MONAHISMUL SI TARA SFANTA

      Încă din primele veacuri creştine monahismul s-a dezvoltat în Ţara Sfântă mai ales în localităţile legate de existenţa pământească a Mântuitorului Hristos şi în munţii din pustiul Iudeii de dincolo de Ierusalim. Această pustie începe din latura de răsărit a Cetăţii Ierusalimului şi se întinde până la Marea Moartă şi dincolo de Iordan, iar spre sud până aproape de Peninsula Sinai. În acest spaţiu, ars de soare nu se află aproape nicio formă de vegetaţie. Doar poate din loc în loc, la zeci de km distanţă, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, musteşte câte un mic izvoraş sau oază, potolind setea puţinelor vieţuitoare din deşert. Aici este linişte deplină, şi nici-o grijă nu tulbură acest ţinut încărcat de atâta sfinţenie şi istorie.
     În acest spaţiu plăcut sufletului şi ostil trupului au ales să trăiască mulţi sfinţii placuţi lui Dumnezeu. Ei au ales contemplaţia şi vorbirea directă cu Dumnezeu, ca hrană de bun preţ sufletului, şi au învăţat trupul că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”. Prin aceste văi ale munţilor numite de localnici „wadi” părinţii pustiului se retrăgeau în vreo crăpătură sau grotă, hotărâţi fiind să lepede cu totul modul de viaţă lumească. În curând faima lor, se răspândea şi în jurul lor se adunau alţi pustnici pentru a învăţa de la ei metodele dobândirii sfinţeniei. Aşa se forma cu timpul o comunitate monahală şi se întemeiau lavre. Deşi unii monahii continuau să rămână retraşi în grotele din apropierea lavrei totuşi ei păstrau legătura cu grupul iniţial.
Aşa au fost şi lavrele întemeiate prin secolele IV- VI de Sfinţii Eftimie cel Mare, Cuvuiosul Sava cel Sfinţit, Teodosie începătorul vieţii de obşte ş. a. în vremea cărora istoria monahismului palestinian a înregistrat o mare strălucire.  
     Printre primii sihaştrii în jurul cărora s-au stabilit pustnicii din Ţara Sfântă au fost Sfântul Ilarion, marele făcător de minuni şi ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, apoi Sfântul Hariton, cel care a pus bazele lavrei din Fara, iar mai apoi a celei din Carantania, locul în care a fost ispitit şi a postit Domnul. În viaţa acestor părinţi se relatează că ambii lăsau ucenicilor lor anumite reguli, în mare bazate pe principiile ascetismului egiptean. Monahii aveau o rânduială de ascultare, hrană şi muncă bine stabilită. Rugăciunile şi cântările erau stabilite la anumite ceasuri din zi şi din noapte. În vreme ce mintea şi sufletul erau ocupate cu rugăciunea şi meditaţia mâinile trebuiau să lucreze, lenea fiind socotită izvorul răului. Ospitalitatea era aproape o lege pentru că „sub zdreanţa săracului, putea să fie însuşi Hristos”. La început pustnicii locuiau în singurătate şi doar sâmbăta şi duminica veneau să asiste la Liturghie.
Cu timpul s-au organizat şi construit biserici şi obşti. Obştea avea un rol important de şlefuire, în care se ducea o viaţă în comun de ascultare muncă şi rugăciune. Aici veneau monahii tineri şi începătorii, obştea fiind pentru ei o adevărată şcoală a pustiei. După o perioadă suficientă de pază, de lupte, de nevoinţe şi izbânzi duhovniceşti, nevoitorii obştilor veneau în lavră unde duceau mai mult o viaţă contemplativă, dar nu era exclus ca şi cei din lavră să fie trimişi iarăşi în mănăstirile de obşte pentru vreo anumită îndreptare.
      În această situaţie se găseau mănăstirile şi oştile din Ţara Sfântă pe la începutul secolului al V - lea, când de pe Eufratul de Sus a venit şi s-a stabilit într-o grotă din Fara un monah cu numele Eftimie. Acesta avea să dea o mare strălucire monahismului din pustiul Ierusalimului alături de bunul său prieten şi învăţător pe nume Teoctist. De la acesta a învăţat toate nevoinţele cele pustniceşti, privegherile prelungite, dormitul pe piatră, rugăciunea, meditaţia şi postul. Viaţa celor doi părinţi cu toate nevoinţele şi experienţele cele monahiceşti au constituit pentru miile de monahi, care roiau împrejurul lor adevărate pilde de viaţă şi nevoinţă. Ei au devenit părinţii şi înţelepţii pustiei care vindecau nu numai trupurile dar şi sufletele, fraţilor şi tuturor credincioşilor care apelau la dânşii. Prin anii 451 a venit un alt părinte vestit din Lichia pe nume Gherasim, care a întemeiat lângă Iordan o lavră cu acelaşi fel de nevoinţă şi rugăciune. Puţin mai încolo era o altă lavră numită Calamon sau lavra trestiilor, iar pe valea Hozevei Sfântul Ioan Hozevitul, iar mai târziu Gheorghe Hozevitul au întemeiat în pustia Ruva o  altă lavră în care recent a trăit şi un sfânt de neam român Ioan Iacob Hozevitul.
     Cea mai mare dintre toate lavrele din pustiul din răsăritul Ierusalimului este cea a Sfântului Sava cel Sfinţit. Iniţial acesta a venit la Sfântului Eftimie, care văzând tinereţea lui l-a trimis în viaţa cea de obşte a Cuviosului Teoctist. În anul 483, pe când Sfântul Sava avea vârsta de 45 de ani, el a cercetat pustiul dinspre Marea Moartă, şi în urma unei viziuni a întemeiat pe valea biblicului râu Cherit marea lavră monahală care-i poartă numele şi care există aproape neschimbată şi în ziua de astăzi. Aici au venit împrejurul sfântului numeroşi fraţi din toate neamurile creştine ale pământului, alcătuind după spusele biografului Chiril un adevărat „cor de îngeri”. În această mănăstire au trăit unii dintre cei mai mari şi mai vestiţi monahi şi pustnici, teologi şi cărturari de renume, participanţi la sinoadele ecumenice şi alcătuitori ai tipicului, ai ohtoihului, şi altor cărţi de slujbă bisericească, impuse de-a lungul timpului în toată Biserica. Este suficient să amintim aici pe Sfântul Ioan Tăcutul, Leonţiu de Bizanţ, Ioan Moshu, Sfântul Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma, fratele său, Andrei Ierusalimiteanul, ş. a.
Este demn de reţinut că încă de pe vremea împăratului Justinian cel Mare, deci aproape de la întemeierea sa, lavra a numărat şi prezenţe ale unor monahi de neam român, chiar dacă ei nu erau cunoscuţi sub acest nume, ci sub numele de „besi” sau  „valahi”. Dintotdeauna, domnitorii români au sprijinit acest aşezământ, nu numai pentru că aici trăiau şi se nevoiau şi monahi din ţara noastră, dar şi pentru a contribui la susţinerea şi consolidarea ortodoxiei şi sfinţeniei care izvorau ca nişte râuri din aceste lavre ale pustiului.
     Un alt ucenic al Sfântului Sava, a construit lângă Betleem o nouă lavră. Pe un frumos platou muntos, lângă peştera magilor de la răsărit, Sfântul Teodosie a construit mai multe biserici care să servească în chip potrivit tuturor fraţilor din toate neamurile, altele bolnavilor, altele demonizaţilor ş. a. S-au construit aici ateliere şi case pentru pelerini. Fiecare dintre sutele de călugări nevoitori avea câte o ascultare anume, şi însuşi stareţul Teodosie cunoscut şi sub numele de „începător al vieţii de obşte” se străduia în nevoinţe şi milostenii. El a salvat de la foamete întregul ţinut în vremea unei secete puternice. Numeroasele sale fapte de milostenie şi întreaga sa osteneală şi nevoinţă, minunile şi miraculoasele sale vindecări, l-au făcut în scurt timp foarte cunoscut şi iubit, de monahi şi credincioşi deopotrivă. El a murit în anul 529, în vârstă de 106 ani, şi a fost plâns de întreaga Palestină. Agiograful său notează că „pământul l-a acoperit nu spre a-l ascunde privirilor, ci ca să-l păstreze ca pe un tezaur”.
     Au urmat apoi mari dascăli ai ortodoxiei şi apărătorii dreptei credinţe, nevoitori în lavra Sfântului Sava şi alţi sfinţi, care, poate din voia lui Dumnezeu, sau dezinteresul oamenilor din afară, au rămas  necunoscuţi publicului larg. Este un semnal şi un îndemn pentru mulţi oameni preocupaţi de carte şi iubitori de viaţă duhovnicească  autentică, de a merge în aceste lavre aproape neştiute, dar care păstrează în ele adevărate tezaure ale credinţei şi izvoare cristaline de învăţătură spre folosul întregii lumi. Poate că ar fi cazul ca şi astăzi să urmeze cineva pilda Sfinţilor Ioan Casian, Sofronie al Ierusalimului, şi alţii asemenea care colindau mănăstirile de aici pentru aflarea mărgăritarelor de cuvinte celor de mult preţ.
      Ne propunem aici să prezentăm câteva crâmpeie din aceste vechi mărturisiri, spre folosul pelerinilor care vin la Locurile Sfinte, dar şi a celor de acasă care aşteaptă de la Ierusalim un cuvânt de folos. Sperăm ca smerita noastră osteneală să aducă un folos cât de mic tuturor celor care vor citi această lucrare. Trebuie să avem în vedere totuşi că pentru cel credincios, sau pentru cel care doreşte cu adevărat să slujească lui Dumnezeu, un singur cuvânt îi poate fi de folos, în vreme ce pentru cel lipsit de orice simţire sfântă, sau eretic, mii de cărţi şi dovezi s-ar putea să nu-l întoarcă de la necredinţa lui.