„Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi…” (Fac. 1, 28)
Omul a fost creat de Dumnezeu şi cu scopul de a-i fi colaborator în opera de îmbunătăţire şi perfecţionare a lumii. Această poruncă dată primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…” arată tocmai rostul omului pe pământ, în această privinţă.
De asemenea, avându-se în vedere darurile cu care au fost înzestraţi protopărinţii neamului omenesc, se ajunge la concluzia că, în starea primordială, omul se găsea în plină armonie cu sine însuşi, şi cu Dumnezeu, şi cu natura externă. În raport cu natura externă, menirea omului este de a stăpâni lumea materială, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ şi ca mijlocitor între Creator şi făpturile neraţionale, ca profet vestitor al voii lui Dumnezeu şi ca preot aducător al jertfei de preamărire şi mulţumire Părintelui ceresc în numele făpturilor necuvântătoare.
Cu cât devenim mai conştienţi de darul vieţii ca dar preţios ce ne vine de la Dumnezeu, cu atât mai mult constatăm pericolul care ne ameninţă astăzi. Pentru prima dată, sistemele care asigură viaţa planetei şi viaţa însăşi sunt puse în pericol din cauza acţiunilor umane iresponsabile. Niciodată oamenii n-au ameninţat atât de grav ca astăzi echilibrul ecologic al întregii noastre planete.
În mod concret, putem spune că încălzirea atmosferei terestre pune în grav pericol supravieţuirea şi dezvoltarea fiinţei umane şi a altor specii vii. Suntem ameninţaţi de efectul cumulativ al factorilor care distrug progresiv stratul de ozon ce protejează pământul, care degradează solul, adică despădurirea, eroziunea şi dezertificarea, salinizarea exploatarea comercială a resurselor, militarizarea şi războaiele, poluarea apelor, degradarea aerului, dispariţia speciilor şi multe altele. Întreaga creaţie este rănită mortal. Este îngrozitor să te gândeşti că specia umană care a intrat în scena istoriei şi a creaţiei cu numai 80 de mii de ani în urmă, când istoria planetei depăşea 4 miliarde şi jumătate de ani, a fost capabilă să ameninţe şi să submineze baza însăşi a vieţii într-o perioadă de 200 de ani, de la începutul epocii industrială. Această criză îşi are rădăcinile ei înfipte adânc în poftele nestăpânite ale omului, în exploatarea resurselor naturale pentru profit şi îmbogăţire, în structurile economice care refuză să vadă un adevăr elementar, anume ca fiecare sistem socio-economic şi toate împreună nu constituie decât o parte din ansamblul ecosistemului de care depind toate. Economia şi era industrială tratează natura ca şi cum n-ar fi decât „o resursă naturală” şi abuzează de ea.
Criza care confruntă astăzi creaţia are pe lângă aspectul ei ecologic şi un aspect economic. Este vorba de criza justiţiei sociale provocată de abisul care separă ţările bogate de ţările sărace. Exploatarea unei ţări de către altele, exploatarea fiinţelor umane de către societăţile comerciale, exploatarea celor care n-au nimic de oferit în afară de truda mâinilor de cei care au acces la resursele economice, toate acestea au avut consecinţe dezastruoase.
În faţa unei astfel de crize, cu amploare nebănuită, Biserica nu-şi poate permite să arunce vina pentru această stare de lucruri asupra societăţii civile, fiindcă la apariţia şi dezvoltarea crizei a contribuit în bună măsură şi acea teologie creştină care l-a determinat pe om să domine şi să exploateze natura, fără socotinţă, sub mai multe aspecte. Mai întâi, această teologie a dezvoltat în mintea omului ideea absenţei lui Dumnezeu din creaţie, sub motivul transcendenţei Sale, fapt care s-a soldat cu procesul de secularizare a lumii şi a dus la golirea materiei de orice conţinut sau semnificaţie spirituală.
În al doilea rând, aceeaşi teologie a introdus şi separaţia dintre om şi natură, sau în termeni filosofici dintre „res cogitans” şi „res extensa”, plasându-l pe om deasupra creaţiei ca domn şi stăpân al lumii. Gândirea dualistă care separă spiritul de materie a dat naştere la structuri şi scheme de dominaţie care au favorizat dominaţia şi exploatarea naturii de către om, fiind supusă unor manipulări fără de sfârşit. Imaginea şi asemănarea divină, pervertite, s-au transformat într-o stăpânire arogantă, nemiloasă, fără respect şi solicitudine faţă de natură şi semeni.
Dacă s-ar recunoaşte la scară mondială ca noi suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru lumea văzută, a faptului că creaţia este una, ar suscita apariţia unei conştiinţe globale, critici, ce va permite schimbarea de direcţie radicală în vederea unui viitor viabil pentru omenire şi planetă.
Formarea conştiinţei şi a unui comportament ecologic responsabil constituie scopul educaţiei pentru respectarea mediului care începe în familie, continuă în grădiniţă, apoi în şcoală, în universitate şi prin formele instruirii continue, permanente.
Fundamentul afectiv al convingerilor ecologice se creează la vârstele copilăriei prin cultivarea dragostei pentru natură şi a deprinderilor elementare de ocrotire a ei.
Ca obiective ale educaţiei pentru mediu enunţăm:
• Însuşirea unui sistem coerent de cunoştinţe cu privire la troposfera şi biosfera planetei noastre pe baza sentimentelor de dragoste faţă de natură, faţă de fenomenul viu;
• Înţelegerea raporturilor dintre om-natură în perspectiva echilibrului şi a intercondiţionărilor ecosistemelor, dintre lumea vie şi mediul înconjurător, în funcţie de tendinţele de dezvoltare economică a societăţii;
• Înţelegerea necesităţii protecţiei mediului ambiant;
• Conştientizarea gravităţii crizei ecologice, a efectelor poluării, despăduririlor, dezechilibrelor în fito şi zoocenoză;
• Formarea atitudinilor de responsabilitate pentru apărarea patrimoniului natural, pentru gospodărirea raţională a planetei, pentru igiena ei;
• Formarea atitudinilor şi convingerilor favorabile conservării şi ameliorării dezechilibrelor create în raporturile om-natură;
• Conştientizarea necesităţii găsirii soluţiilor de ameliorare a dezechilibrelor raporturilor om-natură;
• Combaterea atitudinilor de ostilitate, ignorare, agresiune;
• Sensibilizarea faţă de principiile politicii ecologice, faţă de oportunitatea soluţiilor de ecologizare a economiei, a relaţiilor interumane;
• Spiritul de colaborare în perspectiva participării la acte de decizie politică, economică, culturală.
Componenta ecologică a culturii generale constituie un reper de gândire al celor învestiţi cu funcţii administrative şi cu funcţii de decizie politică pentru a preveni eventualele catastrofe ecologice.
Pe fondul unei educaţii a conştiinţei şi conduitei ecologice solide, se poate impune o nouă etică a colaborării naţionale şi internaţionale pentru exercitarea voinţei politice de dezvoltare economică pe principiile ecologice, pentru ameliorarea condiţiei umane şi eliminarea unei surse de stres privind nesiguranţa vieţii pe planeta noastră.
Ca modalităţi de realizare a educaţiei ecologice amintim:
• Activităţile instructiv - educative din grădiniţă;
• Lecţii desfăşurate în viziune interdisciplinară( biologie, geografie, fizică, chimie, religie);
• În cadrul orelor de dirigenţie – prin realizarea unor referate şi discuţii pe marginea acestora; mobilizarea elevilor de a îngriji sala de clasă(curăţenie, îngrijirea florilor, aerisirea încăperii) formează atitudinea de responsabilitate faţă de un mediu ambiant sănătos, începând chiar cu locul în care se desfăşoară procesul instructiv-educativ;
• Activităţi extraşcolare:
- înfiinţarea unui club(„Clubul verde”) în care micii ecologişti sunt îndrumaţi să ajute cât mai mult mediul înconjurător, să-l protejeze, arătând şi altora cât de important este pentru sănătatea noastră fizică şi spirituală, a copacilor şi curăţenia oraşului(plantarea unor puieţi pe care elevii i-au udat zilnic şi cărora le-au ataşat o plăcuţă cu numele şcolii, numele lor şi clasa).
- Excursii realizate în natură pentru a contempla frumuseţea creată de Dumnezeu şi pentru a conştientiza prezenţa Lui în creaţie.
- Colaborare şcoală – Biserică prin urmărirea procesului în favoarea justiţiei, păcii, salvgardării creaţiei, sprijinirea proiectelor privind obligaţiile omenirii faţă de natură şi în care să se sublinieze că omul face parte din ansamblul lumii create şi că este colaborator al lui Dumnezeu faţă de ea; acţiuni pentru apărarea vieţii.
- Proiecte de parteneriat între şcoli şi organizaţii care gestionează protecţia mediului.
- Acţiuni de curăţenie în curtea şcolii, în părculeţul din faţa acesteia.
- Vizionarea unor documentare, filme artistice etc.
Făcând aceşti paşi mici în educaţia copilului formăm atitudini de responsabilitate pentru apărarea patrimoniului natural, conştiinţa că suntem parteneri ai lui Dumnezeu în conservarea acestei lumi, administratori ai bunurilor create de El. Formând această conştiinţă religioasă am avea mult respect faţă de natură. Privind mai mult în jurul nostru vom învăţa chiar de la natură: „Munţii sunt profesori de estetică şi de morală”(O. Paler).
„Dacă îl scoli pe cineva ca să-i arăţi un fir de iarbă înrourat, acea fiinţă trebuie să-ţi fie recunoscătoare”(M. Preda).

MULTUMESC MULT PT INDRUMARE!