Despre monahism

Monahii sunt oamenii care au ales sa poarte jugul lui Hristos, lepadandu-se de lume si tinand votul ascultarii, al saraciei si al curatiei. Manastirile sunt locurile in care monahii Il lauda neincetat pe Dumnezeu. Cam aceasta ar fi cea mai scurta definitie a monahismului si a manastirilor.

Nu de putine ori articole defaimatoare la adresa monahismului contemporan apar pe primele pagini ale ziarelor de mare tiraj. Si oamenii se smintesc. "Uite ce se intampla la manastirea cutare, ia uite ce a mai facut parintele cutare... O, daca si in manastiri este atata dezmat, inseamna ca noi, in lume, nu mai are nici un rost sa incercam sa traim crestineste..."

Nu de putine ori, tineri care au avut in inima lor dorinta de a se calugari, dupa cateva zile petrecute in manastire, au plecat cu un gust amar.

Am considerat ca o discutie cu parintele Calistrat despre problemele cu care se confrunta monahismul in zilele noastre ar fi ziditoare din mai multe puncte de vedere.

In primul rand, pentru a pune in valoare o marturie care difera de cea a multor stareti care considera ca daca au ridicat cladiri frumoase si daca monahii au fost muncitori harnici, atunci totul ii este bineplacut lui Dumnezeu. Parintele Calistrat se teme mai mult de Dumnezeu, decat de oameni, si cauta sa Ii placa Domnului si nu oamenilor. Cuvintele sale ii vor face pe multi stareti sa se simta jigniti. Dar nu pentru a-i jigni vorbeste parintele, ci pentru a-i ajuta sa inteleaga ca s-au abatut de la slujirea lui Hristos.

"Dar cine este parintele Calistrat ca sa vorbeasca?" Asta nu conteaza. Parintele Calistrat nu vorbeste pentru ca ar fi cineva, ci pentru ca este preot-calugar si se simte responsabil pentru scaderile altora. Astfel de scaderi il dor.

Nu conteaza cine este parintele Calistrat. Ar putea fi cel mai neinsemnat ieromonah de pe fata pamantului. Conteaza ca vorbele sale sunt adevarate. Conteaza ca bolile pe care le vadeste sunt reale. Parintelui Calistrat i se pot gasi diferite defecte. Dar cuvintele sale sunt cat se poate de sanatoase. I se va reprosa ca a spus lucrurilor pe nume, ca urechea presei e foarte sensibila si ca nu e bine ca un ieromonah sa dea prilej dusmanilor Bisericii de a lansa noi atacuri.

Fata de minciunile pe care le prezinta uneori presa, adevarurile spuse de parintele Calistrat nu ar trebui sa surprinda pe nimeni.

Manastirile sunt, ca si preotii, oglinda poporului. De unde sa apara monahi sfinti, cand multi intra in manastire pentru ca nu au fost in stare sa isi gaseasca un rost in viata, sau pentru ca au fugit de crucea casatoriei?

Parintele Calistrat nu este primul care mustra monahii sau staretii nevrednici. Monahismul se confrunta cu probleme inca de la inceputuri. E adevarat ca, in ultima vreme, astfel de probleme s-au inmultit considerabil. De sute de ani, parintii cu viata sfanta au vorbit despre scaderile monahilor. In Paterice gasim destule exemple cu monahi care au parasit calea mantuirii. Haina calugareasca nu este un pasaport pentru rai. In Patericul Lavrei Pecerska se face referire la doi oameni care au murit: unul imbracase haina monahala, dar cu nevrednicie; celalalt murise inainte de a fi calugarit. Cand i-au dezgropat, au vazut ca cel ne vrednic era fara rasa, iar cel vrednic o purta, desi nu apucase sa depuna voturile monahale.

Parintele Calistrat, desi tanar, vrea sa se aleaga neghina de grau. Isi doreste un monahism curat, care sa Il marturiseasca pe Hristos. Si, chiar daca parintele pare uneori prea dur, o face din dragoste: vrea ca manastirile sa fie lumini care sa straluceasca in intuneric.

Parintele nu vorbeste ca un om nepatimas, nu vorbeste ca un sfant sau ca cineva care priveste caderea celorlalti cu un aer de superioritate, ci cu durerea cu care un om vorbeste despre greselile fratilor sai. Multimile de credinciosi care il cerceteaza neincetat dau marturie ca au gasit in el o calauza buna, un sprijin, un ieromonah care nu se lasa modelat de duhul lumii acesteia. Ceea ce sporeste valoarea marturiei sale...

***

- Parinte Calistrat, cum apreciati starea monahismului contemporan?

- La baza intregului monahism sta cuvantul Mantuitorului: "Cel ce vine dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie". De ce spun lucrul acesta? Pentru ca, in general, traind intr-o lume mai culta, plina de descoperirile stiintifice, de ceea ce pune mass-media la dispozitie, tineretul a inceput sa transforme monahismul in ceva rational si de efect sau de moment. Spre exemplu, vin foarte multi tineri interesati de viata monahala, care au chemare pentru viata monahala, dar intre ei si Dumnezeu sta propria nimicnicie sufleteasca. Ei ori nu stiu sa se exprime, ori nu stiu sa caute si sa ceara, ori nu sunt intelesi. Mantuitorul Iisus Hristos mentiona intr-un cuvant al Sfintei Scripturi: "Multi chemati, putini alesi".

Unii stareti de manastiri au urmatorul principiu: "Pe cel care-ti bate in usa sa nu-l dai afara", dupa cuvantul Mantuitorului: "Pe cel care vine la Mine nu-l voi da afara". Cuviosul Paisie Aghioritul spune asa: "Roaga-te la Dumnezeu sa fii tu descoperit de duhovnic, nu tu sa i te descoperi duhovnicului", pentru ca, in clipa in care vei cauta tu sa descoperi, nu vei gasi nimic. Cand vei putea fi gasit si descoperit, atunci, cu adevarat, vei gasi un lucru fericit. Pentru mine, nu ca as fi eu cel care stau sa-i aleg sau sa stau sa-i caut, intrebarea fundamentala se pune asa: "Poate un tanar sa descopere daca are vocatie monahala, daca nu este descoperit si ajutat de acela care-l cauta?" Nu o sa poata niciodata.

- Ce insusiri trebuie sa aiba tanarul care vrea sa intre in monahism?

- In primul rand, la un tanar care vrea sa aiba o viata monahala trebuie descoperit daca are o anumita structura sufleteasca. Un monah trebuie sa fie incununat de doua lucruri. Trebuie sa aiba buna-cuviinta si smerenie, dar nu smerenia la rang de dogma, ci smerenia la rang de virtute, care inseamna bun simt, educatie. In al doilea rand, un tanar trebuie sa aiba profunzimea sufleteasca de a intelege taina chemarii si sa posede aceasta taina, adica sa ramana permanent cu aceeasi traire, sa nu fie schimbator. Si atunci duhovnicul este cel mai bun promotor. In momentul in care-l are la spovedit, si-l cunoaste, si-l testeaza, si-l analizeaza, duhovnicul observa care patima-l lupta mai mult, care inclinatie este mai pacatoasa, care pornire este mai adevarata, care ratiune este mai bine stapanita si care este, pana la urma, calea launtrica spre care poate fi impins acest suflet tanar. Duhovnicul trebuie sa-i prezinte toate aspectele negative, esecurile, slabiciunile cu care ar putea sa se intalneasca pe parcursul vietii monahale, dar sa caute sa-i descopere si valoarea autentica a monahului absolut, nu a monahului cazut.

- Cum privesc Sfintii Parinti aceasta problema?

- In invatatura Sfintilor Parinti intalnim un sfat categoric: sa nu indemni la casatorie sau la calugarie. Parerea mea personala este ca atat indemnul la casatorie, cat si cel la calugarie trebuie facute tot de duhovnic. Casatoria este calea larga care, pe tanarul care nu este format pentru a merge pe ea, il va duce la pacat. Il va duce intotdeauna la probleme, griji, si la tot felul de insuficiente sufletesti, materiale si morale. Iar calea ce duce la monahism este si mai percutanta ca esenta, dar si mai prapastioasa ca valoare.

In momentul in care tu ai ajuns sa descoperi vocatia de monah intr-un tanar si sa-l inclini spre manastire, daca acest tanar nu-si cunoaste rostul chemarii, in mintea si inima lui se da o lupta mare. Cea mai grea lupta pentru un tanar care trebuie sa paraseasca lumea nu consta in faptul ca el trebuie sa se faca monah. Toti tinerii din zilele noastre care vin sa intre in viata monahala sunt bantuiti de un lucru clar: nesiguranta zilei de maine. Cand spun asta nu ma refer la mancat si dormit, ci la organizarea spirituala si sufleteasca a manastirii, fiindca s-au intalnit foarte multe cazuri de oameni tineri, buni, care au pornit cu adevarat ca in filele Patericului egiptean sau romanesc spre monahism si s-au izbit de realitati care i-au smintit; si atunci au devenit cei mai convinsi atei sau cei mai patimasi si cei mai neputinciosi oameni, lepadand Biserica si invatatura ei, justificandu-se prin cele ce au vazut cu ochiul liber atunci cand au ajuns intr-o manastire si au vietuit o vreme acolo.

- Care sunt ispitele ce apar cel mai des in viata unui monah aflat la inceput de drum?

- Gandul de a te reintoarce in lume. Gandul de a parasi manastirea pentru ca nu ai gasit idealul scontat. Gandul de nemultumire fata de superiorul manastirii. Unii stareti nu se mai considera stareti de manastire, ci patroni de manastire, asumandu-si aceasta raspundere particulara mana-n mana cu exarhul sau cu episcopul locului, care taie si spanzura, nu dupa randuiala normelor monahale, ci dupa bunul plac. Adica, vorbind in termeni populari, "daca nu-mi place fata ta, nu faci monahism in manastirea mea". Asta e primul lucru, si cel mai grav, cu care se confrunta manastirile romanesti la ora actuala. Vin in unele locuri acele curente de "clanism" si "familism" in care nu vor intra decat cei alesi dupa spranceana. In momentul in care acestia sunt atinsi sau mustrati ca au gresit si ca, de fapt, nu sunt pe o carare buna, primul raspuns pe care il primesc este: "iti faci bagajul si ai plecat..."

- Dar mirenii nu constientizeaza astfel de situatii?

- Mirenii nu inteleg astfel de situatii pentru ca, in general, crestinii nostri fara o cultura religioasa, crestinii nostri sunt oamenii care apreciaza manastirea dupa culoarea picturilor, dupa numarul de monahi, dupa numarul de vaci, dupa gospodarie, dupa chilii, dupa frumusetea florilor, a pardoselilor, dupa frumusetea aleilor pavate cu piatra, a parcarilor unde-si pot pune masina, a dormitoarelor unde-si pot face va canta sau a trapezelor unde-si iau masa.

- Dupa ce criterii ar trebui sa fie apreciata o manastire?

- Mantuitorul Iisus Hristos spunea un cuvant deosebit de greu legat de problema propovaduirii lui Dumnezeu. Nu pietrele trebuie sa vorbeasca, ci oamenii. Primul lucru pe care ar trebui sa-l descoperi intr-o manastire este dragostea duhovniceasca; aceasta nu este doar o teorie despre care se vorbeste traditional in carti sau in invatatura Sfintilor Parinti. Dragostea trebuie sa vina in primul rand din partea superiorului care trebuie sa se puna in postura tuturor, el mare fiind si mic vazandu-se, sa vada daca ar putea rezista la ceea ce incearca sa impuna altora. O ascultare ca cea pe care a facut-o parintele Arsenie Papacioc de parintele Cleopa, ca staret la Slatina, de parintele Petroniu Tanase si de alti stareti pe care i-a avut in vremea lui, este cu totul alta fata de ascultarile care se dau astazi in manastire si care nu se mai cheama "ascultari", ci, mai degraba, "repartizare pe meserii".

- Exista cateodata anumite tensiuni intre ascultarea fata de Hristos si ascultarea fata de staret...

- Daca vom citi cu atentie viata Sfantului Teofil cel Nebun pentru Hristos, viata staretului Gavriil de la Optina, viata staretului Leonid de la Optina, vom vedea si vom intalni marturii concrete. Si anume: cand staretul a fost depasit de valoarea spirituala a monahului de sub ascultare, a fost parasit de ucenicul lui nu in scop distructiv, ci in scop constructiv. Adica, in momentul in care ai vazut ca n-ai ce invata de la el, implinesti cuvantul Scripturii care spune negru pe alb: "Se cade sa ascultam de Dumnezeu mai mult decat de oameni". Trebuie format categoric acest punct de vedere, iar Sfantul Isaac Sirul sustine aceeasi parere; si suntem foarte prieteni pe acest temei: "Atunci cand povatuitorii te dezamagesc sau nu sunt pe masura cererii tale, constiinta ta sa-ti fie ca un clopot, sa-ti fie povatuitorul definitiv" (Filocalia X).

In unele cazuri, ajungi sa te conduci dupa propria constiinta si dupa invatatura Sfintilor Parinti, fara sa mai tii cont sau sa contrazici parerile bolnave ori inselate ale asa-zisilor invatatori care se vad conducatori de obste, dar sunt in afara oricaror probleme duhovnicesti si traiesc dupa bunul lor plac, crezand ca manastirea este o proprietate particulara.

- Parintele Serafim Rose spunea acelasi lucru: ca in zilele noastre nu mai sunt staretii care erau inainte si ca ar fi gresit ca un calugar sa creada ca ar putea gasi un staret de aceeasi masura. El recomanda monahilor care vor sa se desavarseasca aprofundarea scrierilor patristice.

- Problema staretilor si a povatuitorilor nu e pusa abia acuma. Daca vom citi pe Sfantul Simeon Noul Teolog, vom vedea ca Simeon Evlaviosul, duhovnicul lui, se plangea ca nu mai exista povatuitori. Daca-l vom citi pe Sfantul Ignatie Briancianinov vom vedea ca apogeul monahismului sau aurul monahismului trecut prin topitoare au fost secolele III-IV.

Marturia cea mai elocventa ramane Sfantul Maxim Marturisitorul care, ca aparator al credintei, a fost avertizat la un moment dat: "Maxim, s-a pus toata Biserica impotriva ta! Tu nu observi ca ai ramas singur? Tu nu observi ca tot sinodul si toti episcopii si toata Biserica iti este impotriva?" "Mai am unul singur care nu este impotriva mea si Acela este Hristos". Acesta a fost raspunsul lui Maxim Marturisitorul care n-a fost nici ierarh, nici protopop, n-a fost nici arhimandrit, nici ieromonah si nici duhovnic. A fost simplu monah, aparator al credintei. Si stim prea bine ca pana la urma a fost considerat "Marturisitorul".

- Care este legatura intre voturile monahale si trairea monahala?

- Privite prin prisma Sfintilor Parinti, privite in lumina Sfintei Evanghelii, privite in lumina sfintelor in vataturi ale lui Hristos, voturile monahale au la baza lor o esenta extraordinara, care este experierea Du hului Sfant, luminarea Duhului Sfant.

Monahul trebuie sa fie supus si ascultator, intelegator, tolerant, exact cum spune Apostolul Pavel in Epistola catre Corinteni: "Dragostea toate le rabda, toate le iarta, nu se trufeste, nu se mandreste, nu cauta ale sale, nu tine minte raul, nu pizmuieste, nu uraste, toate le crede, toate le rabda, dragostea nu cade niciodata".

Prima ascultare a monahului, care trebuie indeplinita cu toata hotararea, este pazirea poruncilor lui Dumnezeu, date de insusi Mantuitorul Iisus Hristos care Ii cere monahului ca faptele sa-i straluceasca precum lumina in sfesnic, "ca lumea, vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri". Chemarea trebuie sa fie neaparat sfanta, sa fie la inaltimea chemarii ingeresti. Nu cum este chemarea rationala, publicitara: "Am depus votul si am rezolvat problema. Mi-am pus o carpa in spate, centura la mijloc, rasa si de acum eu sunt altcineva".

Autenticitatea ascultarii monahale consta intr-o deplina armonie intre staret si ceilalti vietuitori, privitor la muncile de zi cu zi, la ascultarile de zi cu zi si la tot ceea ce se desfasoara intr-o manastire. Parintele Cleopa spunea: "Eu ma duceam primul la munca si ceilalti veneau toti dupa mine si cu dragoste munceam pana ce se batea clopotul de Vecernie, mancam si apoi mergeam cu totii la pavecernita, si apoi la chilie ne pregateam pentru Utrenie".

- Cum trebuie inteles votul ascultarii de catre monahi?

- Votul ascultarii este votul care a dat de furca Sfintilor Parinti si este votul care a dat de furca tuturor staretilor, pana in zilele noastre. Arhimandritul Sofronie Saharov, in "Fericirea de a cunoaste calea", pune urmatoarea intrebare: "Care este ascultarea omeneasca si care este ascultarea dupa Dumnezeu?" Ascultarea omeneasca este ascultarea in care staretul cu de la sine putere, isi exprima sau isi exercita forta asupra ucenicului sau supusului sau, prin vointa si gandirea lui proprie, netrecuta prin prisma Scripturii sau a Bisericii, luand decizii care, la un moment dat, sunt transformate in ordine militaresti: "Faci cum iti spun eu, ca asa vreau eu". Acest cuvant denatureaza votul ascultarii si-l transforma intr-un targ de nuanta mireneasca. Ascultarea trebuie sa aiba la baza ei urmatorul lucru: "Omul potrivit si locul potrivit." In clipa in care cineva inclina sa intre la manastire, el trebuie cercetat si studiat: in ce masura poate sa implineasca un vot al ascultarii si-n ce masura poate sa duca si unde poate sa-l aduca votul ascultarii.

Si sa luam o pilda concreta. Un frate care a vrut sa vina in manastire a spus: "Parintilor si fratilor, mie imi place mai mult lucrarea duhovniceasca". A fost pus intr-o chilie si, nechemandu-l nimeni la masa, dupa trei zile s-a dus la staret si i-a zis: "Pai, bine, voi mancati si la mine nu va ganditi?" "Noi, fiind trupesti, ne mai indeletnicim si cu cele trupesti; tu, fiind duhovnicesc, n-am indraznit sa tulburam un om al duhului". Si atunci, automat, el si-a recunoscut greseala si indrazneala de inaltare a mintii, crezand ca intr-o manastire se traieste numai prin rugaciune. Deci rugaciunea trebuie impletita cu lucrul. Spune Mantuitorul: "Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez".

Si iarasi invatatura Sfintisor Parinti spune: "Monahul sa se lase in mana sfatuitorului sau ca lutul in mana olarului sau ca fierul in mana fierarului". De exemplu, o fire mai temperamentala trebuie pusa la o ascultare mai grea. Nu-i lucru spus de mine, ci e lucru spus de inger cand i s-a aratat Sfantului Pahomie: "Pe cel ce munceste mult sa-l lasi sa manance mai mult, sa faca o lucrare dupa putere; cel care mananca mai putin si lucreaza mai putin, sa-l lasi sa se roage mai mult, sa faca rugaciune dupa putere".

In primele randuieli monahale se arata ca la baza erau bunavointa si intelegerea. Transformarea tacita a ordinelor si ascultarilor duhovnicesti intr-un intens santier, cu forta de munca gratis sau cu forta de munca prost platita ori cu forta de munca naiva nu inseamna ascultare, ci, cum spune Sfantul Teodor Studitul, "argateala de pomana". Parintele Cleopa spunea ca, acolo unde nu este dragoste si unde obstea nu respecta principiile obstei, este sobor de nebuni si adunatura de talhari. De ce spun lucrul asta? Ca sa se inteleaga cuvantul parintelui Sofronie de la Essex care spunea categoric: "Tonul cu care staretul va porunci si felul in care el se va comporta vor scoate in evidenta dragostea cu care ascultarea va fi implinita si dragostea cu care va fi iubit de ucenicul sau".

Cand cineva isi impune dragostea cu forta si vrea sa fie iubit pe principii omenesti, nu va putea fi iubit niciodata, ci va deveni el insusi urat si solitar, va ajunge intr-o singularitate trufasa, greu de invins. In momentul in care ascultarea se va da pe masura sau cand cel care o primeste, o primeste cu un duh de pace si de blandete si o face din dragoste, rodul dragostei sau rodul pacii este roada Duhului, atunci lucreaza Duhul Sfant.

Daca ne uitam in tot Patericul egiptean, vedem ca ascultarea trebuie sa aiba la baza ei supunerea neconditionata. Dar, daca vom raporta secolele I, II si III la secolele XIX, XX si XXI, vom observa dorinta posaca si bolnava a unor minti lipsite de fundament religios: cea mai mica si mai elementara norma de duhovnicie lipseste din invatator, povatuitor sau sfatuitor ori din capetenia manastirii care vine sa izbeasca in obraz cu Patericul, aratand pilda Sfintilor Parinti si spunand: "Ai vazut ca varza se pune cu radacina in sus?" Am vazut in Pateric si varza pusa cu radacina in sus, dar tot acolo am vazut si staret sfant. Am vazut varza pusa cu radacina in sus, dar am vazut si darul lui Dum nezeu. Pentru ca in momentul in care ucenicului din Pateric i s-a poruncit sa puna varza cu radacina in sus, nu i s-a poruncit din megalomanie, ci i s-a poruncit ca sa vada cata binecuvantare aduce in sufletul monahului lepadarea de sine si ascultarea neconditionata de staretul lui, cand acesta este dupa principiul lui Dumnezeu si darul si cuvantul lui lucreaza. Dumnezeu a randuit sa vina acea ploaie mare in pustie ca s-o intoarca pe varza cu radacina in jos si ea sa rodeasca.

De ce spun lucrul acesta? Ca sa se demonstreze inca o data ca astfel de incercari spirituale ca cele prezentate in Patericul egiptean si in hagiografia noastra romaneasca au la baza evidentierea lucrarii duhovnicesti a oamenilor imbunatatiti.

- Sunt foarte multe astfel de pilde...

- Luati pilda din Pateric a parintelui care a venit cu fiul lui la manastire si staretul i-a dat porunca sa faca un foc mare in cuptor, sa-l arunce pe prunc in cuptor, sa inchida usa si apoi s-au pus in genunchi sa citeasca Psaltirea. In clipa in care au terminat de citit Psaltirea, i-a spus: "Deschide cuptorul". Iar copilul din cuptor statea ca intr-o roua si se plimba pe vatra. Statea tolanit si linistit ca la umbra si i-a spus staretul: "Vino afara". Apoi s-a adresat catre ucenic si i-a zis: "La ce te-ai gandit in clipa in care am facut acest lucru?" "Nu m-am gandit la nimic. M-am gandit ca, daca asta este voia lui Dumnezeu, eu nu pot sa calc peste ea".

Iata ce a fost nevoie sa iasa in evidenta: voia lui Dumnezeu privind taierea voii, privind adevarata lepadare de sine sau increderea totala in staretul tau care trebuie in primul rand sa-ti arate inca o data la ce grad de sfintenie este si cu cine ai tu de lucrat si in mana cui te dai. Aici iese in evidenta Patericul egiptean. Staretul n-a vrut sa spuna: "Eu sunt sfant sau facator de minuni, asculta de mine ca altfel te-am terminat". Ci staretul i-a demonstrat, faptic, pe mana cui s-a dat; iar daca aceasta marturie a fost ca proba si ca incredere, de atunci incolo puteau sa faca impreuna calugarie.

Altuia, care a venit la manastire si s-a apucat de capul lui sa scrie un manuscris, staretul i-a dat porunca sa-l arunce in foc. Calugarul spunea: "Dar l-am legat cu aur, l-am scris cu miniaturi, m-am chinuit". "Arunca-l in foc." Si, dupa cativa ani de zile, cand era nevoie de respectivul manuscris, fratele l-a atentionat pe staret, crezand ca in felul acesta ii va aduce aminte de greseala facuta: "Parinte, acum ne-ar fi prins bine manuscrisul respectiv". "Du-te, deschide usa de la cuptor, ia-l de acolo si adu-l incoace". Si, in clipa in care s-a dus si a deschis usa la cuptor, a gasit acolo acel manuscris nears, tocmai ca sa se inteleaga ca focul nu mistuia lucrarea Duhului sau o lucrare spirituala de valoare. Dragostea staretului l-a ferit pe ucenic sa faca lucruri care sunt impotriva timpului si vremii lui mai inainte de a avea varsta duhovniceasca potrivita.

In primul rand, in votul ascultarii un staret trebuie sa descopere in ucenic lucrul pe care il mentiona parintele Cleopa tot timpul si care este consemnat de mitropolitul Antonie in "Traditie si libertate": "Ravna nebuna mai inainte de vreme inseamna esec". Sau, cum spuneau Sfintii Parinti, in momentul in care un tanar zboara mai inainte de vreme, sa-l tragi jos, ca sa nu-l ia dracii in primire.

- De ce este atat de important lucrul acesta?

- Cea mai mare patimire o sufera monahul care iese de sub ascultarea povatuitorului sau a staretului sau, incercat si sporit. Neascultarea il poate duce la inselari care vin din cursa diavolului pana la deznadejde sau sinucidere, sau il poate duce pana la tulburarea sufleteasca, scotandu-l din viata monahala.

Ascultarea este in primul rand de nuanta divina. Asa cum Hristos a venit sa faca voia Celui Care L-a trimis, tot asa Fecioara Maria face voia Domnului. Ea este prototipul absolut al isihastului absolut si al ascetului absolut: "Iata roaba Domnului, sa-mi fie mie dupa cuvantul tau..." Fecioara Maria este prototipul absolut de ascultare, raportat la relatia staret-ucenic. Staretul fiind Dumnezeu, ascultatorul fiind Fecioara Maria, adica Biserica. Ascultarea trebuie sa fie neconditionata, cand este legata de experienta duhovniceasca, pentru ca treptele spirituale, cum spune Evdokimov in "Varstele vietii spirituale", nu pot fi incepute de la varf, ci trebuie luate usor de jos. Odata cu varsta biologica se inainteaza si in varsta spirituala.

- Spuneti-ne cateva cuvinte despre votul saraciei.

- Saracia este, la randul ei, un vot extraordinar. Am fost intotdeauna nemultumit de lipsirea de unele drepturi, pe care insa cineva poate sa si le asume in mod concret. De exemplu: "Avem o masina in manastire, nu-i a staretului, e a obstii, dar o foloseste staretul; avem bani in manastire, nu-s ai staretului, sunt ai obstii, dar ii foloseste staretul. Avem tot ce ne trebuie in manastire, avem avere, avem tot ceea ce este nevoie, acestea nu-i apartin staretului, ci obstii, dar le foloseste staretul". Acest monopol peste bunurile manastiresti nu este altceva decat o lipsa de educatie despre care Patericul spune: "Cei ce au venit in manastire robiti de duhul lumii, vor sfarsi prost".

Adica, in momentul in care, acasa, el nu si-a permis sa se imbrace oricum, sa traiasca oricum, sa aiba orice fel de lucru, sa mearga oriunde si sa faca orice, pentru ca era un simplu om cu un simplu serviciu, s-a trezit peste noapte bogat, stapan peste toate, s-a trezit econom peste casa lui Dumnezeu si isi permite, cum spune Evanghelia, "sa vina Dumnezeu si sa-l gaseasca batand sau chinuind slugile, iar el mancand si band la mese si la ospete, fara bagare de seama".

- Se mai intampla si asa...

- Starea de saracie este impusa tinerilor care vin cu vocatie adevarata si curata si care afla ca nu au dreptul la un tratament medical, nu au dreptul la o haina, la incaltaminte, la o carte, nu au dreptul la niste lucruri elementare. Dar, in schimb, altul are dreptul de a-si atribui aceste bunuri, exact cum era in vremea comunismului: bun al intregului popor, dar il stapaneste partidul. Exact acelasi lucru se petrece si astazi in unele manastiri, lucru care lasa de dorit. Am rascolit tot Patericul egiptean pentru a gasi un argument in favoarea acestui lucru, in favoarea acestei posesivitati peste casa lui Dumnezeu, dar n-am gasit nimic.

Mergand un avva in pustie, la un oarecare sporit, l-a gasit pe acel sporit stand pe o rogojina, cu o piatra sub cap, cu sandale de lemn in picioare, cu haina din par de camila si incins cu o curea; si a zis in sinea lui: "Eu, care umblu descult, eu, care umblu numai in zdrente, ce-am venit eu sa ma folosesc de la asta care traieste mai bine ca mine?" Si atunci acela, daca era vazator cu duhul, s-a ridicat usurel in capul oaselor, i-a dat binete si a intrebat: "Ce faci, avvo?" "Bine, cu rugaciunile sfintiei tale." "Avvo, am sa-ti dau un cuvant de folos pentru ceea ce ai cerut." Si pentru ca i-a stiut gandurile si a citit tot ce-a gandit, i-a spus: "Fiule, eu, cand eram in lume, umblam in haine moi, fiind ca eram fiu de imparat. Aici mi-am oprit numai haina din par de camila, ca sa-mi ostenesc trupul, dar sa nu ma arda soarele, ca sunt mai firav si mai slab. Tu, care ai umblat cu haina de par de camila in lume, ti se cade sa umbli aici gol, daca ai depus votul saraciei. Eu, la saracia mea, consider ca am coborat suficient sub nivelul traiului de la care am plecat cand eram in lume. Tu ai umblat in lume descult si acum ti se cade sa umbli si mai descult, eu am umblat in lume in incaltaminte aleasa si acum mi-am permis sa-mi opresc acestea pana ma voi obisnui. M-ai vazut cu rogojina, dar afla ca eu am dormit in palat, in asternuturi moi; am ales rogojina ca sa nu apar ca un snob, ca as simula ca sunt ceea ce nu sunt; si mi-am oprit rogojina si pentru durerea oaselor. Iar daca mi-am pus piatra sub cap, afla ca in palat am avut perne moi". Dupa ce avva i-a dat acest cuvant, el i-a facut metanie si a plecat.

De ce? I s-a aratat inca o data ca, atunci cand ai venit la manastire, trebuie sa ai un trai sau un nivel de viata cel putin pe jumatate scazut fata de cel in care ai trait in lume. Daca-n lume ai mancat o paine, la manastire trebuie sa mananci jumatate. Daca-n lume ai purtat doua haine, in manastire trebuie sa porti una. De ce spun lucrul acesta? Ca sa se inteleaga inca o data ca saracia de bunavoie nu este un monopol, ci este o invatatura pentru care monahul va fi tras la raspundere in Ziua Judecatii, nu pentru faptul ca a tinut chilia goala cu doua haine, ci pentru faptul ca a tinut chilia plina cu tot ce a trebuit, iar fratii au suferit si n-a intins mana nimanui.

Intr-o istorioara din "Fapte minunate cu parinti athoniti" intalnim acel econom zgarcit, care umplea hambarele, iar ingerul noaptea deschidea ferestrele si arunca totul afara din hambare si golea magaziile ma nastirii; iar cand a inceput economul sa faca milostenie, a inceput si ingerul sa care inapoi tot ce era nevoie si sa aduca tot ce era lipsa.

- Saracia de bunavoie este legata de dragostea cu care ne ocroteste Hristos...

- Saracia de bunavoie trebuie raportata la dragostea intiistatatorului sau administratorului manastirii. Am sa va dau o pilda care sa va fie foarte clara: daca eu stiu ca, in momentul in care mi s-a rupt pantoful, voi primi altul, nu mai am nevoie sa tin sub pat a doua pereche de pantofi. Daca eu stiu ca, in momentul in care mi s-a rupt ciorapul, cer alt ciorap, si stiu ca de undeva voi primi, atunci nu ma mai intereseaza sa am o rezerva de ciorapi. Si dintr-o lepadare de sine prost inteleasa, si dintr-o ascultare prost inteleasa, si dintr-o saracie de bunavoie prost inteleasa, s-a nascut, in monahismul nostru romanesc (nu stiu in cel athonit sau in cel rusesc sub ce forma se practica), viata de sine: monahul sau calugarita este ca mi reanul - cu porcul lui, cu vaca lui, cu camerele lui, cu banii lui, cu averile lui, cu musafirii lui si cu toate lucrurile lui, neducand nici macar cea mai elementara forma de viata autentic monahala, a lepadarii de sine, in care monahul, nevoitor adevarat, sa fie pilda, sa fie ca o cetate in varful muntelui, ca o lumina in sfesnic, de la care omul sa poata invata. Pana si aceasta saracie de bunavoie a fost speculata si pervertita de starea sociala, secularizata si monopolizata astazi prin legi si regulamente.

Monahul trebuie sa fie preocupat de fondul de salarii, de statul de plata, de cartea de munca, de impozitul pe somaj, de pensie, sa fie preocupat daca este nevoie de comert, de trafic, lucruri pe care le intalnim in mai toate locurile. Acest trafic bisericesc cu cruciulite si iconite pe care le vezi cu nu stiu ce preturi, se face ca sa ai acolo, un ban, cica "sa fie de zile grele".

Aduceti-va aminte si cititi in Vietile Sfintilor, cand, la Teodosie, incepatorul vietii de obste, au venit musafirii cu magarii si catarii in varful muntelui, la chilia lui, si trebuia sa fie hram si a spus economului: "Du-te si adu paine din magazie si da-le sa manance." "Avvo, maine e hram si magazia e goala!" "Fa ascultare." Si, facand ascultare, s-a dus spre magazie sa faca ascultare si sa aduca ultimele paini ramase; si a gasit magazia atat de plina, ca abia mai putea sa propteasca usa cu umarul, ca navaleau painile afara. Dumnezeu, din darul Lui, inmultea hrana manastirii.

- Ce ne mai puteti spune legat tot de votul saraciei?

- Iata o istorioara extraordinara, pe care am considerat-o foarte potrivita vietuirii monahale de astazi. Niste calugari saraci, la un schit, se rugau la Dumnezeu tot mereu sa le dea si lor avere, sa aiba din ce sa traiasca, fiindca traiau tot timpul din milostenie. Si, mergand odata pe cale, au intalnit un om batran care avea langa el un mort. Si a zis: "Fratilor, stiu ca sunteti nacajiti, dar luati mortul acesta si ingropati-l dupa datina crestineasca si pomeniti-l dupa legea voastra, ca n-am ce sa va dau". "Bine, batrane, nu este nici o problema, stai linistit; hai, ajuta-ne sa-l ducem in schit si-o sa-i facem o groapa. Mare praznic n-o sa-i putem face sau mare lucru sa-i dam de pomana, dar macar o sa-i purtam sfintele rugaciuni." Iar cand s-a implinit un an de zile, s-a aratat in vis acel batran staretului si i-a zis asa: "Du-te si dezgroapa locul unde ai ingropat mortul si vei lua rasplata ta". Iar cand a sapat in locul unde a ingropat mortul, a gasit un sac cu bani. Si pe sacul cu bani un biletel pe care scria: rasplata Sfantului Ierarh Nicolae. Deci iata cine era cel care purta grija de locul sarac si de schitul respectiv.

Aceste lucruri, raportate astazi la nivelul nostru social si contemporan, vor fi ironizate, vor fi tratate cu indiferenta, ca un fel de fantasmagorii, de povesti nemuritoare. Vor spune: "Saracul, s-a scrantit, sarcul, a ramas cam greu cu capul, a ramas la nivelul Patericului, n-a mai facut nici un progres". Categoric, acest lucru nu este altceva decat o sfidare a lui Dumnezeu. Asta este viata monahala adevarata. Asta e vietuirea in saracie de bunavoie. Daca manastirea are vaci, trebuie sa fie ale tuturor. Adica, atunci cand s-a pus masa, aceeasi paine sa manance si staretul, si obstea.

Sfantul Teodor Studitul spune: "Cand staretul va sta la masa si va vedea ca mancarea fratilor nu este buna, el va da imediat porunca: "Imbunatatiti hrana, ca si fratii vostri sufera cum sufar eu"". Dar cand te-ai separat, iar frigiderul tau e plin...

- Parinte, spuneti-ne acum in ce fel trebuie inteles votul monahal al curatiei.

- Curatia, fecioria, cum i se mai spune, este si ea de trei feluri. Fecioria trupeasca, unul poate sa vina fecior in manastire, altul va fi fost insurat si vine fecior cu mintea, iar altul poate sa vina desfranat si sa ramana, daca vreti, in curatie si, primind votul monahal, sa primeasca fecioria ingereasca, starea ingereasca, prin luarea schimei calugaresti. La baza fecioriei mai sta si fecioria pastrarii dogmelor si poruncilor lui Dumnezeu. Este cea mai inalta stare la care monahul trebuie sa aspire.

- Cum vedeti monahismul contemporan?

- La ora actuala putem face o delimitare a monahismului in trei categorii: monahismul de catifea sau de lux, din manastirile asa-zis parvenite, cu bani, cu averi, cu relatii economice puternice; manastirile de mijloc, care-si duc existenta prin munca gospodareasca, cu teren, gospodarie, gradina si asa mai departe; manastirile sarace sau lasate in paragina, de care nu se intereseaza nimeni si care se bucura ca s-au gasit doi-trei calugari care stau si nu-i locul pustiu. Un fel de spalare pe maini. Adica, de ce sa-i mai ajutam, ca ei se descurca acolo.

De ce spun lucrul acesta? Ca sa se inteleaga pana unde merge "dragostea" monahala: unul sa traiasca in lux si sa nu-i lipseasca nimic si altul sa nu-si poata agonisi painea de la o zi la alta. Un dezechilibru financiar si economic, care nu este un rezultat al lipsei de vigoare monahala, ci este un rezultat al lipsei de intercomunicare monahala: "Ce ma intereseaza pe mine ca tu mori de foame? Treaba ta, ai manastirea ta, bine ca mie nu-mi lipseste nimic si nu mor de foame". Desi Sfantul Apostol Pavel spune ca "dragostea le intrece pe toate", Sfantul Isaac Sirul spune ca "folosul aproapelui e roada ta".

Se spune in Pateric de acel batran care, bolnav fiind, a primit un strugure si, din dragoste, l-a dat unui frate. Si acela, la randul lui, din dragoste, l-a dat altui frate si asa a circulat in toata chinovia si, la urma, ultimul frate si-a adus aminte ca exista un monah batran, bolnav, si s-a dus cu strugurele proaspat la monah si i-a zis: "Avvo, fiindca te stiu bolnav, rogu-te mananca". Si a intrebat: "De unde-l ai?" Si i-a zis: "Mi l-a dat alt frate, care l-a primit si el de la alt frate". Si a zis batranul: "Cu adevarat asta e rodul dragostei si merita sa-l mananc". Si l-a mancat dandu-si seama ca el oprindu-se pe sine de a manca, din dorinta de a nu cadea in lacomie sau in parerea ca totul i se cuvine, a facut ca acel fruct curat sa circule din mana in mana si, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, sa ajunga tot in mana celui caruia ii fusese dat cu dragoste. Nimeni nu a cautat la ale sale. Toti au cautat sa implineasca voia dragostei lui Dumnezeu.

Tot la taierea voii, la saracia de bunavoie, mai intervine si o a treia forma: daca manastirile ar vrea sa progreseze sau sa faca un pas inainte in viata monahala, ar trebui ca toti monahii sa fie tratati la fel, indiferent de rang si de grad.

- Se pare ca in unele manastiri lucrul acesta e doar teoretic...

- Mi-a placut odata afirmatia unui frate. In primul moment am ramas surprins, in al doilea moment am fost socat iar in al treilea am luat decizia ca ori de cate ori voi primi ceva mai interesant sau mai bun, sa dau de pomana. A venit cineva si a adus niste prajituri, niste lucruri din astea marunte, tot felul de dulciuri, la care un frate oarecare a dat sa bage mana in sacosa si sa ia ceva de acolo, iar altul pe un ton oarecare i-a zis: "Frate, asta e pentru preoti", de parca preotii aveau un statut aparte, parca nu erau tot din cinul monahal. Si acela, calm si linistit, a zis atunci: "Bine, daca e pentru preoti, atunci nu pun mana".

Am simtit acea forma de ironie, in care esenta nu erau cuvintele: "Bine, daca e pentru preoti", ci faptul ca a dat de inteles: "Daca ei au atatea bunuri, eu cum n-as gusta de acolo!" Pana la urma, intr-o manastire greul nu-l duce staretul, economul sau duhovnicul, nici preotul slujitor, ci vacarul, plugarul, gradinarul, bucatarul, trapezarul. Greul este dus prin munca si dragostea lor, impletite cu tineretea, ravna, rabdarea, vigoarea, intelepciunea si indelunga iscusinta de a te strecura printre ispite si a rezista unei lumi secularizate, intr-un loc curat si binecuvantat de Dumnezeu. Daca tu nu stii sa apreciezi valoarea acelui tanar, oricare ar fi acela, atunci inseamna ca te-ai dezumanizat si nu te-ai transformat intr-un monah, ci intr-un monarh. Ai devenit un rege si consideri ca toate ti se cuvin si trebuie sa se puna la picioarele tale. Este cea mai mare greseala a monahismului contemporan. Mi-a placut afirmatia unui monah care a spus verde: "Este mai bine la catolici, unde numai Papa este infailibil, decat la ortodocsi, unde, de la orice preot, cat de mic, si pana la cel mai mare, inclusiv la mitropolit, toti sunt infailibili si trebuie sa faci de ei ascultare orbeste, ca ei au dreptate in toate".

- Ce fel de probleme mai apar in manastiri?

- Manastirile sufera astazi de lipsa personalului monahal. Unii dintre cei care mai sunt prin manastiri s-au format la scoala vietii si si-au facut un trai aparte si o sursa de venit, mici afaceri maruntele din care sa iasa un ban; si fiecare doarme cu grija sub cap, ca sa aiba un ban in caz ca se intampla ceva si ajunge la spital, ca se intampla sa fie dat afara etc. Adica sa nu ajunga sa fie dat afara cu bagajul in drum si sa nu stie incotro sa mearga.

Am vazut in manastirile de maici, unde viata este mult mai ingradita si mai saracacioasa, ca sunt trimise la spital efectiv cu mana in buzunar, fara sa li se faca macar o trimitere medicala sau sa li se dea macar un ban de drum: "Nu stiu, nu esti sanatoasa, du-te si te trateaza acasa". Asta e cea mai mare gresea la: sa iei un tanar in plina viata din lume si sa-l expui manastirii, sa-l preiei in problemele manastiresti, iar daca a ingenuncheat sau daca apare o boala ori altceva la jumatatea drumului, sa te speli pe maini si sa te dezici de el, ca si cum nu l-ai cunoscut. Pentru asta se va da si vom da socoteala, cum spun Sfintii Parinti. "Si va umbla staretul cu toiag de fier si cu opinci de fier pana ce-l va gasi pe ucenic; iar daca nu-l va gasi, va da raspunsul pentru el la Judecata". Pentru ca l-a scos din manastire cu buna stiinta sau s-a spalat pe maini si l-a inlaturat doar pe motiv ca nu mai este productiv.

- Cum are loc intrarea in monahism?

- Prima intrebare la intrarea in monahism nu mai este: "Frate, stii sa te rogi, iti place biserica?", ci este: "Ce serviciu ai, ce scoala ai facut, cate facultati ai si ce meserie cunosti?" Nu ar trebui sa adunam monahi in manastire pentru ca ei cunosc o meserie, nu avem nevoie in manastire de meseriasi, ci avem nevoie de adevaratii traitori care sa poata duce mai departe aceasta nevointa isihasta, aceasta traire, aceasta arta a isihasmului.

Eu am avut ocazia sa cunosc tineri cu vocatie extraordinara, care s-au pierdut pe cale, pentru ca nu a avut cine sa valorifice acel potential tineresc si nici n-a fost interesat; in manastirile noastre de azi nu se cauta tinerii capabili. Se promoveaza in general nonvaloarea; si multi tineri din societate au invatat aceasta speculatie morala, fac o facultate, doua, isi dau seama ca au facut-o de doi bani, ca acum oricine isi da seama ca facultatile sunt in plus si se fac la kilogram, oricine isi face studii numai sa vrea si sa poata, iar dupa ce termina facultatile se trezesc deodata in manastire, dar nu spun: "Am venit sa ma mantuiesc", ci spun: "Tu stii cu cine stai de vorba?" Piedestalul mandriei lui are deja la baza 2-3-4 diplome, 5-6-7 profesii, pe care nu le-a experimentat dar stau scrise in diplome de specializare pe care el vine sa ti le arate. S-a trezit in manastire, dar uita ca ar fi trebuit sa munceasca pentru a face fata vietii. Si le spun mereu monahilor, cand uita de ce-au venit in manastire, sa-si aduca aminte de cei din lume, cum traiesc dintr-un salariu sau din somaj, cu chirie, cu copii, cu familii, cu probleme, in care toate trebuie platite, de la prima vorba si pana la ultimul pas pe care-l faci.

- Care trebuie sa fie conduita monahului?

- Monahul nu trebuie sa fie destrabalat. Daca intalnim azi elementele negative care fac de ras Biserica si o necinstesc este tocmai pentru ca sunt racolati tineri care nu au nimic in comun cu calugaria, sunt primiti pentru ca au studii si diplome. Se zice: "Lasa, ca daca au atata carte, se vindeca; doar n-au invatat atata carte ca sa fie slabi, o sa se despatimeasca ei..." Cu ce sa se despatimeasca daca, in momentul in care intra in manastire, tanarul gaseste acelasi mediu infect: televizorul la indemana lui, aparatul de radio la indemana lui, lipsa de la slujbe, neloialitatea fata de programul de rugaciune, lipsa de pravila si de canon. Si el creste asa, ca o buruiana la zidul bisericii; si, la un moment dat, cultivand buruiana, vrei sa vezi daca ea poate sa-ti aduca roade. Dar, nefiind de nici un soi, ea va creste doar si va umbri pamantul bisericii fara nici un folos.

Si atunci apar esecurile: ieromonahi insurati, calugari insurati, diaconi insurati si tot ce vrei sa iei din tagma monahala. Si toate sunt aruncate in spinarea lui Satana: "Pai, n-ai vazut ce-a facut Satana?" N-a facut-o Satana, ci cei care l-au condus si adus pe monah in postura de a face acest pas negativ, si nici macar nu s-au gandit sa se intereseze de cresterea lui duhovniceasca sau de pierderea lui sufleteasca. Nu s-au interesat daca vreodata acest om a avut potenta de indreptare sau putinta de a fi de un real folos Bisericii.

Si mai este un curent mai nou: nici macar nu-i mai intreaba daca au ceva in comun cu monahismul, daca le-ar placea viata curata trupeasca si sufleteasca, Spovedania sau Impartasania. Ii primesc in diferite manastiri pentru ca, din lipsa de personal, acelea sa nu sada pustii.

- Ar fi mai bine sa ramana pustii...

- Da. Gherasim cel Nebun pentru Hristos, de la manastirea Neamtu, spunea: "Decat o liturghie spurcata, mai bine o manastire lasata". Avem o istorioara in care un cuvios, apropiindu-se la Sfantul Mormant al Mantuitorului Iisus Hristos, a gasit acolo clerici care faceau slujba la masa Sfantului Mormant, iar din piedestalul crucii de viata facatoare iesea putoare si noroi si umplea altarul. Si a zis "Doamne, cum ingadui aceasta imputiciune in locul tau cel sfant?" Si o voce i-a zis: "Clerici nevrednici, monahi nevrednici, preoti nevrednici slujesc in pacatele lor fara nerusinare, la liturghie, iar rasplata asta este. Rugaciunea lor este ca putoarea si ca noroiul si nu va atinge nici o data slava lui Dumnezeu, iar acest lucru nu va fi cu ratat decat prin foc".

Iata deci invatatura direct de la Sfintii Parinti, legata de feciorie si de curatie: Sfantul Grigorie Taumaturgul arata clar ca cel ce vrea sa slujeasca lui Dumnezeu trebuie sa fie ca floarea de crin despre care se vorbeste in Scripturi: "Nici nu tese, nici nu coase si, in toata stralucirea ei, este mai frumoasa si mai imbracata si mai stralucitoare decat toata podoaba lui Solomon".

Sfantul Ioan Damaschinul spune asa: "Clericul sa fie sfant, curat ca ingerul si sfant ca Ioan Botezatorul". Mantuitorul spune: "Nimic necurat nu va intra in imparatia lui Dumnezeu". Rugaciunea liturgica a Heruvicului spune asa: "Nimeni dintre cei cu pofte trupesti sa nu vina sa slujeasca Tie". Este clar si categoric ca aceasta invatatura despre feciorie nu este doar un simbol, o arta sau un joc de cuvinte. Este un lucru real si cert ca rugaciunile care strabat cerul sunt rugaciunile monahilor si clericilor, fratilor, pustnici lor care traiesc cu adevarat starea feciorelnica a mintii, nepatimirea de la trup si, in primul rand, neintinarea de la trup. Ca sa poti sa urci la Dumnezeu trebuie sa ai trupul curat, sa ai inima lepadata de cele lumesti.

Si aici am sa va dau o pilda concreta. Un pustnic a murit cu oala de bani sub rogojina din pustie, unde se nevoia. Si-n clipa cand murea, foc din cer a mistuit si pe pustnic, si oala, si tot. Si atunci fratii au cazut la rugaciune si au intrebat: "Oare ce semn a fost acesta?" Si s-a auzit un glas din cer spunand: "Unde a fost comoara acolo a fost si inima", deci cu tot cu oala de bani s-a dus pustnicul in fundul iadului.

Si o alta invatatura, tot din Pateric, unde unul arata ca s-a lepadat de sine si a intrat la saracia de bunavoie. Dupa ce staretul l-a primit in pustie i-a spus asa: "Frate, mergi si te nevoieste". Si a mers la parinte si a zis: "Rogu-te, da-mi voie sa pun acoperis la chilie ca o sa inceapa ploile si o sa ma ude." "Pleaca in lume, ca nu te-ai facut monah, leapada-te de tine si apoi sa mai vii." A venit din nou si a stat o vreme in pustie si a zis: "Parinte, da-mi voie sa fac un gard macar imprejurul chiliei, ca sa nu ma manance fiarele." "Pleaca in lume, ca inca nu te-ai lepadat de sine." A venit si a treia oara si s-a dus la staretul lui si zis: "Da-mi voie macar o usa sa-mi fac la chilie, sa nu vina talharii peste mine." "Du-te in lume, ca inca nu te-ai lepadat de sine, du-te si ajungi la adevarata saracie." Si cand a vazut ca nu merge nici asa, s-a apropiat de staretul lui si a spus: "Acoperamantul meu este Tatal, Fiul si Sfantul Duh, asta e toata nadejdea mea. Rogu-te, da-mi voie sa ma fac calugar". "Mergi sub cerul liber care-ti va fi acoperis, pune-ti capul pe pamant care-ti va fi perna, acopera-te cu cerul instelat si Duhul Sfant te va pazi pe tine. Acum cu adevarat te-ai facut calugar. Asta e adevarata stare de calugarie, a unirii cu Dumnezeu".

Si mai este o intamplare si mai frumoasa, cand un pustnic, dupa ce au venit talharii si i-au luat totul din chilie, in loc sa-i certe, s-a apropiat si le-a spus: "Fratilor, ati uitat punga aceasta, luati-o, nu cumva sa ramana si sa va para rau dupa ea". Si atunci de rusine au adus toata averea inapoi.

Unui alt pustnic mai sporit, ce avea un banut pentru pesmetii lui de zi cu zi, din rogojinile pe care le impletea, un frate ii fura la inceput cate putin; si batranul scria de fiecare data pe un biletel: "Multumesc ca ma izbavesti de iubirea de arginti." Si batranul muncea, si facea rogojini, si punea acolo bani ca sa-i satisfaca fratelui pofta pacatoasa. Fratele, cand a vazut asa, a inceput sa ia tot. Si, cand a vazut batranul indrazneala fratelui, a zis: "Frate, ia totul, numai lasa-mi si mie cat de putin, ca sa am din ce sa tra iesc." Si s-a rusinat fratele si i-a adus inapoi toti banii.

Dar acum s-au transformat manastirile in acele imense ateliere de sculptura si pictura, unde nu se mai face arta sau iconografie, ci se face comert la kilogram. S-a ajuns sa se profaneze pana si lucrul religios, ajung icoanele si iconitele sa fie gasite prin toate locurile publice, aruncate prin cosuri de ziare, unde vrei si unde nu vrei gasesti cuvantul si chipul lui Dumnezeu si chipurile sfintilor, pe tot felul de lucruri trecatoare, care pot sa ajunga si la toaleta publica.

- De ce are nevoie monahismul contemporan pentru a se revigora?

- Ce i-ar trebui monahismului contemporan? I-ar trebui din nou acelasi lucru din vechime: episcopul sa nu-si bage nasul in treburile manastiresti mai mult decat e cazul, ci sa-si vada de eparhia lui, sa lase obstea sa-si aleaga staret, sa lase obstea sa mearga dupa bunul ei plac interior, iar cand ar constata o abatere, o deviere, atunci sa intervina cu masura administrativa, canonica sau pedagogica, nu sa transforme regulamentul monahal, ca sa arate ca chiriarhul vine sa-ti puna staret, sa-ti numere banii din casierie, sa-ti spuna cate lumanari trebuie sa vinzi, sa te intrebe cum trebuie sa mulgi vaca, cum trebuie sa pui mancarea in farfurie, la ce ora trebuie sa te scoli, cand sa incui biserica si la ce program trebuie s-o deschizi. Este vorba de o adevarata industrie religioasa, care, in loc sa produca monahi sfinti, produce pierdere de timp, vagabondaj si calugari ratati.

Aici putem da nenumarate exemple: Maica Domnului, venind intr-o manastire care avea ca hram Acoperamantul Maicii Domnului, stergea cu propriul ei omofor pe frunte pe cei truditi de osteneala calugareasca, care au stat si au cantat la priveghere si au citit la strana, iar la urma, venind si fiul de boier, care era protejat si lasat sa faca o calugarie mai lejera, i-a zis Maicii Domnului: "Pe mine de ce nu ma stergi?" "Cand ai sa ostenesti ca ei, o sa te sterg. Tu esti prea intelept ca sa fii sters de mine cu omoforul. Deocamdata, cat ei muncesc si tu te odihnesti, nu depui nici un efort."

Si, mergand la intamplarile cu parintii athoniti, scrise in cele doua volume de arhimandritul Heruvim Karambelas, gasim o minune extraordinar de frumoasa. Fratii suiau la hram tragand mularul in car cat cu alimente de capastru, ca sa nu-l mai oboseasca si ei cu greutatea lor, iar episcopul mergea calare pe mular. Cand au ajuns in varful dealului, Maica Domnului s-a lasat sarutata pe omofor si i-a binecuvantat pe monahi, iar episcopul a zis: "Pe mine de ce nu ma binecuvantezi?" "L-am binecuvantat pe mularul tau, care a asudat." Iata cata indrazneala pentru adevarata nevointa si sfintenie si iata cata indrazneala a ingerilor, a sfintilor, a Maicii Domnului si chiar a Sfintei Treimi fata de cei care cu adevarat isi duc in nevointa si in sfintenie viata monahala...

***

Pe Hristos nu Il poate minti nimeni. Asa cum sunt destui mireni nevrednici, asa sunt si destui monahi numai cu numele. Citind despre ei sa nu ne lasam biruiti de duhul judecarii, nici de cel al nepasarii, gandindu-ne ca monahii trandavesc. Parintele Calistrat nu a vorbit acum mai mult despre monahii care sunt eroi ai lui Hristos, considerand ca despre aceasta s-a scris destul. De aceea cuvintele sale trebuie intelese numai in stransa legatura cu Patericele contemporane. Mustrarea parintelui nu poate fi inteleasa decat tinand cont de vietile celor care, de la parintele Sofronie de la Essex pana la parintele Paisie Olaru, de la parintele Porfirie pana la parintele Serafim Rose, au dobandit sfintenia. De aceea, cei care nu au ascultat predicile parintelui despre valoarea monahismului, ar trebui sa citeasca scrierile sau vietile acestor cuviosi. Altfel, ar putea ramane cu o imagine incompleta, chiar deformata, asupra situatiei reale a monahismului din vremurile noastre. "Nu exista padure fara uscaturi", spune un vechi proverb romanesc. Dar uscaturile, chiar daca sunt multe, pun in evidenta copacii sanatosi si puternici.