă. Iar Orientul creştin e dispus nu doar să accepte valori ale experienţei creştine ale fraţilor lor catolici, ci şi să ofere ca exemplu propriile experienţe. Dintre care isihasmul e cea mai importantă şi mai definitorie”[1].

Arhimandritul JUVENALIE IONAŞCU



Socotită a fi o „cultură minoră”[2], în raport cu aşa-numitele „culturi majore” ale Occidentului european, cultura românească şi-a afirmat în modul său unic capacităţile de transformare şi înnobilare ale spiritului uman, şi aceasta cu atât mai mult cu cât bogăţia intrinsecă şi multitudinea de semnificaţii ale culturii noastre naţionale se relevă din aparenta sa dezvoltare modestă, despre care s-a afirmat că stă sub semnul imitării fondului cultural oriental sau occidental, aportul original românesc fiind, într-o asemenea logică a afirmaţiilor, de o valoare şi importanţă extrem de scăzută. „Modestia” culturii româneşti şi parcursul său propriu, într-un teritoriu al atâtor confruntări politice, în spaţiul de interferenţă al atâtor curente culturale poate părea deconcertantă pentru cercetătorul avid după senzaţionalul unor epoci istorice unanim recunoscute a fi definitorii pentru întregul parcurs al istoriei omenirii.

Astfel, în Occident se vorbeşte adesea, şi pe bună dreptate, despre Ortodoxia rusă sau despre Ortodoxia greacă, însă sunt cunoscute foarte puţine lucruri despre ceea ce a transmis Ortodoxia românească de-a lungul secolelor. În cea mai mare măsură, acesta este motivul ignorării, în unele medii intelectuale, a bogăţiei spirituale a unei ţări în care tradiţia creştină şi cultura populară au trăit într-o deosebită armonie, de-a lungul întregii sale istorii[3].

Situându-se la interferenţa culturii Orientului cu cea a Occidentului, poporul român s-a văzut nevoit, de-a lungul întregii sale deveniri, să realizeze un dificil echilibru între lumea greacă şi cea slavă, pe de-o parte, şi lumea latină, căreia îi aprţinea, pe de alta.

Acest lucru se observă cu precădere din spiritualitatea poporului român, după cum spunea şi Părintele Dumitru Stăniloae: „Spiritualitatea ortodoxă românească se distinge printr-un deosebit echilibru cuprinzător al tuturor valorilor, punând în şi mai mare relief trăsăturilor Ortodoxiei. Ea are luciditatea latinităţii şi simţul de taină al existenţei, proprii Răsăritului; valoarea persoanei şi necesitatea slujirii; rugăciunea în linişte şi inima sensibilă pentru aproapele; orientarea spre Dumnezeu şi grija de om”[4].

Aceste scurte reflecţii culturale reprezintă premisele pentru demonstrarea aportului colosal pe care spiritualitatea românească l-a adus în orizontul valorilor europene. Din această perspectivă, isihasmul românesc reprezintă un moment aparte în istoria spiritualităţii şi culturii europene, reflectând imaginea de ansamblu a unui monahism organizat, care a existat din cele mai vechi timpuri şi care şi-a găsit expresia cea mai înaltă în contextul reînnoirii isihaste din secolul al XVIII-lea, înainte ca această renaştere duhovnicească filocalică să se fi petrecut în spaţiul ortodox grec sau rus.

Isihasmul romanesc ,miscare culturala ,expresie a unui monahism organizat de avangarda.