Idealul apropierii de Dumnezeu prin monahism
 
Viata monahala este un mod aparte de a cauta desavarsirea crestina prin marturisirea deplina a optiunii de a urma lui Hristos in sfintenia Bisericii. Aceia care opteaza pentru a vietui impreuna cu Hristos in sfintenia comunitatii ecleziale si-au asumat impresionanta respon­sabilitate de a se face purtatori de Hristos, hristofori, in libertatea oferita de aceasta stare. Cu certitudine ca pen­tru monahi, mai mult decat, pentru ceilalti crestini, desavarsirea pana la a deveni pe deplin purtatori de Hris­tos inseamna nazuinta si hrana sufleteasca de fiecare clipa, miscarea libera continua intre cer si pamant, setea neince­tata dupa Dumnezeu, dorul aprins dupa "painea cereasca".
 
Desi sunt numerosi marii nevoitori monahi care au sesizat ca nu exista diferente intre indatoririle laicilor si monahilor, se poate afirma totusi ca, prin locul pe care monahismul il ocupa in spiritualitatea crestina, acesta poate fi considerat ca "realizarea cea mai nobila a vietii crestine".
 
Vorbind despre monahism ca despre "una din solu­tiile capabile sa transfigureze viata spirituala", trebuie pre­cizat ca "in lupta necontenita impotriva raului, a rautatilor si a iadului, efortul singular al parintilor desertului, si, mai apoi, al monahismului, a jucat un rol decisiv pentru des­tinul crestinatatii".
 
De aceea, aducerea in actualitate a implicatiilor duhovnicesti spirituale ale monahismului ortodox consti­tuie una din caile de innoire a fortelor morale ale credin­ciosilor, un factor de continua inviorare a vietii spirituale.
 
Monahismul crestin este o miscare, prin excelenta, spirituala si duhovniceasca, menita a oferi celui ce si-a asumat aceasta stare poarta ingusta de intrare in imparatia Cereasca, in vederea comuniunii plenare cu Dumnezeu.
 
Greu de definit sau de analizat dupa anumite tipare pro­puse, data fiind complexitatea si varietatea de aspecte ale trairii crestine pe care le include, si caracterizat ca un para­dox, a fi monah inseamna a fi, in acelasi timp, mister si exceptie, ideal si realitate, a trai ca toti ceilalti crestini si, in acelasi timp, a trai altfel, in comunitatea eclesiala. Acestia sunt monahii, barbati si femei, care s-au desprins de lume si se roaga neincetat, daruindu-se integral lui Dumnezeu. Monahul, ca om al lui Dumnezeu, doreste cu ardoare intoarcerea la viata crestina din primele zile ale Bisericii, dar si la starea cea dintai a omului, de locuitor al Raiului, in apropierea lui Dumnezeu. "Raiul inseamna a trai in prezenta Celui pe care il asteptam, Cuvantul lui Dumnezeu manifestat in slava Sa de Fiu Unic. Dorinta dupa Rai este dorinta vietii adevarate pe care ne-o comunica Fiul, intai­ul Nascut intre cei vii, datatorul de viata". Monahul se hraneste continuu cu idealul reintoarcerii in Rai, ca loc de impartasire cu viata vesnica, cu nadejdea de a regasi si a face viu in el starea dintru inceput, de impreuna-vietuire a lui Iisus cu ucenicii Sai.
 
Idealul acestui mod de viata este relatat in Faptele Apostolilor (2, 44-45; 4, 32-34) cand, la Ierusalim, pentru un timp, primii crestini au trait intr-o adevarata comuni­tate, fara a poseda ceva pentru ei, au trait si au pus bazele comuniunii spirituale. De aceea monahii sunt insetati de dorul de a face sa renasca aceasta comunitate ideala printr-un stil de viata comunitara perfecta in Hristos, insufletita prin puterea si lucrarea Sfantului Duh.
 
Aceasta misiune, vizand renasterea comunitatii apos­tolice, consta in a raspunde acelei lumi a dragostei printr-o viata comunitara integrala, in care masura iubirii noas­tre sa insemne impartirea vietii noastre cu ceilalti, care au devenit fratii nostri, prin Botez, si care marturisesc aceeasi credinta.
 
Monahismul structurat la statura idealului comu­nitatii apostolice de la Ierusalim reprezinta aspiratia si do­rinta monahului si a comunitatii monastice de a se apropia de Dumnezeu, modelul desavarsit de iubire si viata comu­nitara, si de a se dovedi demn de unirea cu El. Exista deci in viata monahala un elan si un dor nestins catre o viata foarte intensa in unire cu Dumnezeu, catre o viata plenara in Hristos, pe care cu greu o pot realiza cei ce traiesc in lume, si care este rezultatul unui mod de viata ascetica.
 
Asceza crestina marturiseste, prin coordonatele ei spirituale ancorate in modul hristic, neobosita alergare a monahului in cautarea adevaratei sale identitati, motivatia sa pentru a depasi toate obstacolele care impiedica urcusul sau catre Dumnezeu. Aceasta alergare neobosita se con­stituie intr-o perseverenta cautare a pacii si linistii atat de necesare pentru dialogul monahului cu Dumnezeu.
 
In general, asceza desemneaza ansamblul eforturilor, al exercitiilor prin care crestinul intelege sa progreseze in viata morala si religioasa, si care deschide drumul spre desararsire, spre viata vesnica. "Ascetica indica partea activa a vietii spirituale, partea de cooperare pe care Dumnezeu ne-o cere noua, iar unirea tainica cu Dumnezeu indica aspectul suportarii pasive a harului in noi, initiativele lui Dumnezeu, pe care noi trebuie sa le urmam, si care nu-I apartin decat Lui". Intuind aceasta definitie a ascezei si complexitatea ei, Sfantul Apostol Pavel pune accentul pe lupta spirituala pe care fiecare trebuie sa o angajeze in propria-i viata, si cu atat mai mult monahul, a carui lupta in aceasta lume este necontenita: "Nu stiti voi ca aceia care alearga la stadion, toti alearga, dar numai unul ia premiul? Alergati asa ca sa-l luati. Si oricine se lupta, se infraneaza de la toate. Si aceia, ca sa ia o cununa stricacioasa, iar noi, nestricacioasa. Eu deci asa alerg, nu ca la intamplare. Asa ma lupt cu pumnul, nu ca lovind in aer. Ci imi chinuiesc trupul meu si il supun robiei, ca nu cumva altora propova­duind, eu insumi sa ma fac netrebnic" (I Cor. 9, 24-27).
 
Pentru a invinge in aceasta lupta continua este insa nevoie de o regula, de indrumare si, mai ales, de efort susti­nut, care trebuie sa imprime un anume sens luptei, sa calauzeasca si sa sprijine miscarea proprie a omului catre Hristos.
 
Pentru monah, efortul, lupta inseamna devotament, renuntare, acceptarea in libertate a suferintei si jertfirii pro­prii. "Monahismul este scoala lepadarii de sine si a devota­mentului in slujba lui Dumnezeu, dus pana la jertfa". In acelasi timp, pentru a se elibera de pacat, pentru a pro­gresa pe calea mantuirii, monahul are nevoie, asemenea oricarui crestin, de prezenta si infuzia de putere si har ale Sfantului Duh. "Prin aceasta putere de sus devine tare cel ce se devoteaza cu desavarsire lui Dumnezeu, nu numai cu ceea ce are, ci si cu ceea ce este". Acolo unde se inter­secteaza viata activa a monahului, prin efort si lupta pro­prie necontenita, cu viata receptiva, prin darurile si viata Sfantului Duh, acolo incepe starea de desavarsire. "La starea de desavarsire si de unire tainica cu Dumnezeu, pe care o implica viata vesnica, nu se poate ajunge decat prin indelun­gate eforturi sau nevointe, iar unirea tainica cu Dumnezeu este mai stransa decat cea dintre drum si tinta, caci, desi trairea acelei uniri se infaptuieste la capatul final al tuturor straduintelor ascetice, aurora ei in suflet incepe de mai inainte, in cursul acelor nevointe".
 
Asceza crestina este singura modalitate prin care cel ce a renuntat la lume poate gasi starea de spirit si dis­cernamantul necesar pentru apropierea de Dumnezeu. Prac­ticarea ascezei crestine ca mod de viata constant inseam­na punerea reala in valoare a inclinatiilor celor mai curate ale omului, devine energie dinamica ce transforma tot ceea ce este incomplet si perfectibil in om, miscandu-l catre unirea cu Dumnezeu.
 
Pr. Augustin Rusu