Schimbarea la Fata

Schimbarea la Fata - La numai sase zile dupa cele petrecute pe drumul Cezareii a avut loc, asa cum noteaza cu multa grija toti sinopticii, Schimbarea la Fata a Domnului, minunea cea mai luminoasa din perioada activitatii publice. Intre marturisirea lui Petru si minunea de pe Tabor este o legatura organica, dumnezeirea lui Iisus, atestata de Petru, fiind confirmata pe muntele cel sfant.

Evanghelistii nu mentioneaza nicaieri numele de Tabor, desi traditia unanima situeaza pe acest munte minunea Schimbarii la Fata. Astazi insa, multi dintre exegeti prefera Hermonul, care se afla mai aproape de Cezareea. Aceasta ipoteza ni se pare mult mai probabila, tinand seama de faptul ca la Tabor, asezat la sud de Marea Tiberiadei, era mai greu de ajuns intr-un timp atat de scurt. Totusi, deoarece traditia a pastrat numele de Tabor, care, alaturat cuvantului "lumina", a ajuns in teologia palamita un termen consacrat, menit sa desemneze lumina necreata, vom folosi denumirea traditionala.

Luca spune ca Mantuitorul S-a suit in munte impreuna cu Petru, Ioan si Iacov, spre a se ruga (Luca 9,28). Si de data aceasta deci El ii ia cu Sine numai pe apostolii cei mai apropiati, martori ai minunilor celor mai tainice. Lebreton crede ca miracolul a avut loc spre seara, deoarece in Evanghelia dupa Luca se adauga ca Iisus, impreuna cu ucenicii, au coborat a doua zi din munte (Luca 9,37); ar rezulta deci ca ei au petrecut noaptea sus. Tot Luca arata ca, pe cand Iisus Se ruga, "chipul fetei Sale s-a facut altul si imbracamintea Lui alba stralucind" (Luca 9, 29). Matei are o expunere si mai sugestiva: "Si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei 17, 2), iar Marcu spune ca vesmintele Lui s-au facut albe ca zapada, "cum nu poate inalbi asa pe pamant inalbitorul" (Marcu 9,3).

Din marturia lui Luca ar rezulta ca apostolii nu putusera sa ramana treji si ca deci aratarea Domnului intru slava ii surprinse adormiti: "Iar Petru si cei ce erau cu el erau ingreuiati de somn; si desteptandu-se, au vazut slava Lui si pe cei doi barbati stand cu El" (9, 32). Este zguduitor de constatat cat de inrobita este natura umana cerintelor de ordin biologic si cat de greu le poate invinge, chiar in clipele supreme cand omului ii este ingaduit sa patrunda in sferele misterului inefabil. Poate insa ca aici este mai mult decat o simpla neputinta trupeasca, poate ca apostolii au fost orbiti de stralucirea chipului lui Iisus si de aceea nu au fost in stare sa-L priveasca timp indelungat. De aici ingreunarea pleoapelor lor. Cei care acum sunt coplesiti de somn in preajma Domnului ce le descopera chipul Sau ceresc se vor lasa de asemenea doborati de oboseala in ceasul de restriste cand, la Ghetsimani, Iisus a dat glas in rugaciunea Sa zbuciumului pricinuit de Patimile ce se apropiau.

Ucenicii nu au puterea sa vegheze nici pentru a sta alaturi de El in clipa de grea incercare, nici pentru a contempla slava Domnului lor. A fost necesar un efort din partea apostolilor, o strunire a slabiciunilor omenesti, pentru ca, invingand oboseala si lipsa de receptivitate fata de misterul divin, sa poata privi chipul lui Iisus scaldat de lumina cereasca.

Ceea ce s-a intamplat atunci pe munte - si este semnificativ ca prefacerea observata de apostoli incepe sa devina vizibila pe cand El era cufundat in rugaciune - a fost iluminarea trupului omenesc al lui Iisus de catre Logosul, care Si-l impropriase. Sfantul Ioan Damaschin spune ca lumina care- L scalda pe Iisus nu vine din afara, ci "din dumnezeirea supradivina a Cuvantului lui Dumnezeu", aceasta in vittutea comunicarii firilor. Din natura divina a lui Hristos purced deci energiile divine care vor indumnezei preacuratul Sau trup, astfel incat ucenicii intrezaresc trupul preamarit, asa cum va arata acesta dupa ce va fi indurat chinurile Patimi lor si va fi invins moartea.

Sfantul Grigorie Palama arata, de asemenea, ca puterea dumnezeiasca a lui Hristos a strabatut prin trupul Sau, aratandu-se ca o lumina stralucitoare printr-o pielita transparenta. Tot el, in disputa purtata impotriva lui Varlaam, a subliniat ca lumina vazuta de apostoli pe Tabor a fost insasi slava Dumnezeirii pe care o vor contempla sfintii in viata viitoare. Combatand, in persoana lui Varlaam, punctul de vedere scolastic, Sfantul Grigorie Palama sustine ca slava vazuta pe munte de ucenici, desi tine fiintial de Dumnezeu, nu este insasi natura Lui, ci doar o putere fiintiala, o energie comunicabila si sfintilor. Prin aceste precizari, Sfantul Parinte a fundamentat doctrina ortodoxa, care distinge net intre natura divina, incomunicabila si incognoscibila, si energiile divine, ce pot fi percepute si primite de alesi. Schimbarea la Fata a fost deci minunea care, prin revelarea slavei Fiului, a facut posibil ca teologia sa patrunda in domeniul misterului inefabil si sa incerce a-l prinde in formule dogmatice.

Hristos S-a descoperit, asadar, in acea clipa sub chipul slavei Sale, anticipand biruinta asupra mortii, cand trupul Sau va deveni nestricacios pentru vecie. Deocamdata, minunea reprezinta o portita deschisa asupra lumii de dincolo si un popas luminos pe calea revenirii Fiului la dreapta Tatalui. Numai dupa ce Domnul va fi indurat moartea muceniceasca pe Golgota Isi va recapata pentru vesnicie slava pe care a avut-o la Tatal mai inainte de intemeierea lumii - pentru aceasta Se va ruga El in noaptea din ajunul Patimilor (Ioan 17, 5) - si va dobandi privilegiul unic de a aseza firea omeneasca, indumnezeita, pe tronul atotputernicei Dumnezeiri.

Schimbarea la Fata a fost doar o anticipare a Invierii, menita sa deschida ochii apostolilor si sa-i faca sa participe, fara a se sminti, la drama infricosatoare a rastignirii Domnului lor. De aceea, inainte de a trece prin noaptea intunecata a Patimilor, le-a ingaduit Mantuitorul celor mai apropiati ucenici sa priveasca chipul Sau preamarit, scaldat dc lumina pururea fiitoare.

Totodata, Schimbarea petrecuta pe muntele sfant este o arvuna si o chezasie a transfigurarii finale. Prin aceasta minune s-a aratat ca firea zidita poate fi preschimbata sub actiunea harului, ca ea este apta sa primeasca energiile divine si sa se imbrace in lumina. Logosul a descoperit atunci "pentru prima data lumii infatisarea ultima a firii noastre omenesti, transfigurata de stralucirea invierii". Speranta in transfigurarea intregii creatii, ce se va implini la sfarsitul veacurilor, a capatat astfel un temei de nezdruncinat.

In timp ce chipul Domnului stralucea, ucenicii vazura aparand in preajma Sa pe Moise, datatorul vechiului asezamant, si pe Ilie, cel mai mare profet al perioadei veterotestamentare. Amandoi vorbeau cu Iisus despre sfarsitul Lui apropiat de la Ierusalim, asa cum marturiseste Luca (Luca 9,31). Prezenta legislatorului si a profetului in acest moment hotarator atesta legatura dintre cele doua etape istorice, precum si faptul ca Iisus nu a venit sa strice Legea, ci sa o implineasca. Israel este astfel prezent la marea taina a proslavirii lui Hristos sub ambele ipostaze care au dominat viata sa religioasa in perioada premergatoare intruparii Cuvantului. Faptul ca Moise si cu Ilie vorbeau despre Patimile lui Hristos arata ca taina rascumpararii, care constituia implinirea tuturor prefigurarilor si aspiratiilor din Legea veche, le era cunoscuta. De aceea asteptau ei jertfa lui Iisus cu infrigurare si smerenie. Moise, care nu-L vazuse pe Dumnezeu pe Sinai, ci Ii auzise doar glasul, priveste acum chipul preaslavit al Dumnezeului intrupat.

Sfantul Maxim da o interpretare ce merita a fi retinuta faptului ca Moise si Ilie se aflau alaturi de Iisus pe Tabor. El spune ca venirea lui Hristos intru slava face ca simultan sa se dezvaluie ratiunile duhovnicesti din lege si din prooroci. Prezenta Logosului in lumina vesnica a dumnezeirii Sale face ca semnificatia lumii sa apara in toata claritatea ei. O data cu descoperirea slavei Cuvantului se descopera si sensurile ascunse ale istoriei. Hristos Se afla in centrul istoriei: tot ce a precedat Intruparea Sa se leaga in chip functional de ea. Iluminarea treptata a lumii, generata de prezenta lui Hristos intru slava, este simbolizata de stralucirea vesmintelor, observata de apostoli. Aceasta interpretare nu infirma insa realitatea faptului, ca in toate evenimentele din viata lui Iisus, si aici deosebim, dincolo de planul realitatii imediate, semnificatia simbolica menita sa ancoreze faptul concret in zonele misterului divin si sa deschida ochii mintii, spre a-l face pe om apt pentru primirea revelatiei.

Petru, care fusese doborat de somn, sau mai degraba coplesit de stralucirea viziunii contemplate, trezindu-se, priveste pe Iisus vorbind cu Moise si Ilie. Atunci, cuprins de dorinta de a fixa clipa, el da glas unci cereri copilaresti, care oglindeste candoarea marelui apostol: "Doamne, bine este sa fim noi aici" - spune el, adaugand in continuare: "Daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una, si lui Ilie una" (Matei 17, 4). Propunerea lui Petru oglindeste sentimentul de fericire pe care el il incerca atunci, precum si nazuinta deocamdata vaga si nedeslusita de a ramane de pe atunci in afara de granitele timpului, contempland fara ragaz chipul preamarit al Domnului sau.

Mantuitorul ingaduise insa ucenicilor sa se bucure numai de strafulgerarea unei clipe, rupta din veacul ce va sa vina. Inainte ca aceasta farama de clipa sa se preschimbe in vesnicie, apostolii vor trebui sa primeasca Sfantul Duh si apoi sa indure moarte muceniceasca pentru Hristos. Numai dupa aceea vor putea ei sa contemple pururea slava Fiului lui Dumnezeu, asa cum Se va ruga pentru ei Iisus inainte de Patimi: "Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o" (Ioan 17,24).

Pe cand Petru vorbea, avu loc o descoperire si mai cutremuratoare. Un nor luminos ii umbri pe apostoli, iar din nor se auzi un glas zicand: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L" (Matei 17,5). Ne aflam in fata unei teofanii de felul celei de la Botezul lui Iisus. De retinut ca de data aceasta Tatal vorbeste dintr-un nor luminos, care are darul de a-i umbri pe ucenici. Aceasta imbinare de termeni antinomici o vom regasi in scrierile marilor mistici, care vor incerca sa exprime in limbaj omenesc experientele lor mai presus de fire. Sfantul Grigorie de Nyssa va vorbi de intunericul luminos in care sufletul Il intalneste pe Dumnezeu.

In etapa veterotestamentara, Dumnezeu vorbea totdeauna din nor. De data aceasta insa, intervine un element nou: norul este luminos, ceea ce arata ca omului ii este ingaduit a se impartasi de harul divin. Distanta dintre Creator si creatura nu mai constituie un obstacol in vederea unirii mistice, deoarece, daca fiinta lui Dumnezeu va ramane pururea mai presus de orice cunoastere, prin energiile Sale, Dumnezeirea Se va apropia de muritori si ii va sfinti. Lumina ce stralucea din nor, asa cum a aratat Sfantul Grigorie Palama, este aceeasi lumina dumnezeiasca si pururea fiitoare care izvora din trupul transfigurat al lui Hristos, fiind manifestarea vizibila a slavei divine, proprie tuturor Persoanelor Sfintei Treimi.

Cuvintele Tatalui au avut drept scop sa dea o noua marturie despre Iisus si sa confirme in chip solemn cele afirmate de Petru in urma cu numai sase zile. Marturisirea de pe drumul Cezareii a trebuit insa sa preceada minunea, aceasta aparand ca o incununare a credintei apostolilor.

In comparatie cu Botezul Domnului, epifania de pe Tabor marcheaza un progres. In timp ce pe malul Iordanului a avut loc simpla descoperire a Treimii, de data aceasta celor trei apostoli le este dat a cunoaste ceva din insasi slava Sfintei Treimi. In cantarile inchinate praznicului Schimbarii la Fata se spune: "Veniti sa ne suim impreuna cu Iisus Cel ce Se suie in muntele cel sfant, si acolo sa auzim glasul Dumnezeului Celui viu, al Tatalui Celui fara de inceput, Care prin nor luminat a marturisit intru Dumnezeiescul Duh adeverirea fiintei Fiului cea pururea vesnica ... ". Imnograful subliniaza deci participarea tuturor Persoanelor divine la lucrarea de proslavire a lui Hristos.

La auzul glasului care vorbea din nor, "ucenicii au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte" (Matei 17,6). Ei s-au infiorat de prezenta divina, care li S-a descoperit asa de direct, mai tare decat in alte dati. Adoratia se invecineaza atunci cu teama in fata mistemlui de nepatruns al Divinitatii. Iisus Se apropie atunci de ei si ii atinse, spunandu-le: "Sculati-va si nu va temeti" (Matei 17, 7). Ridicand ochii in sus - se observa cat de precisa este naratiunea evanghelica -, ucenicii nu-L mai zarira decat pe Iisus. Fereastra deschisa asupra lumii de dincolo se inchisese si ei ramasesera din nou zavorati in cuprinsul lumii creatc.

Pe cand coborau la vale - ceea ce, conform relatarii lui Luca, a avut loc abia a doua zi -, Mantuitorul ii preveni pe ucenici, ca si in alte randuri, sa nu povesteasca nimanui cele vazute pe munte inainte ca Fiul Omului sa Se fi sculat din morti (Matei 17,9). Ne aflam din nou in fata unei profetii a Invierii, de data aceasta extrem de directa. Se constata de asemenea ca intre Schimbarea la Fata si Inviere exista o relatie de ordin tainic, ambele fiind momente in care s-a manifestat puterea divina a lui Hristos.

Tot in timp ce mergeau, ucenicii - intrigati, desigur, de aparitia profetului Ilie - Il intreb ara pe Iisus pentru ce, conform invataturii carturarilor, identica in acest punct cu traditia profetica, Ilie trebuia sa vina mai intai, precedand instaurarea epocii mesianice. Pare ca intrebarea este provocata de nedumerirea lor in fata constatarii ca Iisus, in Care ei Il recunoscusera pe Mesia, aparuse in slava alaturi de profet, fara ca acesta sa fi avut totusi o contributie activa la preamarirea Domnului. La intrebarea apostolilor, Mantuitorul raspunse: "Ilie intr-adevar va veni si va aseza la loc toate. Eu insa va spun voua ca Ilie a si venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au facut cu el cate au voit; asa si Fiul Omului va pa timi de la ei" (Matei 17, 11-12). Aceste cuvinte par greu de talmacit, dar ele trebui interpretate in corelatie cu ceea ce Iisus spusese mai de mult cu privire la Sfantul Ioan Botezatorul, caci de el este vorba in versetul 12, dupa cum chiar Matei certifica - ,,Atunci au inteles ucenicii ca Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezatorul" (17, 13) -, pe cand in versetul 11 Domnul Se refera la profetul Ilie. Surprindem din nou acel paralelism tainic dintre cei doi mari prooroci, paralelism de natura sa duca la unele confuzii. Afirmatia ca Ilie va aseza la loc toate pare sa aiba in vedere etapa eshatologica, ce va fi deschisa de aparitia marelui profet. Poate ca asa se si explica prezenta sa pe Tabor: el nu putea lipsi din icoana anticipatoare a universului transfigurat, la a carei instaurare va fi chemat sa participe.

Din cuvintele lui Iisus mai trebuie retinuta mahnirea cu care aminteste ca evreii "nu l-au cunoscut" pe Ioan, adica nu au inteles sensul misiunii sale, dupa cum nici pe El nu Il vor recunoaste, pregatindu-I o moarte muceniceasca. Tot mai dese apar deci referirile la Patimi, care par ca acum se situeaza permanent in orizontul constiintei Sale.

Ajuns la poalele muntelui, Iisus ii gasi pe apostolii care ramasesera in vale inconjurati de o mare multime si sfadindu-se cu cativa carturari aflati printre ei. Este caracteristic ca oamenii aceia, care nu stiau nimic despre ce se petrecuse pe culme, vazandu-L pe Iisus, se inspaimantara si, alergand la El, I se inchinara (Marcu 9, 15). Pare ca Domnul pastra pe chipul Lui ceva din schimbarea contemplata de cei trei cu cateva ore mai inainte. Cearta dintre carturari si ucenici fusese pricinuita de prezenta unui epileptic, posedat de demon, ce fusese adus de tatal sau la acestia spre a fi vindecat, in timpul cand Iisus Se afla cu cei trei in munte. Ucenicii insa nu izbutisera sa-I tamaduiasca, ceea ce provocase ironiile carturarilor, gata oricand sa-L atace pe Iisus si pe invataceii Sai.

Este stranie aceasta aparitie sumbra, care dezvaluie din nou actiunea malefica a duhurilor intunericului in imediata apropiere a muntelui sacru, unde avusese loc teofania luminoasa, anticipare a sfintirii intregii creatii. Domnul, purtand inca pe chipul Sau semnele minunatei aratari - dovada atitudinea celor prezenti - , Se vede pus in fata unei noi izbucniri a fortelor irationale, ce incearca sa zdruncine echilibrul din cosmos. El vine din lumina cea pururea fiitoare si este intampinat de acest sol al noptii si al nefiintei. In tabloul intitulat "Transfigurarea", Rafael a prins admirabil contrastul dintre aceste doua momente, separate intre ele printr-un abis: de o parte lumea fericirii vesnice, scaldata in lumina slavei divine, de cealalta parte imaginea unei umanitati schilodite de urmarile pacatului si de influenta inrobitoare a demonilor. Pare ca aceasta juxtapunere a unor momente-limita a fost ingaduita de Providenta pentru a descoperi ucenicilor tot sensul lucrarii de rascumparare. Intr-un rastimp extrem de scurt, cei trei au putut privi mai intai chipul lui Hristos, transfigurat de lumina indumnezeitoare, chezasie a reinnoirii fapturii revenite la Dumnezeu, si apoi pe acela al posedatului, in care elementul omenesc era aproape cu totul coplesit de spiritul demonic. Aceasta experienta era probabil necesara pentru ca apostolii, care coborau orbiti de lumina de pe munte, sa inteleaga cu un ceas mai devreme cata nevoie avea omul de jertfa rascumparatoare a lui Hristos. Mantuitorul va patimi pe Golgota pentru ca acesta sa scape definitiv de amenintarea unei dominatii satanice, de felul celei intrezarite acolo la poalele muntelui, si pentru ca, asa cum dorise Petru, clipa de pe Tabor sa se preschimbe in vesnicie pentru toti cei ce vor crede in Hristos.

Gasindu-i pe apostoli certandu-se cu carturarii, Iisus intreba de pricina acestei certe. Tatal demonizatului ii arata ca ucenicii nu putusera sa-l vindece pe fiul sau. Domnul porunci atunci ca posedatul sa fie adus la El, intrebandu-l pe tata de cand era bolnav. Raspunzand ca din copilarie, tatal adauga: "Dar de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila ele noi" (Marcu 9, 22). Pare ca omul, in urma neizbanzii ucenicilor, se indoia cu privire la puterea lui Hristos. De aceea Domnul Ii spuse: "De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede" (9, 23). El voia sa-I stimuleze in felul acesta sa-si incordeze puterile spirituale la maximum si sa-si deschida sufletul la credinta. Raspunsul dat de acest om necajit intrece toate asteptarile, caci el striga cu lacrimi in glas, dupa cum subliniaza Marcu:

"Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!" (Marcu 9,24). Admirabil strigat, izbucnit dintr-o adanca smerenie, din sentimentul unei covarsitoare neputinte, care nu poate fi depasita decat cu ajutorul lui Hristos. Oricat de slab va fi fiind omul, lasat in seama propriilor sale puteri, harul il preschimba intr-o fiinta noua, in stare sa mute muntii. A fi resimtit atat de intens propria slabiciune si nevoia de a primi o intarire de la Domnul, spre a se face vrednic de mila Lui, constituie marele merit al acestui parinte, al carui nume va ramane pentru totdeauna necunoscut. Si totusi, el a inaltat una din rugaciunile cele mai miscatoare din Evanghelie, rugaciune care ar putea fi rostita cu smerita evlavie de omul zilelor noastre, sfasiat de indoieli si doritor totusi de a gasi un punct de sprijin menit sa-l scoata din impasul in care se gaseste.

La dovada de credinta data de tatal celui bolnav, Iisus raspunde poruncind demonului, ca unul ce avea stapanire si peste duhuri: "Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el" (Marcu 9, 25). Este semnificativa aceasta subliniere a pronumelui personal: de data aceasta Domnul nu Se mai sfieste sa-Si descopere identitatea si cearta duhul necurat, in virtutea privilegiilor Sale divine. Acesta se supuse, dupa ce mai intai il zgudui cu putere pe tanar, care cazu ca mort la pamant. Atunci Iisus l-a apucat de mana si l-a ridicat, iar tanarul s-a sculat deplin vindecat. Ucenicii, tulburati ca nu putusera exorciza acest demon, Il intrebara pe Iisus: "Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?" (Marcu 9, 28). Intrebarea lor pune in lumina luciditatea de care dadeau dovada: ei vor sa cunoasca pricina acestei neizbanzi. In versiunea lui Matei, Domnul raspunde in fata nedumeririi ucenicilor aratand ca ei nu au putut savarsi minunea din lipsa de credinta: "Pentru putina voastra credinta" (Matei 17, 20). Cu acest prilej, El staruie din nou, ca si in alte imprejurari, asupra puterii credintei, careia nu ii va sta nimic impotriva. Totodata mai adauga ca acest neam de demoni nu poate fi invins decat prin rugaciune si post. Se accentueaza deci ca biruinta asupra duhurilor intunericului nu are caracterul unei lucrari magice savarsite in mod mecanic prin mijlocirea unei formule, ci presupune o severa asceza in vederea purificarii aceluia ce ii infrunta pe demoni, precum si intarirea comuniunii cu Divinitatea. Numai prin rugaciune smerita, imbinata cu infranare, poate omul sa invinga puterea celui rau. Mantuitorul Insusi, in pustiul Carantaniei, postise si Se rugase inainte de a intampina asalturile satanei. Acum, dupa ce ucenicii privisera cu ochii lor trupesti slava lui Hristos, dupa cum va marturisi si Petru (II Petru 1, 16), si biruinta Sa asupra duhurilor necurate, ei se vor afla mai pregatiti pentru marea incercare ce se apropia.

La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).
"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumina, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).
Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin

Sărbătoarea zilei: Schimbarea la faţă a DomnuluiAutor: L. IONAŞBiserica prăznuieşte astăzi, 6 august, Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, care face parte din rândul praznicelor împărăteşti ce sunt închinate Domnului Nostru Iisus Hristos şi ne aduce aminte de momentul în care Mântuitorul Şi-a schimbat în mod minunat chipul feţei, pe muntele Taborului, în prezenţa a trei dintre ucenicii Săi, Petru, Ioan şi Iacov.

La o săptămână de la vestirea patimilor, Iisus s-a retras să se reculeagă şi să se roage. El îi luă cu Sine pe apostolii Petru, Iacov şi Ioan şi s-a suit în muntele Taborului. Aici, pe când se ruga Tatălui ceresc, "S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi s-au arătat lor Moise şi Ilie vorbind cu El" (Mt 17, 2-3). Copleşiţi de bucurie, cei trei apostoli ar fi dorit să rămână acolo pe veci. De aceea, Petru exclamă: "Doamne, bine ne este nouă să fim aici. De voieşti, să facem trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una". Însă, pe când grăiau, iată un nor luminos i-a umbrit, un glas din nor zicând: "Acesta este Fiul meu cel iubit în care am binevoit, pe Acela să-L ascultaţi" (Mt 17,5). Acest glas s-a mai auzit o dată la Botezul Domnului în Iordan, când Duhul Sfânt s-a coborât peste El în chip de porumbel. Curând după aceasta, norul şi cei doi prooroci au dispărut, iar Domnul cu cei trei apostoli au rămas singuri. Pe când se coborau din munte, Mântuitorul le-a poruncit să nu spună nimănui vedenia aceasta până când Fiul Omului va învia din morţi.

Schimbarea la Faţă

Domnul nostru Iisus Hristos, la treizeci şi trei de ani de la naşterea Sa, şi în al treilea an al propovăduirii Sale, apropiindu-se de patima cea de bună voie, pentru mântuirea noastră, S-a dus în Cezareea lui Filip şi, după cuvintele pe care le-a zis Petru acolo: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16, 16), a început a spune ucenicilor săi că se cade să meargă la Ierusalim, să pătimească mult de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât. Din această pricină, ucenicii săi s-au întristat, mai ales Petru, care-L oprea, zicându-I: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta” (Matei 16, 22). Atunci, ridicând mâhnirea lor, a făgăduit unora dintre ei că, după puţine zile, le va arăta lor Slava Sa, zicând: „Sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa” (Matei 16, 28). Deci, trecând ca la opt zile după aceea, Domnul a plecat în Cezareea lui Filip, în hotarele Galileii, la muntele Taborului, mergând după El ucenicii Săi şi mult popor. Dar, de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu-Tatăl să le facă singur, despărţit de ucenicii Săi, a lăsat sub munte poporul şi ucenicii şi a luat numai pe trei din ei - pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan. Apoi s-a suit cu ei pe munte, ca să se roage. Acolo, depărtându-se puţin, s-a urcat la un loc înalt şi se ruga, iar cei trei ucenici, osteniţi, se luptau cu somnul, precum zice Evanghelistul Luca: „Iar Petru şi cei ce erau cu El erau îngreuiaţi de somn" (Luca 9, 32). Dar, când s-au deşteptat bine, Hristos s-a schimbat la Faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale. Şi au stat înaintea Lui, prin porunca Lui, doi Proroci: Moise, dintre cei morţi, şi Ilie din Rai, şi grăia cu ei despre patima Lui şi despre ceea ce avea să se săvârşească la Ierusalim. Astfel Apostolii, deşteptându-se, au văzut slava Lui cea negrăită, Faţa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca zăpada şi doi bărbaţi stând şi grăind cu El şi s-au înspăimântat. Apoi Duhul Sfânt le-a descoperit lor că bărbaţii aceia erau Moise şi Ilie, şi au înţeles vorba lor despre patima lui Hristos, cea de bunăvoie. Deci, Apostolii stăteau cutremuraţi, ascultând cele ce se grăiau şi îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeieşti, pe cât putea să îngăduie vederea ochilor trupeşti, căci atât cât putea suferi firea omenească, le-a arătat lor Domnul. Este cu neputinţă omului muritor sa vadă Dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută, precum demult i-a răspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga să-i arate slava Feţei Sale celei dumnezeieşti la vederea ochilor, zicând: „Nu poate vedea omul Faţa Mea şi să trăiască” (Ieşire 33, 20)..

Deci, sfârşindu-se vorba lui Hristos cu Moise şi Ilie, i-a părut rău lui Petru că Prorocii vor să se ducă de la vederea lor. Ei doreau neîncetat acea măreaţă slavă a lui Hristos, ca să se îndulcească de vederea cinstiţilor Proroci, şi Petru a luat îndrăzneala de a zice: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Luca 9, 33). Pe când grăia acestea, un nor luminos a umbrit pe Apostoli, înconjurând vârful muntelui. Atunci Apostolii s-au speriat şi, apropiindu-se de Hristos, au intrat şi ei în nor, dar îndată s-a auzit glas din nor, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit; pe acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5). Datorită acestui glas venit de sus, le-a pierit Apostolilor toată puterea şi, temându-se mult, au căzut cu feţele la pământ. Deci, căzând

Pe scurt, la întrebarea, cu ce scop a săvârşit Domnul Schimbarea Lui la Faţă de pe Tabor, răspunsul Bisericii este următorul: Mântuitorul, ştiindu-se pe drumul spre ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor. Iar Domnul, apropiindu-se, s-a atins de ucenicii care zăceau la pământ, zicându-le: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi” (Matei 17, 7).

Ucenicii, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus Hristos, singur. Apoi, pogorându-se ei din munte, Domnul le-a poruncit să nu spună nimănui despre întâmplarea aceea, până ce, după primirea patimilor şi a morţii. El va învia, a treia zi, din mormânt. Şi ei n-au spus nimănui nimic din cele ce văzuseră.

(Vieţile Sfinţilor pe luna august)