Schimbatu-Te-ai la faţă, în munte,
Hristoase Dumnezeule,
arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă, păcătoşilor,
lumina Ta cea pururea fiitoare,
pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie!

În munte Te-ai schimbat la faţă,
Hristoase Dumnezeule,
şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta;
pentru ca, atunci când Te vor vedea răstignit,
să înţeleagă Patima cea de bunăvoie
şi să propovăduiască lumii
că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui.

Schimbarea la Faţă a Domnului - icoană praznicară din anul 1480,
aflată acum în Muzeul de Istorie şi Arhitectură din Novgorod, Rusia

Introducere
Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, îşi ascundea sub acoperământul trupului şi al simplităţii veţii Lui pământeşti strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El Însuşi şi pe care o păstrase şi după Întruparea Sa. Încă de la zămislirea Sa de la Duhul Sfânt în pântecele Preacuratei Fecioare Maria, Dumnezeirea S-a unit cu firea umană, slava divină devenind, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Dar, pentru a nu le forţa libertatea şi alegerile oamenilor cu strălucirea slavei Sale necreate şi de vederea căreia se cutremură toate făpturile cereşti, Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Slava Lui infinită a fost astfel acoperită de smerenia Lui infinită.
De aceea, pentru a-i încredinţa pe cei mai apropiaţi dintre ucenici de dumnezeirea Sa ca ei să nu se tulbure în vremea Pătimirii Sale pentru mântuirea lumii, Hristos i-a luat deosebi pe Petru, Iacov şi Ioan pe muntele Taborului ca să se roage. şi atunci, în vremea şi în starea culminantă a rugăciunii, „Domnul Iisus Hristos S-a schimbat la Faţă, nu asumând ceea ce El nu era, ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători ai slavei lui veşnice” (Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Faţă). Astfel, El le-a făcut ucenicilor dovada anticipată a Împărăţiei Sale din veacul viitor. „Hristos a deschis ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, au văzut lumina dumnezeiască unită cu trupul Său şi strălucind din el. Au fost, deci, ei înşişi schimbaţi la faţă şi au primit prin harul Duhului puterea de a vedea şi cunoaşte schimbarea survenită în firea noastră datorate unirii sale cu Dumnezeu – Cuvântul” (Sfântul Grigore Palama).
„Precum este soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sfântul Grigorie Teologul), de aceea Evangheliştii spun că Faţa Dumnezeului-Om, „lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), strălucea ca soarele. Dar această lumină este incomparabil superioară oricărei lumini create şi, din acest motiv, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii au căzut la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi mai presus de timp, este Împărăţia lui Dumnezeu venită întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi (cf. Matei 16, 28). Întrevăzută atunci pe munte pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a Sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată înfinitatea slavei Sale. Hristos va reveni cu putere şi slavă, în această slavă care a strălucit pe Tabor, care a ieşit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, străbătând sufletele şi trupurile celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei „precum soarele” (cf. Matei 13, 43).
Dar, minunea Transfigurării Domnului Hristos, ca teofanie a Sfintei Treimi, este experienţa mistică cea mai înaltă a Sfinţilor şi a Bisericii înseşi. Asemeni Apostolilor de pe vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei arătări a lui Dumnezeu în lumină, iar lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci e însuşi harul îndumnezeitor care le permite să „vadă” pe Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului „întru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmul 35, 10).
Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului este prin excelenţă sărbătoarea îndumnezeirii firii umane şi a participării trupului nostru trecător la bunătăţile veşnice care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a împlini mântuirea noastră prin Jertfa şi Învierea Sa, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor Săi că scopul Întrupării Sale în lume este să aducă pe tot omul la cunoașterea lui Dumnezeu, la vederea slavei Lui necreate şi, prin aceasta, la dobândirea vieţii veşnice, la îndumnezeire.
Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă îi atrage în mod deosebit pe călugări, care îşi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu, Celui ce Se descoperă în linişte, în rugăciune şi lumină. Astfel, numeroase mănăstiri şi schituri au fost ridicate şi închinate acestei sărbători, mai ales după afirmarea şi răspândirea teologiei isihaste a Sfântului Grigorie Palama, din secolul al XIV-lea, despre natura şi vederea luminii taborice.

Schimbarea la Faţă a Domnului – Dumnezeiasca Înfrumuseţare
Potrivit unei vechi tradiţii, evenimentul istoric al Schimbării la Faţă a Domnului a avut loc cu 40 zile înaintea Pătimirii Sale. Dar Sfinţii Părinţi au strămutat Sărbătoarea după Paşti, în data de 6 august, cu 40 zile înaintea praznicului Înălţării Sfintei Cruci, pentru a evidenţia semnificaţia eshatologică a sărbătorii Schimbării la Faţă a Domnului care încheie salba praznicelor împărăteşti dintr-un an liturgic.
Dacă la început sărbătoarea marca aniversarea anuală a sfinţirii bisericii zidite în anul 326 de mama împăratului Constantin cel Mare, Sfânta Elena, pe muntele Taborului, în a doua jumătate a secolului al IV-lea aceasta începe să aibă un loc aparte în rândul marilor praznice bisericeşti. Atât în Răsărit cât şi în Apus, serbarea ei începe să fie menţionată în documente din prima jumătate a secolului V, de când avem cuvântări festive în cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei şi de la Leon cel Mare, episcopul Romei. O găsim indicată şi într-un calendar liturgic local al Ierusalimului din secolul al VII-lea, iar în sinaxarele constantinopolitane şi în alte cărţi liturgice (manuscrise greceşti), apare pe la începutul secolului al VIII-lea. Tradiţia consemnează că generalizarea ei ca praznic împărătesc în Imperiul Bizantin a avut loc abia acum, în secolul VIII. În această perioadă, Sfântul Andrei Criteanul a rostit o frumoasă predică festivă la acest mare praznic. Cu alte cuvinte, sărbătoarea era deja generalizată în tot Răsăritul creştin până în secolul al VIII-lea, când Sfinţii Ioan Damaschinul şi Cosma de Maiuma compun imnurile pentru slujba zilei.
Dacă denumirea în limba greacă a sărbătorii Schimbării la Faţă a Domnului este Metamorphosis (Transfigurarea), iar în limba slavonă Preobrajenie, Sfântul Antim Ivireanul o numeşte foarte sugestiv Dumnezeiasca Înfrumuseţare a lui Hristos.
În această zi se aduc în biserici prinoase din struguri, care se binecuvintează şi se împart (obicei creştin vechi, amintit în canonul 28 al Sinodului II Trulan). În unele părţi (Biserica Rusă) în această zi se face în biserici şi la cimitire pomenirea generală a morţilor şi mai ales a eroilor căzuţi pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe.

Reprezentarea iconografică a Schimbării la Faţă.
Temeiuri scripturistice
Întemeiată pe relatările armonioase şi aproape identice din Sfânta Scriptură a minunii Transfigurării Domnului, icoana acestui praznic se bazează pe următoarea schemă: în centru se află Mântuitorul Iisus Hristos – Dumnezeu Cuvântul strălucind în lumină, înconjurat de Proorocii şi Apostolii cei mai râvnitori.
Primele reprezentări ale Schimbării la Faţă a Domnului cunoscute astăzi datează din secolul VI, şi acestea sunt mozaicurile absidale din catoliconul mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai şi din biserica Sfântul Apolinarie din Ravenna. Prezenţa lor confirmă însă existenţa unei tradiţii iconografice mult mai vechi.
Iată mărturiile scripturistice care ne prezintă evenimentul descoperirii lui Hristos în slava Sa dumnezeiască şi veşnică de pe muntele Tabor:
• „Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L". Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.” (Matei 17, 1-9)
• „Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul. Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus. Şi răspunzând Petru, a zis lui Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una. Căci nu ştia ce să spună, fiindcă erau înspăimântaţi. Şi s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi. Dar, deodată, privind ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei. Şi coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morţi.” (Marcu 9, 2-9)
• „Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, Şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn; şi deşteptându-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El. Şi când s-au despărţit ei de El, Petru a zis către Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune. Şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor. Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de El să ascultaţi! Şi când a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Şi ei au tăcut şi nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră.” (Luca 9, 28-36)
• „Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. Căci El a primit de la Dumnezeu -Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit". Şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt.” (II Petru 16-18)

Compoziţia icoanei
Formula iconografică obişnuită a Schimbării la Faţă este cea a unei teofanii (arătări dumnezeieşti), avându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos în centru, luminând cu strălucirea slavei Lui pe cei cinci martori-văzători ai slavei Lui.
Stânga Centru Dreapta
Partea superioară Ilie Mântuitorul Hristos în slavă
Muntele Tabor Moise
Partea
inferioară Iaco vIoan Petru

Persoane, sensuri şi simboluri ziditoare
în icoana Schimbării la Faţă a Domnului
Mântuitorul Iisus Hristos Se află în centrul compoziţiei, în partea superioară, înconjurat de o mandorlă alcătuită din cercuri concentrice în nuanţe de albastru în degradé. Albastrul capătă aici înţelesul simbolic al lumii cereşti, dar şi al întunericului supraluminos ce-L înconjoară.
Domnul Hristos Se înfăţişează Apostolilor ca una din Persoanele Sfintei Treimi, stând de vorbă cu Moise şi cu Ilie despre viitoarea Sa Patimă, iar Faţa Sa strălucea ca soarele. Lumina ce izvorăşte din Hristos este însuşi harul dumnezeiesc cel necreat care este prezent în întreaga Sa fiinţă.
Din trupul transfigurat al lui Hristos pornesc raze, semn al slavei Domnului, care îi luminează atât pe Moise şi pe Ilie, cât şi pe cei trei Apostoli, şi indică în acelaşi timp prezenţa Duhului Sfânt Care în momentul Schimbării la Faţă se manifestă şi sub forma unui nor luminos (cf. Matei 17, 5).
Hristos este îmbrăcat în veşminte albe, strălucitoare, semn al curăţiei Lui depline şi al îndumnezeirii trupului Său - „Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmul 103, 2).
În mâna stângă ţine filacterul, simbol al propovăduirii, iar cu mâna dreaptă binecuvintează.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucea de o slavă venită din afară după revelaţia din muntele Sinai (cf. Ieşirea 34, 29), Faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcute accesibilă omului.
„Arătat-a Hristos ucenicilor taina în Tabor, strălucind cu faţa mai mult decât razele soarelui, hainele Sale fiind luminoase şi albe ca zăpada, Cel ce se îmbracă, precum zice psalmistul, cu lumina ca şi cu o haină.” (Canonul Utreniei din ziua Înainteprăznuirii, cântarea a V-a)
Muntele Tabor apare în icoana Schimbării la Faţă având trei culmi: una pentru Hristos şi celelalte două pentru Moise şi Ilie. Muntele constituie un element esenţial al peisajului biblic, fiind locul privilegiat al rugăciunii; el semnifică îndepărtarea de lume şi apropierea de Dumnezeu şi este locul prin excelenţă al revelaţiei dumnezeieşti.
Sfinții Prooroci Moise şi Ilie se află de o parte şi de alta a Mântuitorului, stând fiecare pe câte un pisc. Ilie se află în partea stângă a imaginii (la dreapta lui Hristos), iar Moise în partea dreaptă. Aceşti doi Mari Prooroci ai Vechiului Legământ sunt singurii oameni din poporul lui Israel care au văzut slava lui Dumnezeu şi au auzit glasul Lui, Moise în norul luminos pe muntele Sinai (Ieşirea 34, 4-29) şi Ilie „în adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12) pe muntele Horeb.
Moise este reprezentat tânăr, sugerând că omul cu viaţă în Dumnezeu e mereu tânăr, dar şi că Legea divină nu îmbătrâneşte, ţinând în mâini Tablele Legii, iar Ilie este reprezentat sub chipul unui bătrân cu părul lung, semnificând înţelepciunea veşnică a lui Dumnezeu.
Amândoi stau în picioare într-o atitudine plină de cucernicie, înclinaţi către Hristos. Sunt reprezentaţi pe culmi pentru că sunt oameni ai înălţimilor duhovniceşti, desăvârşi şi în virtuţi. De aceea, împreună cu Hristos poartă aureolele sfinţeniei.
Potrivit unor tâlcuiri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, Moise reprezintă pe cei adormiţi, iar Ilie pe cei vii; Moise şi Ilie evocă Şeolul (Tărâmul morţilor) şi Cerul, pentru că Moise a gustat moartea, iar Ilie este viu, fiind ridicat la cer într-un car de foc. Înfăţişând alături de Hristos deopotrivă viii şi morţii, icoana afirmă că Iisus Hristos, ca Dumnezeu, are deplină putere asupra vieţii şi a morţii. Moise şi Ilie reprezintă totodată şi cele două căi (moduri) de vieţuire binecuvântate ale omului: căsătoria şi fecioria.
Ei simbolizează în acelaşi timp Pronia (Moise) şi Judecata (Ilie) lui Dumnezeu, dar şi Legea şi Proorocii, a căror plinire este Hristos. Prezenţa lor trebuia să le confirme ucenicilor că Hristos nu calcă Legea şi Proorocii (cum Îl calomniau iudeii), ci că Hristos este dătătorul şi plinirea lor.
Deoarece, potrivit relatării Sfântului Evanghelist Luca, Moise şi Ilie s-au arătat şi ei în slavă (9, 31), şi ei sunt reprezentaţi adesea în interiorul cercului luminos. Prezenţa lui Moise ne aminteşte de experienţa sa de pe muntele Sinai când el însuşi s-a umplut de strălucire. „Iar când se pogora Moise din muntele Sinai, având în mâini cele două table ale Legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el.” (Ieşire 34, 29)
Apostolii Petru, Iacov şi Ioan sunt reprezentaţi căzuţi la pământ, ferindu-şi sau acoperindu-şi privirea la vederea slavei dumnezeieşti.
Atitudinea lor exprimă deopotrivă teamă, uimire şi bucurie la vederea lui Hristos strălucind şi la auzul glasului Tatălui ceresc. Deoarece ei nu sunt încă desprinşi de cele omeneşti, starea lor exprimă în acelaşi timp şi contemplaţie şi tulburare.
Aceşti trei ucenici mai apropiaşi ai lui Hristos, care s-au învrednicit de vederea slavei lui Dumnezeu, au fost martori şi ai învierii fiicei lui Iair (Marcu 5, 37) şi îi vom regăsi din nou în Grădina Ghetsimani (Marcu 14, 33).
În dreapta icoanei se află Petru, (Ioan la mijloc, Iacov în stânga), ridicându-şi o mână spre Hristos şi grăind către El să ridice trei colibe…
După Sfântul Ioan Gură de Aur, doar pe aceşti trei ucenici i-a ales Hristos ca să li Se descopere în slavă deoarece Petru Îl iubea mult pe Hristos, Ioan era iubit mult de Hristos, iar Iacov şi-a mărturisit râvna până la jertfă pentru Hristos (fiind primul Apostol martirizat de iudei). Totodată, într-un înţeles mistic, cei trei reprezintă virtuţile care fac sufletul văzător de Dumnezeu: credinţa, nădejdea şi dragostea.
Prezenţa lor în număr de trei era cerută şi de Legea lui Moise pentru adeverirea publică a unei mărturii. Dacă Moise şi Ilie reprezentau Tărâmul Morţii şi Cerul, ucenicii îi reprezintă pe cei vii de pe pământ, cu toţii aflaţi sub ocârmuirea lui Dumnezeu.
Astfel, Vechiul şi Noul Legământ sunt reprezentate aici unificate în Hristos prin Moise şi Ilie pe de o parte, şi prin cei trei ucenici, pe de altă parte. Aducându-i de faţă pe cei doi mari Prooroci, Mântuitorul îi învaţă pe ucenici să fie desăvârşiţi în blândeţe (ca Moise) şi în trezvie sau râvnă pentru Dumnezeu (ca Ilie) pentru a fi buni păstori ai poporului Său.
În unele reprezentări, Hristos împreună cu cei trei ucenici sunt reprezentaţi şi urcând şi coborând muntele, însă aceste scene secundare încarcă imaginea şi distrag atenţia de la esenţa minunii Transfigurării Domnului.

Influenţe apusene ale reprezentării
Schimbării la Faţă a Domnului
Icoana ortodoxă nu este o simplă ilustrare a textelor scripturistice, ea nu urmăreşte să înfăţişeze pur şi simplu doar conţinutul literal-istoric al textului sacru, ci dezvăluie sensul interior, semnificaţia tainică a evenimentului relatat în cuvintele Scripturii.
Această semnificaţie tainică a oricărei icoane este vederea lui Dumnezeu şi transfigurarea omului, posibilitatea lui de a se îndumnezei încă din viaţa aceasta, iar participarea omului la slava lui Dumnezeu este exprimată în modul cel mai limpede în icoana Schimbării la Faţă a Domnului.
Primele reprezentări ale Schimbării la Faţă încercau să surprindă, dincolo de relatarea biblică, bucuria de negrăit a omului care se face părtaş al vederii luminii dumnezeieşti. Astfel, ucenicii sunt înfăţişaţi stând în apropierea lui Hristos, la picioarele Lui, într-o atitudine de contemplare şi uimire exprimată prin gesturi calme şi chipuri senine. Întreaga atmosferă a momentului reprezentat sugerează acel echilibru lăuntric, pregătitor al stării de rugăciune, pe care doar icoana izbuteşte să-l creeze.
În Apus, datorită faptului că teologia scolastică susţine doar o cunoaştere a lui Dumnezeu pe cale raţională, nesocotind şi negând chiar posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, sărbătoarea are un caracter secundar, fiind introdusă oficial abia în 1456 (în perioada centrală a Renaşterii).
Din acest motiv, şi reprezentările picturale apusene ale Schimbării la Faţă, confirmând teologia catolică, sugerează aceeaşi imposibilitate a omului de a participa la slava dumnezeiască, de a se îndumnezei.
Gesturile calme ale celor trei ucenici de pe Tabor devin precipitate, bucuria lor se transformă în teamă, rod al căderii omului în păcat.
Teama, sentiment firesc pe care omul păcătos îl trăieşte în prezenţa slavei lui Dumnezeu, născută din conştientizarea stării căzute şi a nevredniciei, pe de o parte, dar şi din sentimentul fragilităţii sale ontologice, pe de altă parte, poate fi în acelaşi timp şi un semn al necredinţei (sau al puţinei credinţe), pe care Însuşi Mântuitorul o condamnă în repetate rânduri.
Însă, începând cu secolul XIV, influenţa umanistă începe să se facă simţită din ce în ce mai mult şi în cultura bizantină, având repercursiuni nefaste asupra întregii iconografii creştine din răsărit.
Şi în cazul icoanei Transfigurării Domnului, sunt adăugate astfel, treptat, o serie de elemente secundare, sunt introduse o serie de modificări care vor distruge echilibrul iniţial al icoanei conducând la pierderea adevăratului sens al evenimentului reprezentat.
• Accentul este deplasat, antropocentric, pe reprezentarea reacţiilor psihologice, a înfricoşării, a spaimei ce îi cuprinde pe ucenici.
Cei trei Apostoli au atitudini tot mai crispate. Ei cad înspăimântaţi pe un povârniş, cu capul înainte; orbiţi de lumină ei îşi acoperă feţele ca şi cum n-ar putea suporta vederea luminii dumnezeieşti.
Astfel, icoana se transformă dintr-o mărturie a vederii lui Dumnezeu, adică a drepţilor ce „se bucură şi se veselesc, saltă de bucurie înaintea lui Dumnezeu” (Psalmul 67, 3) într-o imagine ce afirmă parcă neputinţa omului de a suporta slava lui Dumnezeu, într-o imagine care reprezintă pieirea păcătoşilor de la faţa focului (Psalmul 67, 2). Omul nu mai apare transfigurat, ci este reprezentat în starea sa căzută.
• Distanţa dintre Hristos şi Apostolii care cad la poalele muntelui creşte tot mai mult. Cei doi Prooroci sunt plasaţi pe piedestale din ce în ce mai îndepărtate şi distincte de cel al Mântuitorului. Este introdusă astfel între Dumnezeu şi om o distanţă considerabilă.
• Se exagerează gustul pentru naraţiune prin încărcarea schemei iconografice iniţiale cu detalii pitoreşti, cum ar fi momentul urcării şi cel al coborârii de pe munte a lui Hristos cu cei trei ucenici. Aceste două scene secundare, ca şi altele, complică şi împovărează imaginea, reducând descrierea la dimensiunea sa istorică în detrimentului mesajului supratemporal.
• Odată cu sporirea numărului personajelor, creşte şi complexitatea peisajului.
• Mandorla este înlocuită cu o figură geometrică complexă asemănătoare unei stele cu 4, 6 sau 8 colţuri.
Toate aceste elemente noi sunt semne ale declinului artei bizantine sub influenţa „renaşterii” umaniste din vremea Paleologilor, ce se caracterizează prin tendinţa spre desacralizare datorită reafirmării neoplatonismului păgân.

În concluzie, sensurile minunii Transfigurării Domnului sunt adâncuri teologice inepuizabile: teofania Sfintei Treimi, îndumnezeirea firii umane în Hristos, arătarea slavei lui Hristos ca energie divină necreată, prefigurarea Învierii Sale din morţi, pregustarea îndumnezeirii oamenilor şi anticiparea Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, conform tradiţiei ortodoxe, realizarea icoanei Schimbării la Faţă a Domnului reprezintă pentru fiecare pictor-iconar debutul şi, totodată, măsura desăvârşirii sale duhovniceşti şi artistice.
* * *
Experienţa Apostolilor pe muntele Taborului reprezintă experienţa mistică cea mai înaltă a unui creştin şi a Bisericii întregi înseşi. Vederea extatică, nemijlocită, a lui Dumnezeu, după ce omul a înaintat duhovniceşte pe treptele despătimirii şi ale contemplării, are loc nu prin efortul omului, ci prin descoperirea şi puterea harului dumnezeiesc, printr-o răpire a Duhului Sfânt, mai presus de fire şi de înţelegere, în norul supraluminos, inepuizabil, al iubirii şi fericirii dumnezeieşti. Cel ce vede lumina divină o experiază ca pe un vast infinit, intim şi sfânt adăpost al iubirii care-l primeşte în interiorul lui. Este intrarea în cortul nefăcut de mână omenescă al Dumnezeirii, pe care l-a văzut Moise pe muntele Sinai, şi care este Însuşi Fiul cel iubit al Tatălui, înţelepciunea, pacea şi puterea lui Dumnezeu, Care cuprinde cu iubire toată creaţia şi în Care Tatăl Îşi are din veşnicie toată bunăvoirea. Este intrarea în Împărăţia, binecuvântată şi veşnică a lui Dumnezeu, unde a fost înălţat Ilie deasupra existenţei naturale. De aceea Petru, odihnit (copleşit) de uimire, a vrut să facă trei corturi pentru Hristos, pentru Moise şi pentru Ilie, ca să nu mai plece de acolo, căci, văzând slava lui Hristos, a ieşit din timp, pregustând fericirea veşnică dumnezeiască.
Iar lumina dumnezeiască este trăită ca intrare într-un templu cu multe încăperi („În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” – Ioan 14, 2.), începând cu cea mai dinafară şi sfârşind cu Sfânta Sfintelor sau cu intimitatea nepătrunsă a fiinţei divine. Aceasta este Taina veşnic ascunsă în Adâncul (Întunericul divin) necreat de unde pornesc într-o procesiune fără sfârşit valurile de lumină (înţelegere) şi iubire, unul după altul, ca dintr-un altar care pare credincioşilor din naos înecat în întuneric, dar de unde ţâşnesc licăririle făcliilor (energiile divine) ce-ţi întind lumina lină în naos.
După chipul şi asemănarea acestui cort imaterial şi veşnic, care este Hristos, este Biserica, şi de aceea este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Biserica este Taborul lumii, unde e prezent Hristos strălucind prin Tainele şi rânduielile ei, şi totodată este anticiparea Împărăţiei Cerurilor. În Biserică începe şi continuă desăvâşirea spirituală a omului, înaintând în veacurile (treptele) nesfârşite în lăuntrul ei, care este însuşi sânul lui Dumnezeu. Credinciosul trăieşte tot mai deplin creşterea în iubirea caldă şi senină în sânul Bisericii ca pe o odihnă reciprocă a lui în Hristos şi a lui Hristos în El. Astfel cortul trecător şi văzut (firea umană) se îmbracă în cortul netrecător şi nevăzut al harului dumnezeiesc. Sub razele lui, omul se transfigurează, pregustând starea de supremă bunătate, blândeţe, curăţie, înţelegere şi iubire, asemănându-se cu Hristos. Aceasta este starea de îndumnezeire, de unire mereu mai sporită prin har cu Dumnezeu.