Basarabia
Îmi aduc aminte cum în vara lui 90 după revoluţie, Ioan Alexandru a cusut cu mâna sa pe drapelul tricolor al ţării o cruce albăstruie din mătase ca semn al speranţei biruinţei lui Hristos în Romania. Această formă a crucii în culoarea albastra si-a dorit-o Ioan să fie emblema steagului românesc. Crucea ca semn al jertfei şi învierii să înlocuiască rapid emblema comunistă iar imnul naţional să fie „Hristos a înviat!” cântarea care flutură pe buzele tuturor românilor de Paşti. Apoi a plecat la Chişinău în Basarabia să fluture acest steag creştin ca semn de solidaritate cu românii de dincolo de Prut. Iată gândurile poetului încredinţate televiziunii din Chişinău pe care le-am publicat in revista Renasterea in 1990:
“Cine de Domnul nu se teme, nici de oameni nu se ruşinează. Cine nu crede în Dumnezeu , nici faţă de oameni nu are respect. Vechii evrei aveau o vorbă care am reluat-o zilele acestea într-un ziar şi la o televiziune din străinătate. Este o vorbă celebră păstrată în Deutoronom care spune aşa: „Lo El lo am”. O vorbă ca un proverb: „unde nu este Dumnezeu, nu există popor.”
Unde este scos Dumnezeu din viaţa oamenilor, oamenii aceştia sunt o masa de manevră în decădere, se dezmembrează, cad pe mâna diabolicului.
Aşadar problema centrală care a frământat neamul românesc după război încoace a fost treptata răcire a inimii noastre faţă de Dumnezeu. Tot aparatul politic, toate instrumentele sociale au făcut ca Dumnezeu sa fie izgonit din viaţa oamenilor. Catastrofa ce s-a întâmplat la noi este o catastrofa de natură religioasă în primul rând. Poporul român a fost lipsit de ceea ce ne-a ţinut de doua mii de ani aici: chipul lui Iisus Hristos.
Suntem singurul popor din răsăritul Europei care s-a născut odată cu creştinismul roman. Ne-au creştinat catacombele, ne-au creştinat sfinţii martiri acum doua mii de ani când au venit pe pământul acesta. Iisus Hristos ne-a ţinut până astăzi.
Am avut norocul că noi nu am avut împăraţi, am avut voievozi care înseamnă cum ai spune în ebraică „Obed Iahve”, adică „slujitorii lui Dumnezeu”. În toate vremurile Domnitorii erau sub ascultarea Bisericii……
Daca Europa nu va termina odată cu ideologiile acestea se vor naşte alţi monştri dictatori.
M-am gândit la tineretul nostru. L-am văzut cum moare. Dacă nu se vor rezolva fundamental lucrurile în România peste 10-20 de ani va apărea din nou nevoia de sicrie pentru ei.
Era imposibilă atmosfera în care se ajunsese în România. Fără Dumnezeu. Ajunsesem într-o lume în care instalaseră în locul lui Dumnezeu, cum spune Sfânta Scriptură: „urâciunea pustiirii la loc sfânt”. Am văzut cu ochii mei, fratele mi-i martor, pe un stadion imens omul îndrăcit. Era stăpânit de lighioane şi demoni. Îndrăsnise să-şi pună pe portret în jurul capului aureolă, cum este numai la Domnul Hristos şi Sfinţii în bisericile româneşti. Aceasta s-a întâmplat pe un stadion uriaş cu o sută de mii de oameni care-l ascultau şi băteau din palme. Mulţi de bună seamă împinşi cu forţa. Gândiţi-vă dumneavoastră la ce decădere s-a ajuns aici pe un teren bine pus la punct de ateizare şi distrugere a sufletului omului. Blestemat, spune Scriptura, tot ce se încrede în om. Ne-au pus să credem în om în locul lui Dumnezeu. Cum sa crezi în om , domnule? Să spună minciuni şi să afirmi că sunt adevărate. Era nebunie dacă mergea aşa în continuare. Înnebunea toată naţiunea asta. Simţeam că neamul se duce de râpă, ca ne îndrăcim cu toţii şi ne ducem la disperare. Dăm slavă lui Dumnezeu că de Crăciun ne-a ridicat această povară din care trebuie să înveţe omenirea întreagă, cel puţin Europa.
Ne-a fost frică de Ceauşescu atunci, acum o sa ziceţi că intrăm în frica de Dumnezeu… Nu fraţilor.
Ştiţi ce înseamnă „Iarat Iahve” ,frica de Dumnezeu, la evrei?
„Frica de Dumnezeu” înseamnă „reşit hacma”adică „ începutul înţelepciunii”.Frica de Dumnezeu este exact frica pe care o porţi faţă de cineva pe care îl iubeşti foarte mult. Eu am frica de soţia mea, va rog să mă credeţi. O iubesc foarte mult şi mi-e frică să nu mă părăsească. Este o frică să nu ne părăsească Dumnezeu. Atât de mult î-L iubim, El fiind Iubire, încât îmi impun să nu fac ceva rău si urât ca El să mă părăsească. De aceea frica faţă de Dumnezeu a omului este de cu totul alt ordin decât frica de tiran. Este o frică religioasă, care-i sfântă şi care mai degrabă cheamă valorile şi averile Sale. De aceia ne rugăm : „Rămâi cu noi…”
Mie îmi pare imens de rău, ca şi tuturor celorlalţi creştini, că a trebuit să se verse sânge în ţara mea, că demonia asta nu a putut pleca în mod paşnic. Dar uite că atât de adânc înrădăcinat a fost răul aici că a trebuit să moară atât tineret şi oameni nevinovaţi.
Repet fraţilor din Basarabia, de la voi am primit un avânt extraordinar, voi aţi fost inima poporului nostru de trei ani încoace. Voi aţi fost primii care aţi dat semnalul. Când vă vazusem nu demult cu preotul în frunte ieşind acolo şi vorbind în august cum aţi vorbit, am zis :
”Gata, inima româniei acolo a reînceput să bată!”
De fapt marea revoluţie a început la Chişinău, voi aţi început totul, si s-a tot extins. A început prin Gorbaciov, de fapt a început prin dizidenţa lui Soljeniţîn, de fapt a început prin lacrimile văduvelor şi orfanilor. De fapt a început atunci când s-a tras în preoţi şi ţărani. De fapt a început atunci când s-au pus la cale mârşeviile Europei şi mârşevia de a distruge biserica creştină şi Biblia a devenit carte ilicită şi s-a scos şi sustras din viaţa oamenilor. Atunci a început dezastrul şi prigoanele ce s-au extins şi în popoarele astea.
Avem şi noi o mare vină în treaba asta ca popor, că suntem foarte îngăduitori. Suntem un popor care am îngăduit prea mult de la Alexandru cel Bun. Românul te rabdă şi neruşinarea altora pe răbdarea noastră a crescut mai mult decât la celelalte popoare.
Am fost la Budapesta şi ungurii ziceau: „ Poporul român este de neînţeles. Dacă la noi s-ar întâmpla ce se întâmplă la voi, şi n-am avea ce mânca, noi am face revoluţie imediat.”
Românii rabdă. Dar până când? Doamne iartă-mă. Vă spun ce zicea profetul Ieremia:
„ Trebuie să dărâmi iar după aceea să ari şi să semeni ca să crească ceva nou.”
A vorbi negativ şi a arăta relele este doar o parte din lucrarea care trebuie făcută. Trebuie să arăm acum şi să semănăm. Locul este stropit cu sângele copiilor Revoluţiei, sânge proaspăt care va rodi o nouă seminţie şi un nou fel de a gândi în România.
Evanghelia lui Iisus Hristos este cartea de căpătâi după care noi astăzi încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să refacem fiinţa acestui popor…Să începem reevanghelizarea copiilor în familie, şcoli şi grădiniţe. Să începem evanghelizarea cu noi înşine.
Să mergem cu toţii să ne pocăim fiecare după felul său, care-i ortodox, care-i catolic, care-i neo protestant, fiecare să mergem la sfânta biserică şi în taina lacrimilor noastre să ne plângem păcatele să-i cerem iertare lui Dumnezeu şi să începem o viaţă nouă.
Să ne iertăm cu noi înşine înaintea lui Hristos că nu ne vom mai întoarce la blidul de linte al Egipteanului şi nu vom mai îngădui nimănui dintre noi să se furişeze înaintea noastră ca apoi să-L alunge pe Dumnezeu şi Evanghelia lui Iisus Hristos din viaţa poporului nostru…
Cel care nu crede să nu facă pe grozavul că el este superior celui care crede. Să aibă smerenia să zica: „Măi, eu nu cred.”
Un mare scriitor a spus pe patul de moarte : „ cel mai bun dar care mi s-ar putea da în viaţă ar fi credinţa, n-o am , admir însă pe toţi care au credinţă”. Să nu apară ateul şi să zică: „ Eu sunt buricul pământului” şi să-l prigonească pe cel care crede. Să aibă smerenia să recunoască în sufletul lui că este o mare lipsă si să-l recunoască pe cel care crede.
Aş îndrăzni să spun îndemnul lui Bălcescu care a fost creştin si a zis aşa:
„individul să se sacrifice familiei.”
Să nu începem acum să trăim de capul nostru. Deci individul să se sacrifice familiei iar familia sa se sacrifice naţiunii, patriei şi legii lui Dumnezeu. Adică să nu ne facem cuiburi din familie şi să nu ne intereseze ce se întâmplă în ţară. Să punem deci problema neamului .
Cum putem salva acest neam, această seminţie?
În Apocalipsa Sfântul Ioan spune că trebuie să ne prezentam ca seminţie înaintea lui Dumnezeu, nu de capul nostru. Deci trebuie sa ne coagulam ca naţiune. O naţiune fără Dumnezeu, care nu ţine seama de legile lui Dumnezeu este sortită pierii şi dezastrului. Dacă mergem înainte tot aşa riscăm să ne pierdem ca popor, exact cum au spus evreii:
„Lo El, lo am” adică „fără Dumnezeu, nu existaţi ca popor”.
Sa ne ajute Dumnezeu să ne refacem sub legile lui, sub legile Iubirii. Pentru că Dumnezeu este Iubire, este Tatăl nostru cu inimă de Mamă.
Să avem curajul să ne întoarcem la El. El ne va ierta şi ne va reface ca seminţie pe faţa pământului, să avem însă curajul mărturisirii, onestităţii şi cinstei. Aşa să ne ajute Dumnezeu! “
Poetul a primit vizita multor scriitori din Basarabia încă din perioada dictaturii. S-a luptat foarte mult pentru apariţia unei antologii de poezie în litera latină a poeţilor din Basarabia ocupata de Sovietici. Uneori am participat şi eu la aceste întâlniri. Am întâlnit în ospitaliera casă a poetului, basarabeni precum G. Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, si mulţi alţii. Aceşti scriitori basarabeni s-au alăturat imediat cum au venit in Romania dupa revoluţie la colectivul redactiei Renasterea.
Ioan Alexandru amintea studenţilor şi prietenilor săi spusele lui Aleksandr Soljeniţîn, disidentul rus care a recunoscut norul de căinţă făcut de Germania după război înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu a îngăduit unificarea nemţilor. Soljenitin şi-a criticat co-naţionalii ruşi care în aceiaşi perioada post-belică au continuat să aducă jertfe idolilor atei.
Ioan Alexandru în acelaşi spirit îndemna pe românii de pe ambele maluri ale Prutului la pocăinţă şi refacerea credinţei în viaţa lor, amintindu-le de experienţele prin care au trecut aceste neamuri după război:
“Rusia a căzut in mâna comuniştilor pentru că au putut fi manipulate cu uşurinţă mase ignorante, ne cunoscătoare ale Scripturii.
Am fost în case ruseşti unde în locul icoanelor lui Iisus Hristos şi ale Maicii Domnului se aflau Lenin şi Stalin…
Noi nu ne vom putea unifica nici cu fraţii din Basarabia şi nu vom fi uniţi între noi în această ţară dacă nu vom face căinţă , adică părându-ne rău de ce am făcut , să ne mărturisim şi să ne întoarcem să trăim din cel ce este Pâinea Vieţii , Lumina lumii, Apa cea vie, Alfa şi Omega istoriei care se numeşte Iisus Hristos. „
Ioan vestea de câte ori avea ocazia nedreptatea şi drama românilor care au suferit în urma comunismului adus de clica lui Marx si Lenin infectând cu ideologiile lor o mare parte din intelectualitatea ţării:
„Comuniştii atei ne luaseră Basarabia cu forţa, o mare parte din trupul Ţării era junghiată de comuniştii atei ai lui Stalin şi Lenin şi armata noastră s-a socotit cruciată împotriva comunismului.
Am plecat pe front să murim ori să înfrângem comunismul.
Nu Rusia, nu pe ruşi să-i ocupăm, ci să eliberăm Rusia creştină de comunism. Am dovezi din partea a doi preoţi militari ce au luat parte la această cruciadă împotriva comunismului. Parintele Paschia, preot militar, Parintele Lecca,mi-au mărturisit adevarul.
Armata româna n-a vrut sa ocupe Rusia ci să elibereze Basarabia cazută dictat în mâna comuniştilor atei şi să ajute Rusia să se elibereze de comunism care era antirusesc cum se recunoaşte astăzi chiar în Rusia. Opera lui Soljenitîn stă mărturie…”
Mai târziu, după ce s-a întors din vizitele pe care le făcuse în America şi Germania, înainte de atacul cerebral suferit la Arad, Ioan Alexandru a adresat o invitaţie dizidentului rus Aleksandr Soljenitin la Bucureşti pentru un dialog şi pentru a-i oferi titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti din partea tineretului creştin democrat. Am primit recent manuscrisul care trebuia să acompanieze invitaţia oficială, redactată şi tradusă direct în limba rusă de către preotul Paul Mihail originar din Basarabia şi Ioan Alexandru.Vă prezint mai jos traducerea din ruseşte a acestei invitaţii făcută ulterior de Mihai Prepeliţă :
”Mult stimate şi iubite frate întru Hristos Aleksandr Soljenitin
După dialogul frăţesc şi prietenesc susţinut cu Aleksandr Ogorodnikov vă rog să-mi permiteţi să mă adresez Domniei Voastre în legatură cu o posibilă vizită la Bucureşti.
Din partea tineretului creştin democrat din Bucureşti la adresa D-stra am expediat invitaţia pentru a vă oferi titlu de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti.
Aceasta invitaţie v-am adresat-o şi eu când m-am aflat în S.U.A. Întâlnirile şi discuţiile pe care le-am avut cu preşedintele S.U.A. şi , mai recent cu preşedintele Germaniei, mă obligă să mă adresez Domniei Voastre ca unei personalităţi care are de spus un cuvânt tare pentru viitorul omenirii mai ales în această zi măreaţă a creştinătăţii, prin exemplul vieţii D-stre pline de eroism si o comportare până la jertfirea de sine.În aşteptarea acestui viitor dialog cu Domnia Voastră, eu în calitatea mea de scriitor creştin şi, în ultima perioadă ca senator al Parlamentului României, Vă doresc să vă împliniţi munca D-stră întru redresarea Rusiei în spiritul moralei creştine pravoslavnice.
Al D-stră Ioan Alexandru De ziua Înălţării Domnului 1994 “
A consemnat Silviu Despa