Katyn, penultimul film al lui Andrzej Wajda, a avut premiera pe 17 septembrie 2008, ziua in care Armata Rosie a atacat Polonia in 1939. Filmul beneficia de “reclama” tragica a unui eveniment controversat si trecut mult timp sub tacere de cancelariile occidentale din motive diplomatice. Recent, tragedia poloneza generata de accidentul aviatic de la Smolensk, unde si-au pierdut viata presedintele Poloniei, Lech Kaczynski, sotia sa, Maria, si un intreg staff politic si diplomatic, aminteste de tributul platit de polonezi ideii de libertate cu nobletea care a caracterizat acest popor de-a lungul veacurilor.

In cazul Katynului, majoritatea celor ucisi erau ofiteri capturati ca prizonieri de razboi in timpul razboiului polonez de aparare din 1939, dar printre cei executati se aflau si numerosi civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolventilor unei universitati sa devina ofitetri in rezerva, sovieticii au reusit prin acele asasinate sa distruga o mare parte a intelectualitatii poloneze, ca si a evreilor polonezi si a bielorusilor polonezi.

La 5 martie 1940, conform notei pregatite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Vorosilov si Beria – au semnat un ordin de executare a activistilor „nationalisti si contrarevolutionari”, „elemente sociale straine”, din lagarele de prizonieri si in inchisorile din zonele de vest ale Ucrainei si Belarusului. Executarea acestui ordin a insemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, intre care aproximativ 15.000 prizonieri de razboi. Acuzatii erau foarte cuprinzator definiti ca „inamici inraiti si neinduplecati ai autoritatii sovietice”, printre ei aflându-se si un mare numar de intelectuali polonezi, plus politisti si ofiteri de rezerva sau de cariera.

Intre 3 aprilie si 9 mai 1940, cei aproximativ 22.000 de prizonieri de razboi si alti arestati au fost asasinati: 15.570 in cele trei lagare mentionate mai sus si aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei si Belarusului. Printre cei ucisi la Katyn s-au numarat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 capitani, 17 capitani de marina, 3.420 subofiteri, câtiva preoti militari, trei mosieri, un print, 43 de oficialitati, 85 de cetateni privati si 131 de refugiati. Printre asasinati s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocati, ingineri si profesori, peste 100 de scriitori si ziaristi si aproximativ 200 de piloti de aviatie. In total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumatate din corpul ofiterilor polonezi.
Numai 395 de prizonieri au scapat de la moarte. Ei au fost dusi in lagarele Iuhnov si Griazovet. Acestia au fost singurii supravietuitori.

Din documentele cercetate indeosebi in perioadele guvernarilor Gorbaciov si Eltin reiese ca politia politica NKVD a selectionat cu premeditare pentru executie ofiteri si oameni cu pregatire, ingineri, profesori, avocati, functionari inalti, latifundiari, aristocrati, preoti. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniaza, bazat pe documente, cercetatorul Zaslavsky). Ordinul de executie, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 si a fost semnat si de Nikita Hrusciov, potrivit unei marturii documentate din partea sefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Descoperirea de catre nazisti in 1943 a uneia dintre gropile comune, dupa ce armata germana ocupase in 1941 zona respectiva a precipitat ruperea relatiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietica si guvernul polonez in exil de la Londra.

Desi, chiar inaintea prabusirii URSS-ului, autoritatile rusesti au recunoscut rolul sovieticilor in masacru (procuratura militara sovietica a inceput ancheta in 1989), exista anumite resentimente in Rusia in legatura cu aceste probleme, guvernele rusesti succesive refuzând sa numeasca masacrele crime de razboi sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmarire in justitie a faptasilor aflati inca in viata. Multi rusi continua sa creada ca fiind adevarata versiunea propagandei guvernamentale sovietice de pana in anul 1989, conform careia nazistii, care invadasera Uniunea Sovietica in 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov si-a cerut scuze in octombrie 1990 fata de poporul polonez, insa nu a permis publicarea ordinului de executie. Acel document sovietic a fost inmânat presedintelui Poloniei, de presedintele Eltin, abia in 1992 (v. pe larg mai jos). In 2005, autoritatea rusa de competenta pentru anchetarea cazului (in locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fara o evaluare juridica clara, inchiderea cazului si declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyn drept secret de stat.De la sfârsitul deceniului al noualea al secolului trecut, presiunile facute asupra guvernului polonez, dar si asupra celui sovietic nu au incetat sa creasca. Mediile academice au incercat sa includa Katynul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune.

In 1989, cercetatorii sovietici au dat in vileag faptul ca Stalin a dat intr-adevar ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar in octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial ca NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigas, confirmând totodata existenta altor doua gropi comune asemanatoare celei de la Katyn: Mednoie si Piatihatki. Dupa ce noi dovezi au fost descoperite de americani si polonezi in 1991 si 1992, in 1992 presedintele Rusiei Boris Eltin a scos din arhive si a predat noului presedinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru impuscarea a 25.700 de polonezi din lagarele Kozelsk, Ostaskov si Starobielsk si din anumite inchisori din vestul Ucrainei si Belarusului, toate având semnatura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de impuscare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Selepin din 3 martie 1959 catre Nikita Hrusciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi si i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor.

“Katyn” descrie tragedia unei generatii terorizate de razboi. Linistea micului satuc este tulburata de focul mitralierelor si panica isi face simtita prezenta la tot pasul. Unii tradeaza, altii braveaza, unii executa, altii ajung victime.

Am schitat o parte din aceasta istorie neagra a Poloniei pentru ca una din mizele filmului lui Wajda o reprezinta restituirea adevarului istoric si a memoriei, cu atit mai mult cu cit veteranul Wajda si-a pierdut tatal la Katyn. Desi nu intotdeauna o astfel de nota “subiectiva” joaca in favoarea regizorului, asa cum intregul capital simbolic al unui eveniment tragic cum a fost masacrul de la Katyn trebuie gerat cu atentie, in cazul de fata si-a pus amprenta experienta unuia dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut acest secol. O optiune fireasca a lui Wajda a fost sa confere si o tenta documentara filmului sau, fara a-l rigidiza, prin intermediul afisarii momentelor esentiale ale dramei, incepind cu atacarea Poloniei din doua directii, de catre Germania si Rusia sovietica, aliate in urma Pactului Ribbentrop-Molotov, decizind impartirea Poloniei (a nu se uita ca o clauza a acestui pact prevedea si dezmembrarea Romaniei). Regizorul foloseste fragmente de film documentar ca atare, cu dezhumarea si autopsierea cadavrelor stivuite in gropile comune. Tot din sfera documentarului, insa intr-o nota dramatica, sta si jurnalul tinut de ofiterul Andrzej (Artur Zmijewski) si care se incheie cu citeva ore inaintea executiei sale, jurnal care precizeaza atit ora Rusiei, cit si ora Poloniei, ore tragice ale istoriei.

Wajda amina deznodamintul pentru a reda intregul set de evenimente care s-a succedat deportarii catre o zona necunoscuta a ofiterilor polonezi, perioada ocupatiei germane fiind concentrata intr-un episod de violenta, inchiderea universitatilor, arestarea si deportarea profesorilor. Intentia regizorului a fost sa sublinieze ceea ce ulterior Europa occidentala a pierdut din vedere cu buna stiinta, si anume ca doua regimuri criminale, totalitare, sovietic si nazist, au avut initial o relatie sororala, si-au dat mina pentru a intra impreuna in cartea recordurilor la atrocitati. Scena cu care debuteaza filmul devine exemplara – pe un pod se intilnesc doua grupuri de polonezi, cei care fug din fata ocupantului nazist si cei care fug de Armata Rosie. Ca si in realitate, in film discursul de propaganda al celor doua totalitarisme suna asemanator, instrumentind, ambele, la fel de cinic, asasinatul de la Katyn.

Nu este vorba doar de ceea ce nemtii numesc “Schuldfrage”, chestiunea vinovatiei, ci si despre supravietuirea Poloniei ca stat, o alta tema fundamentala a lui Wajda, cu o rezonanta puternica, daca ne gindim la perioadele extrem de nefaste traversate de Polonia, a carei unitate statala, inainte de invazia sovieto-nazista, a fost dizolvata mai bine de 100 de ani. Aici, insa, discursul lui Wajda este actualizat, pentru a face probabil mai explicit mesajul european, si, ca un corolar emotional, filmul cistiga prin ceea ce configureaza patina timpului, a acelui timp ilustrat de fotografii si “relicve”, putinele obiecte personale returnate, de la decoratii, un rozariu, la jurnalul neterminat, cu paginile patate, rasfoit de o mina invizibila.

Exista in film o intreaga galerie polona de personaje, care ilustreaza fiecare, pe un anumit palier social sau de virsta, ideea de rezistenta esentiala supravietuirii. Cei care vor citi Scrisorile din inchisoare ale lui Adam Michnik o vor intelege pe deplin. Sint prezenti tinerii furiosi, dar increzatori in soarta Poloniei, precum Tadeusz (Antoni Pawlicki) care stie si nu vrea sa minta si a carui poveste de dragoste se sfirseste rapid, scepticii patrioti de tipul directoarei care-l admite in scoala pe tinarul ambitios pentru ca este un bun polonez, sotiile devotate precum aceea a ofiterului Andrzej, Anna (Maja Ostaszewska), revoltatii intransigenti precum Agnieszka (Magdalena Cielecka) sfirsind in beciurile politiei revolutionare. Sint personaje emblematice, cei pe care Wajda vrea sa-i aminteasca, cei de care Polonia doreste sa-si aminteasca. Timpul lor este irevocabil scurtat de evenimente, ei sint cei care vor plati pretul maxim pentru libertatea Poloniei.

Agnieszka isi doneaza parul unui teatru unde, pe un perete, obiectivul surprinde en passant, dar semnificativ, un afis cu piesa lui Sofocle, Antigona, asa cum Antigona lui Jean Anouilh, scrisa in timpul ocupatiei naziste, se constituia intr-una din figurile simbolice ale rezistentei in fata ocupantului. Sfidind autoritatile, Agnieszka pune pe mormintul gol al fratelui ucis la Katyn o placa funerara cu data decesului, 1940, anul crimelor sovietice. Ca si Antigona, ea asuma rolul rostirii/scrierii adevarului cu orice pret, pentru ca nimic nu este mai periculos decit adevarul pentru starea de impostura generica a unui regim totalitar.

In aceasta confruntare nu exista loc pentru compromisuri, fapt subliniat de Wajda intr-o nota usor idealizanta, dar nu straina de spiritul polonez, cedarile conduc la declinul moral, la pierderea singurului capital care nu se negociaza: onoarea. Fara a fi un individ tranzactional, aflindu-se printre putinii supravietuitori, sublocotenentul Jerzy (Andrzej Chyra) intra in rindurile armatei “de eliberare”. In cazul sau, problema de constiinta se rezolva radical, prin sinucidere, nu fara o incercare de justificare fata de ceilalti care-l izoleaza cu dispret. Lipseste tipul tranzactionalului autentic, regizorul sugereaza inca o data ca nu exista loc pentru compromis chiar atunci cind acesta apare justificabil, de exemplu, la sceptica directoare sau la Jerzy, ca o solutie de supravietuire a omului sub vremi. La acest nivel se angajeaza conflictul tragic, intre o Polonie a Solidaritatii si Rezistentei si una inadmisibila pentru Wajda, a Resemnarii si Colaborarii cu puterea discretionara, intre Antigona si Ismena, ca figuri emblematice ale tragediei grecesti.

Filmul lui Wajda incearca sa puna in acord realitatea istorica incontestabila prin apelul la documentar, cu istoria orala, istoria traita, istoria mica, ambele dublate de un discurs legitimant, un discurs al unei “identitati ranite” (Michael Polack) si care se impune prin atitudinea intransigenta. Cele trei registre tragic inervate creeaza o simbioza intre efectul de autenticitate si substanta dramatica a evenimentelor. Talentul, finetea celui care a facut Cenusa (1965), Padurea de mesteceni (1970), Omul de marmura (1977) sau Omul de fier (1981) l-au ferit de grotescul patriotismului pompier á la Sergiu Nicolaescu, cu maioneza taiata a discursurilor recitate cu solemnitati impaiate, insa exista o pledoarie pentru aristocratia gestului de demnitate umana care razbate din film, un parti pris esential dincolo de toate posibilele note relativizante.

Filmul este inchis in paginile jurnalului, iar ceea ce se intimpla ulterior lichidarii ofiterilor polonezi amina intr-un fel scena executiei. Documentul istoric apare sensibilizat de drama familiilor care asteapta o veste, care se hranesc cu sperante oarbe si, in final, ca o lovitura de gratie, executia cu singe rece. Nu caderea trupurilor, nu ultimele cuvinte, nu frinturile de rugaciune recuperate de pe buzele fiecaruia dintre cei executati, nu groapa comuna deschisa la picioare, ci eficienta masinii de tocat, o galeata cu apa care spala superficial singele si… urmatorul! Sentimentul de suspendare, de survol al neantului, o mina cu un rozariu, mina care mai tremura usor inainte de a fi complet inghitita de pamint, aceasta este totul. Adus in pragul camerei de executie, generalul are o miscare de recul, el vede ceea ce noi nu vedem inca, urmele de singe, oroarea si minciuna. Retragerea vine din reflexul animal, in schimb, reculegerea demna este rezultatul a ceea ce fiinta umana are mai bun, a ceea ce Polonia are mai bun. Cu o taietura impecabila, cruda, finalul neiertator poarta amprenta marelui regizor care pare sa regaseasca sobrietatea aproape analitica a unei priviri curajoase in abis.

Sursa: ziaruldeiasi.ro