OperaOpera apostolului are trei părți:

constituirea de comunități creștine,
crearea unei „școli” creștine (a unui curent teologic creștin) și
scrierile sale.
[modificare] Constituirea de comunități creștineCât privește constituirea de comunități creștine prin predicarea Evangheliei am prezentat întrucâtva aspectul urmărind viața și activitatea apostolului. Ar mai fi de adăugat că este suficient să se urmărească pe o hartă parcursul călătoriilor sale misionare pentru a pricepe – cât de cât – lucrarea acestui gigant al creștinismului.

Un alt aspect, nu lipsit de importanță, este constituit de cele trei vizite la Ierusalim (săvârșite după întâlnirea sa cu Domnul înviat), încheiate cu arestarea și martiriul său: în această prezentare a activității sale misionare mai ales autorul Faptelor Apostolilor pune în evidență (citind în filigran) conformitatea apostolului cu Iisus. Ca și Iisus și Paul urcă de trei ori la Iarusalim și a treia oară este arestat...

[modificare] Școala teologică paulinăȘcoala teologică paulină este constituită atât de învățătura orală cât și – mai ales – de scrierile apostolului. Ucenicii săi colaboratori i-au preluat doctrina și au purtat-o mai departe. Practic vorbind trăsăturile acestei școli nu sunt alteceva decât ideile fundamentale ale operei pauline, pe care azi le putem găsi în scrisorile sale și, indirect, în Fapte și-n 2Petru.

Care sunt în concret aceste idei teologice de bază?

În centrul teologiei pauline se găsește Evanghelia lui Iisus Hristos, expusă cu variație de accente, care la rândul, lor au relevanță și implicație majoră în credință.

Astfel, în Galateni Evanghelia este reprezentată de darul înfierii universale (cf. Gal 1,11-12; 3,6-7), în Romani accentul este pe „imparțialitatea divină” universală (cf. Rom 1,16-17), în 1 și 2 Corinteni Evanghelia constă în „înțelepciunea crucii” (cf. 1Cor 1,18). Așadar, evenimentul unic al morții lui Iisus Hristos reprezintă fundamentul eshatologiei (cf. 1 și 2 Tes), al eclesiologiei (cf. Col și Efes), al pnevmatologiei și al eticii pauline. Este evident că viziunea lui Pavel asupra mântuirii este pasajul/ trecerea (Pashca) lui Hristos. În moartea și învierea Fiului, Tatăl duce la împlinire propriul plan de mântuire, manifestându-și „dreptatea” (cf. Rom 1,17; 3,21) care restabilește omul păcătos în raport cu el. „Omului vechi” (Cf. Rom 6,6; Col 3,9) – a cărei existență fusese făcută ne-autentică fie din cauza strictei observații la iudei, fie din cauza rătăcirii la toți ceilalți oameni – se substituie „noua creatură” (cf. 2Cor 5,17; Gal 6,15), „omul cel nou”, care ne fiind abandonat total de harul lui Dumnezeu, traiește într-o credință rodnică și înfăptuitoare întru iubire.

Comunitatea creștină – Biserica – este „trupul lui Hristos” (cf. 1Cor 12,12), identificată într-o anume formă cu Hristos însuși (natura sacramentală a întrupării realizată continuu prin Botez, Euharistie și primirea Duhului Sfânt), dobândește și ea (Biserica) înțeles deplin în lumina Paștelui. Această viziune a Bisericii are urmările ei firești: creștinii sunt astfel numiți mădulare ale lui Hristos; structural, deși este formată dintr-un mare număr de mădulare, Biserica este un singur trup, cu un singur cap, Hristos.

Pentru Pavel „sfârșitul timpurilor deja a venit” (cf. 1Cor 10,11), este chiar timpul pe care-l trăim noi, este „timpul favorabil”, este „ziua mântuirii” (cf. 2Cor 6,2), timp inaugurat de Hristos "începutul” răscumpărării (cf. 1Cor 15,20.23), Hristos „primul născut dintre morți” (cf. Col 1,18).

Conform viziunii Sf. Ap. Pavel creștinul este, așadar, orientat spre această plinătate, împărtășind în același timp tensiunea întregii creații spre „eliberare din sclavia stricăciunii, ca să intre în libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (cf. Rom 8,21).
Alte teme ale teologiei paulineAlte teme ale teologiei pauline care pot și merită să fie aprofundate sunt:

planul de mântuire a lui Dumnezeu, Tatăl, în Christos Iisus. Deseori în scrisorile sale Paul face apel la această inițiativă gratuită a lui Dumnezeu: „Dumnezeu v-a ales de la-nceput pentru mântuire (...) chemându-vă la aceasta cu evanghelia noastră, ca să luați în stăpânire (lit. posesie) slava Domnului nostru Iisus Christos” (2 Tes 2,13-14), sau: „Dumnezeu nu ne-a destinat mâniei, ci posedării mântuirii prin Domnul nostru Isus Christos, care a murit pentru noi ca noi să putem trăi cu/în El” (1Tes 5,9-10).
lucrarea lui Christos Mântuitorul/Răscumpărătorul;
Mântuirea întru speranță; în credință;
omul – o făptură nouă în Christos;
evreii și ne-creștinii;
ministerul apostolilor, pe care Tatăl i-a constituit în Christos depozitari ai „cuvântului reconcilierii” (cf. 2Cor 5,19) și care exercită ministerul/slujirea lor în calitate de „colaboratori ai lui Dumnezeu” (cf. 2Cor 5,18.6,1).

Oameni mari: Pavel

Pavel: un om al harului și al tăriei de caracter – Charles R. Swindoll, Societatea Biblică din România, Oradea, 2011, 340 p.

“Cea dintâi imagine a lui Pavel (pe care îl întâlnim prima dată sub numele de Saul din Tars) este brutală și sângeroasă. Dacă ar fi ca un artist să îi realizeze portretul în ulei, niciunul dintre noi nu ne-am dori să avem acel tablou atârnând în camera noastră. Omul seamănă mai mult cu un terorist decât cu un adept devotat al iudaismului. Spre oroarea noastră, sângele lui Ștefan, primul martir creștin, a pătat hainele lui Saul, care stătea acolo dând din cap a apreciere, complice la o crimă mârșavă. [...]

De-a lungul vieții am adoptat, în mod firesc, o imagine mintală creștinată a apostolului Pavel. Doar el este cel care ne-a dăruit ambele epistole către corinteni. El a scris Romani, această Magna Carta a vieții creștine. El a scris acea epistolă aducătoare de libertate către galateni, îndemnându-i și îndemnându-ne și pe noi să trăim în libertatea pe care o aduce harul lui Dumnezeu. Și a scris epistolele din închisoare… și epistolele pastorale, atât de pline de înțelepciune, atât de bogate în semnificație. Bazându-ne pe scrierile lui din Scriptură, ne-am gândi că omul acesta L-a iubit pe Mântuitorul de la naștere. Dar suntem departe de adevăr.

El a urât numele lui Isus. L-a urât atât de mult, încât a devenit în mod voluntar un agresor violent, care i-a persecutat și i-a ucis pe creștini din devotament față de Dumnezeul cerului! Și oricât ar părea de șocant, nu trebuie să uităm niciodată adâncul din care a venit. Cu cât înțelegem mai bine întunericul trecutului său, cu atât vom înțelege mai bine recunoștința lui pentru harul primit.” (p. 3-4)