carte apărută la editura SCARA

3. Greva studentilor români din Bucuresti - Mai 1946
martor ocular Traian Popescu

August 1944 quasi datator de sperante pentru unii, continea totusi suficiente elemente din care sa se întrezareasca intrarea neamului nostru într-o eclipsa, asa cum s-a si întâmplat de fapt, neprevazându-se ca ea va acoperi aproape o jumatate de secol.
Convulsiile au început foarte repede, devenind din ce în ce mai incisive, din partea acelei "mâini" de oameni care se voiau exponenti ai clasei muncitoare, si care în pofida numarului de câteva sute, în care erau inclusi si simpatizantii, prietenii sau vecinii, participau la guvernarea tarii. Aceasta guvernare trebuia sa devina foarte repde, prin înlaturarea celor care facusera actul de la 23 august, si prin girul partidului muncitoresc român (alias comunist), o guvernare ce de fapt constituia legitimizarea ocupatiei sovietice.
Gh. Buzatu, în volumul Din istoria secreta a celui de-al doilea razboi mondial, pag. 335 spune: "Dupa semnarea conventiei de armistitiu, instituirea unui regim de ocupatie a fost sanctionata prin crearea Comisiei Aliate (sovietice) de control, cu prerogative atât de largi, încât putea stânjeni si chiar anula autoritatea guvernelor de la Bucuresti, initiativele lor" - am încheiat citatul.
Efervescenta sociala crestea, iar "bruma" de comunisti agita sub tutela sovietica toate paturile sociale, si în special pe muncitori, care dovedeau totusi o rezistenta ce dezicea doctrina marxista.
Atelierele C.F.R. Grivita erau departe de a reprezenta un "bastion" comunist al clasei muncitoare, asa cum fals erau prezentate, Uzinele Malaxa (viitoarele 23 August si Republica) total reticente, iar S.T.B-ul (Soc. Tramvaie Bucuresti) nici nu voia sa auda de comunism.
Taranii având adânc înradacinat sentimentul proprietatii, se temeau ca de moarte de colectivizare, de colhoz, fapt care i-a facut pe comunisti sa adopte un plan diabolic de derutare a celor tematori, care însa când s-au trezit, s-a dovedit ca era prea târziu.
Generalul Sanatescu de la conducerea guvernului este înlocuit de rege cu Generalul Radescu, cunoscut ca fiind mai ferm si mai radical. În februarie 1945 încep manifestatiile de strada care au în frunte de cele mai multe ori pe tineri, studenti, elevi, dar si muncitori. La 28 februarie se dezlantuie punctul culminant al acestor manifestatii. Piata Palatului Regal invadata pâna la refuz de manifestanti este înconjurata de armata. B-dul Elisabeta (între Piata Bratianu si Kogalniceau) este blocat de S.T.B.-isti care opresc tramvaiele unul în spatele celuilalt, încercând sa obstructioneze patrunderea trupelor spre Piata Palatului. Totusi acestea se regrupeaza si deschid focul, încercând prin rafale sa oblige pe manifestanti sa se retraga. În piata, doua trei masini cu muncitori ce reusisera sa patrunda sunt rasturnate si li se da foc. Multimea scandeaza REGELE. Comunistii, la interventia rusilor, cer înlocuirea lui Radescu cu un asa-zis "democrat". La uzinele Malaxa muncitorii nu vor sa-si schimbe conducerea, refuzând sa iasa în strada pentru contramanifestatie, baricadându-se. Aici se petrece un fapt mai deosebit. O echipa de câtiva comunisti, având în frunte pe Gheorghiu-Dej, încearca sa forteze poarta de intrare. Dej în genunchi, cu un pistol mitraliera la piept trage vârtos în porti si în muncitori, fortând intrarea. Este fotografiat, iar a doua zi, în ziarul Dreptatea apare fotografia lui în aceasta postura.
Asa cum se stie, soseste la Bucuresti Vâsinski, care impune la 6 martie 1945 un guvern comunist condus de Petru Groza.
În tara spiritele sunt din ce în ce mai agitate, în special la sate, desi se trece la asa-zisa împroprietarire, lasându-se pamânturi pâna la 25 ha. Actiunea era menita sa adoarma spiritele cca. 3-4 ani, pentru ca asa cum se stie în primavara anului 1949, Gheorghiu-Dej anunta începerea colectivizarii.
Masini cu muncitori bine selectionati încep o parodie de asa-zisa "înfratire" cu taranimea, mergând duminicile prin sate pentru a le repara chipurile uneltele agricole.
"Parada" lipsita de continut, falsa si anosta, nu prinde câtusi de putin printre tarani, care organic au oroare de colhoz, de colectivizare si de trupele rusesti de ocupatie. Oamenii harnici asista neputinciosi cum se instaleaza si se proclama " proletari agricoli" toata pleava satului, argatii care de-a lungul vietii nu reusisera sa-si înjghebeze o gospodarie ca lumea, iar acum se trezesc la "viata satului" cu pretentia de a o conduce si a-i imprima noile forme importate. Puturosii striga în gura mare ca au fost oprimati de "chiaburi", cretinii ca învatatorii si "popii" i-au tinut în întuneric, iar smecherii si escrocii îsi fac încet loc printre cei timorati, printre cei gospodari, preluând si difuzând otrava care avea sa distruga ceea ce generatii întregi asezasera pe temelii sanatoase, neconvenabile "noii orânduiri". Totul trebuia cutremurat din temelii, firul traditiilor taiat, intelectualitatea denigrata, rodul harniciei pus la stâlpul infamiei si etichetat ca escrocherie si exploatare, rânduiala numita "asuprire" si "teroare burgheza", competenta apreciata ca o veriga facând parte dintr-un lant conceput de o mâna de "venali" si "decazuti moral" care, spuneau ei, cu "biciul" puterii în mâini i-au tinut "ferecati pe cei obiditi".
În locul ierarhiei rasturnate (pentru ca la acest principiu noua dictatura nu renunta, ba chiar mai mult o înradacina sub forma unei discipline oarbe) ce trebuia instalat? Omul care nu gândeste pentru ca trebuie sa execute fara discernamânt tot ceea ce primeste pe calea "noii ierarhii", deoarece pentru el gândeste "partidul". Fiecare are deasupra lui pe un altul care "stie mai bine" si pe masura ce ne apropiem de vârful piramidei, trebuie acreditata ideea ca acolo, sus, se afla "chintesenta poporului".
Toti acesti "pioni" urmau sa se învaluiasca în "misterul secretului", totul, fiecare hârtiuta devenind "secret de stat", fiecare notita ridicata la rangul de "pecete" domneasca, ce trebuie pazita cu strasnicie, sa ramâna o necunoscuta pentru muritorul de rând, pentru marea masa "înnobilata" cu minciuna odioasa ca se afla totusi la conducere. Dar vai, ajunsi în vârful piramidei se constata ca nici acolo gândirea nu este "la ea acasa" pentru ca si pentru ei gândesc altii de dincolo de hotarele acestui pamânt românesc, gândesc cei care ne-au acaparat dupa ce au descoperit reteta fericirii oamenilor, pe care acum încep sa o exporte cu argumentul armelor si tancurilor, cu "logica învingatorului". Învingator care a reusit sa adoarma chiar si spiritul umanitar ce se lasa asteptat din partea conducatorilor unor popoare civilizate, conducatori pe care istoria îi va taxa cum se cuvine, datorita abandonarii unor natiuni care meritau alta soarta.
Deavalma, netinându-se seama ca pentru unii s-a început macelul celui de-al doilea razboi mondial (Polonia), ca altii fusesera cotropiti (Cehoslovacia), ca Ungaria luptase pâna în ultima clipa alaturi de învinsi sau ca noi românii întorsesem armele prematur si fara o analiza temeinica a consecintelor, crezând în false promisiuni, deavalma spun, toti au fost bagati în acelasi "cazan", sortiti sa fiarba o jumatate de secol în cosmarul unei sumbre experiente istorice. Experiment al depersonalizarii individuale si colective, al stergerii originii etnice de limba si traditie. Românul trebuia sa afle de originea "slava" a limbii lui prin intermediul lui Alexandru Graur. Trebuia sa-si stearga din memorie ca are o istorie proprie si sa învete de la Mihai Roller ca si-a câstigat independenta datorita tarului Rusiei si ca sarmanul Eminescu a fost mare si genial pentru ca a scris "Împarat si Proletar".
Pentru a da semidoctului atestarea falsei valori, pentru a-l face sa creada macar pe jumatate ca reprezinta "o noua si autentica valoare" s-a trecut din 1945 la fabricarea de diplome prin asa-zisa facultate muncitoreasca de doi ani. Noi aveam la acea data muncitori destui, stapâni pe meseria lor, dar nu din aceia erau recrutati cei ce urmau a fi scoliti, ci din cei care certati cu cartea socoteau ca acum a sosit "vremea lor" si ca intrând în "partidul muncitoresc" si-au gasit vocatia vietii. Actiunea nici nu trebuia prea mult gândita, ea fusese experimentata de peste 25 de ani în tara vecina si învingatoare.
Acesti ani au fost începutul marelui genocid. Atunci s-a sfârtecat etica si moralitatea acestui neam, s-au pervertit sufletele, interzicându-se pâna si termenii de spiritualitate, psihic, neam, natiune, credinta, suflet, traditie. Trebuia sa patrunda puternic în constiinta acestui neam ca "el traieste cu adevarat în prezent potrivit aspiratiilor lui seculare", ca 23 august este singurul reper de valoare al lui, înaintea acestui moment existând "întuneric" si "urgie", iar dupa el "zori luminosi".
Intelectualii trebuiau sa învete sa scrie dupa indicatiile lui Novicov, din cartea lui "Pentru literatura vietii noi", în care se acredita cu aplomb ca de pe masa fiecarui scriitor nu trebuie sa lipseasca "Scânteia", ca în orice inspiratie trebuie sa se regaseasca cultul pentru "marele genial" si "marele popor vecin", caruia îi datoram totul nu numai din acel nefericit august. Nu a ramas nimic neîntinat, nimic de valoare neterfelit sau netrecut prin mocirla unor mlastini care se aratau din ce în ce mai ucigatoare. Si pentru ca desfiintarea sa fie cât mai eficienta si totala a fost îmbracata în haina celei mai cumplite terori din istoria acestui neam, ce urma sa desavârseasca aceasta opera distructiva.
Voi încerca succint sa trec în revista situatia studentimii din acei ani.
Toamna anului 1944 aduce o noutate în viata universitara a ultimilor ani. În timpul guvernarii antonesciene, în Bucuresti au existat, în afara celor de stat, trei facultati politehnice: Abason, Ion Ionescu si Herscovici, precum si o facultate de medicina pentru evrei. Odata cu noua orientare se produce normalizarea acestei situatii prin eliminarea masurilor discriminatorii anterioare si înglobarea acestor studenti în institutiile oficiale existente. Astfel în anul scolar 1944-1945 la Facultatea de Constructii a Scolii Politehnice din Bucuresti numarul de studenti a devenit cam cu 60% mai mare.
Noii veniti au fost primiti cu multa întelegere, relatiile în acea faza fiind colegiale, de multe ori cu compasiune fata de cei care pâna nu demult fusesera scosi sa curete de zapada strazile Bucurestiului, desi multi români din acea perioada îsi dadeau viata pe front. Revista Magazin Istoric publica de altfel prin anii '70 - '80 o scrisoare de multumire pentru fostul ministru al învatamântului din timpul regimului Antonescu - Prof. Ion Petrovici - din partea unui grup de intelectuali evrei din Israel.
În toamna aceluiasi an, Ministerul Învatamântului dispune contrar traditiei deschiderea cursurilor universitare fara slujba religioasa. Un grup de studenti, dintr-un manunchi de prieteni am înaintat atunci un memoriu de protest Ministerului Învatamântului, Patriarhiei Române, Rectoratelor, Academiei Române si tuturor personalitatilor din tara. Desigur totul a ramas fara efect.
Începând cu acest an 1945 unul din colegi a procurat o masina de multiplicat si am început sa scoatem o revista saptamânala - Neamul Românesc - al carei titlu ne-a fost inspirat de publicatia cu acelasi nume a lui Nicolae Iorga. Ea avea în coltul din stânga sus imprimata prin puncte harta României Mari. "Revista", pretentios spus, cuprindea în câteva pagini articole privind pastrarea specificului national în tentativa de "internationalizare" a comunismului, apoi informatii despre cei ce se instalasera la cârma statului, oameni neavând nimic comun cu acest pamânt - nici macar numele - cu aspiratiile noastre, venetici crescuti la sân strain având cinismul si obraznicia de a o numi "mama" pe vecina de la rasarit.
Aceasta publicatie pe care o scoteam în cca. o mie de exemplare o difuzam tot noi, punând-o în cutii postale la adrese în prealabil bine identificate, ale diferitelor personalitati. Datorita lipsei de hârtie, publicatia si-a încetat aparitia în 1947.
Singura posibilitate oficiala a românului de a-si manifesta sentimentele nationale în acei ani, fara a protesta deschis împotriva ocupantilor, dar mai ales împotriva celor care îi sustineau, era în a aclama cu orice ocazie institutia simbol care ne adusese Independenta din 1877, Marea Unire din 1918 si cea mai democrata constitutie din Europa în 1923: Regalitatea.
Acesta este conextul în care s-a desfasurat Marea manifestatie din 8 noiembrie 1945 din Piata Palatului Regal, regele fiind totusi plecat din Bucuresti, deci nefiind un posibil "autor moral" al acestei manifestatii. A fost un prilej pentru a arata atasamentul fata de "Coroana" care la acea ora reprezenta simbolul anticomunismului. Imnul national român, Imnul Regal "Traiasca Regele" a rasunat atunci din zeci de mii pe piepturi, cu ocazia zilei onomastice reglae Sf. Mihail, cutremurând vazduhul Pietii Regale. Coloana vertebrala a acestei manifestatii o constituia tineretul, în special studentii si elevii.
Ei, indiferent de opinii, se grupasera în jurul celor doua formatii politice - fara a se înscrie neaparat - care erau oficial recunoscute: Partidul National Taranesc si Partidul National Liberal. Cei care simteam pulsând înca viu sentimentul national si traiam profund în constiinta noastra drama care se abatuse asupra natiunii române, nu puteam ramâne indiferenti. Astfel s-a canalizat acest spirit curat de entuziasm, fara cea mai vaga urma de interes, catre un alt simbol al rezistentei românesti a carui etica si verticalitate vor ramâne înscrise în istoria noastra nationala: Iuliu Maniu.
Din masa studentilor români, cîtiva se detaseaza devenind comunisti, ajungând astfel foarte repede în posturi importante, altii se transforma într-un conglomerat necomunist dar amorf, iar o parte, nu putini, încearca sa faca opozitie activa, utilizând si cadrul legal de care am amintit mai sus.
Aceasta era atmosfera generala în care debuteaza anul 1946.
În luna mai se petrec evenimentele bine cunoscute de la Cluj, când caminul studentesc este atacat de muncitorii de la fabrica Dermata, devenita ulterior Clujana. În semn de solidartitate cu colegii din Cluj si pe fundalul nemultumirilor acumulate, în Bucuresti Politehnica declanseaza greva generala. Se anunta începerea ei printr-un miting care urma sa se tina în "Marele Amfiteatru". În ajun sunt date jos tablourile "marilor dascali", "barbosii" cum li se mai spunea: Marx, Engels, Lenin, Stalin.
Mitingul se deschide în "Marele Amfiteatru" care era arhiplin, total neîncapator. În prezidiu cinci studenti. Se da citire motiunii de protest în care se cere:
1. Încetarea actiunilor agresive împoriva studentilor din Cluj, atacati în camin de un grup de muncitori de la Dermata, stabilirea vinovatilor si sanctionarea lor.
2. Încetarea actiunilor samavolnice privind bursele si taxele scolare care se faceau total discriminatoriu pentru studentii români.
3. Deschiderea cursurilor universitare cu serviciu religios.
4. Încetarea presiunilor asupra profesorilor de a primi ca asistenti cadre total necorespunzatoare.
5. Îmbunatatirea urgenta a alocatiilor pentru hrana studentilor de la caminul Barbu Delavrancea, aflati într-o precara stare de subnutritie.
În timpul citirii acestei motiuni se produce o usoara rumoare, anuntându-se din student în student ca soseste Agronomia. Trebuie sa precizez ca în acei ani, Scoala Politehnica, în afara de facultatile clasice, cuprindea sub acelasi rectorat Agronomia si Arhitectura.
Studentii de la Agronomie au sosit într-un mod cu totul impresionant, de la Sosea, unde se afla si acum sediul lor, încolonati cu Drapelul Tricolor în frunte si cântând "Desteapta-te române" si "Pe-al nostru steag". Sunt primiti cu ovatii în aceasta înghesuiala care devine sufocanta.
Se cere de catre cei din prezidiu prezenta rectorului. Acesta ne transmite ca va veni, dar întârzie, fiind în discutii cu ministerul. Catre prânz soseste rectorul prof. Petre Sergescu, ilustru matematician, plecat apoi în Franta ca profesor la Sorbona.
Acesta, "lac de apa" promite ca va preda memoriul guvernului si ministrului învatamântului. Suntem insistent rugati sa parasim amfiteatrul, asigurându-ne de toata solicitudinea.
Desi cei noi veniti în toamna lui 1944 nu au participat la greva, totusi la un moment dat atmosfera se încinge datorita câtorva veniti acolo pentru a cere sistarea grevei. Se striga ca printre noi sunt agitatori care nu sprijina revendicarile noastre si se cere plecarea lor din sala.
În acest vacarm intra în amfiteatru un sublocotenent. Cere sa se faca liniste, ce o data realizata îi da posibilitatea sa vorbeasca. Face însa imprudenta sa rosteasca o singura fraza: "va ordon sa parasiti sala". Identificat ca facând parte din Divizia "Tudor Vladimirescu", constituita în Rusia, este huiduit si obligat sa plece în fluieraturi.
Un student venit de la rectorat anunta ca Memoriul a fost transmis si ca rectorul ne roaga din nou insistent sa parasim amfiteatrul. De la Caminul Politehnicii ni se comunica hotarârea comitetului de acolo de a ne trimite hrana rece - de fapt pâine si mamaliga - în caz ca va trebui sa se stea si peste noapte.
Dar în acelasi timp suntem anuntati ca Politehnica este înconjurata de armata, curtea fiind întesata de militari.
Dupa restabilirea linistii, studentii de la tribuna anunta ca greva va continua pâna la satisfacerea doleantelor. Se fixeaza totodata pichete de grevisti care sa opreasca intrarea la cursuri a acelora care se opuneau acestei actiuni si care erau în minoritate.
În momentul în care am iesit din amfiteatru pentru a vedea ce se întâmpla afara, am ramas uluiti. Pe lânga zidurile exterioare ale cladirilor din curtea Politehnicii erau instalati ostasi, umar la umar, cu pistol mitraliera la piept. Toti erau gradati de la sergent în sus. Ne priveau cu multa simpatie si ne mai si încurajau, spunându-ne ca ei n-au încotro pentru ca sunt în serviciu comandat. Trebuie sa accentuez ca nu a existat din partea acestora nici cel mai mic gest de ostilitate.
Era dupa-amiaza, catre orele 17. În curtea principala de la iesirea spre Polizu ne astepta alta surpriza. Întrucât portile de fier fusesert ferecate, în strada se aflau doua camioane de muncitori înarmati cu rangi. Hotelurile din jur erau întesate cu agenti de siguranta. Nu s-a iesit pentru a nu se da nastere la batai de strada, desi noi eram mai numerosi. S-a inceput strecurarea câte unul-doi pe o poarta laterala, ce corespundea cu cladirea Liceului Industrial Polizu. Un alt grup a început sa poarte discutii prin grilaj cu muncitorii. În timp ce în curte ramâneau din ce în ce mai putini, muncitorii s-au retras si ei nefiind prea convinsi de "misiunea" lor "muncitoreasca". Desi spre seara ne-am retras cu totii, greva a continuat si în zilele urmatoare, numai trei zile însa, când pe de o parte s-a comunicat însusirea motiunii de catre autoritati, iar pe de alta parte deoarece cei noi veniti în Politehnica nu au putut fi determinati sa se solidarizeze cu masa grevistilor.
Au urmat imediat descinderi ale Sigurantei Statului la caminul studentesc "Barbu Delavrancea" de la sosea, facându-se arestari, desi o serie de studenti avertizati reusisera sa fuga. Studentii de la Facultatea de Arhitectura mai omogeni si mai fermi au refuzat începerea cursurilor pâna în toamna anului 1946.
În urmatorii doi ani lupta de aparare nu a încetat, tinerii de atunci luând calea muntelui, a rezistentei armate, altii a închisorilor.
Aceasta generatie "1948" s-a ridicat cu toate puterile ei ca un zid de aparare în fata cataclismului care ameninta fiinta neamului românesc. Ea nu a fost o generatie "anti" ci una de aparare a tuturor virtutilor si a vlaorilor noastre - o generatie "scut".
(Analele Sighet, 1996; România Libera, „Aldine”, 13 septembrie 2003)

4. Foametea din 1947 dirijata de P.C.R.

Anul 1947 s-a caracterizat printr-o serie de evenimente politice si sociale, toate cu urmari nefaste sau chiar tragice pentru poporul român. Le voi aminti în ordinea cronologica, nu în aceea a importantei, aceasta ierarhizare fiind mai dificila. La 10 octombrie 1946 are loc Conferinta de Pace de la Paris care încheie, pe articole, Tratatul de Pace cu România. Ca urmare, pe 20 ianuarie 1947 Byrnes, secretarul Departamentului de stat al S.U.A., semneaza la Washington tratatele de pace cu România, Italia, Ungaria si Bulgaria. Acelasi lucru îl face si Molotov, ministrul Afacerilor Straine al U.R.S.S., la Moscova, de data aceasta incluzând si Finlanda, iar la 4 februarie Bevin, ministrul Afacerilor Straine al Marii Britanii, semneaza tratatele de pace cu tarile mai sus mentionate, inclusiv Italia.
Pe data de 10 februarie, la Paris, sunt semnalate tratatele de pace cu fostele state aliate ale Germaniei: Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda si România.
Voi relata o amintire personala, urmând ca istoricii sa se pronunte cu documente asupra veridicitatii ei. În anul 1948 în lunile noiembrie-decembrie, am stat, fiind arestat, într-o celula la subsolul II al Ministerului de Interne cu Pavel Pavel, fost director al statisticii din Bucuresti dupa 1944. Acesta, unul din apropiatii lui Lucretiu Patrascanu, mi-a relatat o sumedenie de evenimente cu caracter politico-istoric, de dupa 1930, el fiind membru al partidului comunist din 1936.
Participant la Conferinta de Pace de la Paris, în cadrul delegatiei oficiale, mi-a relatat ca emigratia româna prin Alexandru Creteanu si Visoianu a depus neoficial o "Carte Alba" privind platile facute în contul armistitiului de România, catre U.R.S.S. Pâna la acea data România achitase de 3,5 ori datoria de razboi fixata de Aliati la o valoare de 300 milioane dolari, esalonata pe o perioada de 8 ani. Rusii au refuzat sa recunoasca documentul, argumentând ca tot ceea ce au ridicat pâna în 1945 inclusiv s-a constituit drept "captura de razboi".
În acelasi context, mai rlatez doua evenimente pe care le-am trait eu însumi.
Tatal meu, care era seful Depoului de locomotive Bucuresti Tiaj, a fost obligat sa revizuiasca capital toate locomotivele ce fusesera cumparate de C.F.R. din Germania si sa le predea Comisiei Aliate Sovietice de Control, respectiv U.R.S.S.-ului, fara a fi înregistrate ca plata în contul Armistitiului.
În vara anului 1945, tatal meu este mutat la "Regulatorul de Circulatie" C.F.R., care se afla în cladirea Scolii profesionale "A.F. Robescu". Aici avea misiunea, din partea Directiei Tractiunii, de a urmari traficul feroviar din întreaga tara. La pupitrele de lucru, operatorii, care lucrau numai 3 ore, cu casti de ascultare pe cap, treceau în diagrame pozitia fiecarui tren, pe tot traseul. Lunar se întocmea un centralizator cu numarul de vagoane al fiecarui tren, continutul lor si punctul de frontiera cu U.R.S.S.: Siret, Ungheni, Reni. Aceste centralizatoare erau trimise Comisiei Aliate Sovietice de Control. Îmi amintesc ca acum ca am descoperit, printre altele, în aceste centralizatoare, si existenta a doua vagoane cu masini de cusut "Singer" ridicate din Turda, precum si a câtorva zeci de vagoane cu usi, ferestre, tâlpi de telegraf, în general binale, ridicate de rusi tot din Ardeal. Parte din aceste centralizatoare, care se întocmeau în mai multe exemplare, am reusit sa le sustrag si sa le trimit în strainatate.
Începând cu anul 1945 la calvarul abatut asupra tarii s-a adaugat începutul unei secete cumplite, care a durat pâna la sfârsitul lui 1947. Se pârjolea totul, de parca Dumnezeu îsi luase fata de la noi. Acest dezastru a fost devastator în special pentru Moldova, unde s-a instalat treptat, treptat, o disperata stare generala de foamete. Sute, mii de familii de moldoveni au apucat drumul pribegiei prin tara pentru a gasi o bucata de pâine spre a supravietui. C.F.R. a pus la dispozitie câteva trenuri de circa 40-50 de vagoane de marfa, care transportau familii întregi de tarani moldoveni, lasându-i prin gari prada deznadejdii si disperarii, doar cu o pâlpâire de speranta ca vor gasi o pâine pentru ei si familie. Oamenii timpului au numit acele convoaie "trenurile foamei".
La începutul lunii iulie 1947 am întâlnit un asemenea tren în gara Piatra Olt. Cei din vagoane strânsesera cum au putut pâine si ceva cereale, în saci, gândindu-se ca vor putea duce acasa un sac, doi, cu de-ale gurii. Dar, în gara, am asistat la un spectacol cumplit care m-a descumpanit total, neîntelegându-i sensul. Jandarmii cu baioneta la arma i-au somat pe toti sa coboare din vagoane si sa-si goleasca sacii la capatul peronului. S-a facut o stiva uriasa de pâine si cereale. Oamenii disperati plângeau, tipau, copiii urlau, mamele îsi despleteau parul de durere, totul luând aspectul unei scene apocaliptice. Pe fetele desfigurate de oboseala zilelor si noptilor nedormite, sudoarea si lacrimile curgeau siroaie, lasând pe obrajii acoperiti de praf si fum de locomotiva dungi asemenea unor tatuaje macabre.
Convoiul despuiat de ultima bucata de pâine atât de greu obtinuta se târa înapoi spre tren, împleticindu-se de foame, durere si deznadejde. Cei mai în putere din convoi îi sustineau sau îi târau pe cei vlaguiti, care abia îsi mai puteau tine pleoapele deschise.
În ochii celor care mai aveau puterea sa priveasca pâlpâiau licariri de mila si durere, strabatute din când în când de flacari de ura ce se rostogoleau peste "oamenii puterii" care, dezbracati de orice sentiment, îsi chinuiau semenii, tot români, în numele disciplinei militare oarbe ce îi supunea unui "ordin" venit de la navalitorii învingatori.
Ani în sir m-a urmarit acest sinistru spectacol, al carui sens l-am priceput în anul imediat urmator, adica în 1948, când l-am aflat tot de la Pavel Pavel.
Iata în rezumat cele relatate de el.
"În anul 1947 eram directorul Statisticii. În aceasta calitate am fost întrebat de Directia de Statistica din Paris cum de este posibil ca într-un stat unitar cum este România, în Ardeal sa existe un excedent de populatie de 5%, iar în Moldova sa moara 25.000 de copii. Am încropit un raspuns echivoc, care nici pe mine nu ma satisfacea, cu atât mai putin pe ei, deoarece nu le puteam spune adevarul. Iata-l! Dupa 1944, rusii au dus o politica de smulgere a Moldovei si alipire a ei la Basarabia. Acest lucru trebuia început prin crearea unei stari de spirit, a unui curent de opinie în rândul populatiei moldovenesti si anume ca traiul este incomparabil mai bun peste Prut si ca "fratii" din Basarabia sunt gata sa-i primeasca daca ei o cer. Ocazia "fericita" pentru rusi a venit odata cu seceta. În 1947 acestia au initiat convoaie "clandestine" cu N.K.V.D.-isti îmbracati în tarani care au început sa treaca în Moldova fie prin nord cu carute, fie peste Prut cu barci. Ei aduceau ceva petrol pentru iluminat, pâine sau malai si sare, pasamite pentru a-si ajuta fratii, îndemnându-i sa ceara alipirea la Republica Moldova. Concomitent s-a dispus de rusi ca guvernul de la Bucuresti sa blocheze aprovizionarea Moldovei, fapt care desigur nu a fost cunoscut decât de o mâna de tradatori aflati în posturi cheie ale partidului, unii din ei veniti, asa dupa cum se stie, din Rusia dupa 1944."
Atunci abia mi-am putut explica cele petrecute în gara Piatra Olt. Totul fusese gândit si pus în practica de minti cu-adevarat diabolice, bolnave, pentru ca o minte sanatoasa nu putea concepe asemenea planuri chiar si împotriva fostilor adversari.
Anii ce au urmat m-au facut sa înteleg si mai bine ca de fapt era un atac la fiinta statului si neamului nostru, caruia trebuia sa-i fie smulsa o provincie cu atâta încarcatura istorica cum este Moldova. La data de 9 iulie, Consiliul de Ministri al României respinge planul Marshall, prin nota înmânata de Gheorghe Tatarescu reprezentantilor Marii Britanii si Frantei la Bucuresti.
Urmatorul eveniment capital al anului 1947 îl constituie momentul Tamadau, înscenare care a vizat decapitarea P.N.T., urmata apoi de autosuspendarea P.N.L. si mai târziu de înlaturarea liberalilor lui Tatarascu.
30 decembrie 1947 ne spulbera si ultima bruma de speranta care se mentinuse pâna atunci prin prezenta înca a monarhiei. Am considerat acea seara ca una de doliu national, doliu care nu-mi închipuiam ca va dura peste 40 de ani.
Am evocat aceste ultime evenimente pentru ca ele au constituit pentru multi tineri un semnal de alarma ca se apropie momentul unei batalii cruciale care va viza toate structurile si formele de existenta traditionala ale statului român. Acest lucru ne obliga sa ne strângem rândurile si sa ne pregatim pentru o lupta care se anunta de durata si uzura.
Din pacate, declansarea arestarilor din noaptea de 14-15 mai 1948 a dus la imobilizarea marii majoritati dintre noi. Cei ramasi afara au continuat sa duca lupta prin retragerea în munti. România a fost singura tara din zona de ocupatie sovietica având o rezistenta armata, prelungita pâna în anul 1960.
(Analele Sighet, 1997)

5. Anul 1948 si generatia lui

Anul 1948 reprezinta, în istoria trista de 45 de ani a poporului român sub comunism, momentul declansarii arestarilor în masa. Acestea au fost minutios pregatite înca din 1947, prin decapitarea P.N.T. si abolirea monarhiei. Sosise momentul ca planurile elaborate la Moscova sa fie puse în aplicare, cu atât mai mult cu cât în tara fusesera implantati pionii ce urmau sa execute hotarârile Kremlinului. Operatiunea purtea denumire de cod „Gayaneh”, denumire data de Stalin si încredintata generalulu Gh. Pintilie (numele adoptat de Pantelimon Bondarenko, zis si Pantiusa, cetatean sovietic). Evenimentele mai importante ale acestui an încep cronologic prin înlaturarea de la conducerea Miniisterului de Justitie a lui Lucretiu Patrascanu, în februarie 1948, urmata de arestare lui în aprilie. În martie, Ministerul de Interne face o analiza minutioasa privind „Aprecierea situatiei problemelor ce intereseaza siguranta statului în legatura cu alegerile pentru Marea Adunare Constituanta si masurile ce se impun a fi luate”. În acest raport sunt prezentate analize privind : problema legionara; organizatiile subversive; Biserica; sectele religioase; partidele politice; elemente din fostul P.N.T.
În cadrul acestor masuri, în noaptea de 25/26 martie sunt arestati, printre altii, Radu Livezeanu (disparut!). sunt dati în urmarire alti membri ai organizatiei „Rezistenta spirituala” (Bontica), printre care : Istrate Micescu, Gh. Cantacuzino, Ion Bujoiu.
Înca din luna aprilie Siguranta statului îsi începe verficarea cadrelor pe care se poate baza în actiunile ce vor urma, desigur cadre de conducere. „Cartea Alba a Securitatii”, vol.1, prezinta câteva caracterizari a unor persoane care vor deveni elemente de baza în conducerea actiunilor teroriste din anchete si mai apoi din penitenciare. Gasim caracterizarea câtorva persoane de trista memorie : Dulgheru Misu, Nicolschi Alexandru, Bogacengo Vasile, Solyom Ioan, Czeller Ludovic, Briceag Nicolaie, Strul Mauriciu, Sepeanu Tudor, Craciun Gh., Biertas Gavril, Mazuru Vladimir, Gluvacov Andrei. Toti sunt prezentati ca oameni pe care se poate baza sistemul represiv, aproape toti având studii între trei si patru ani de liceu sau profesionala.
La începutul lunii mai sunt arestati C. Titel Petrescu si Adrian Dumitriu, presedintele, si respectiv, secretarul general al Partidului Social Democrat-Independent. În aceeasi perioada este arestat inginerul Cezar Popescu, directorul general al societatii „Distributia”(PECO de mai târziu), pe care l-am gasit la S.S.I în Calea Plevnei, neanchetat înca de la arestare.
La data de 13 mai 1948, Ministerul de Interne da Ordinul de operatie numarul 5 privind arestarea legionarilor. Conform estimarilor lui I.M. Pacepa, în noapte de 14-15 mai sunt arestati 15 000 de membri ai Miscarii Legionare.
În baza Ordinului Directiunii Generale a Sigurantei Statului se dispun urmatoarele:
1. Arestare legionarilor reîntorsi din Germania dupa 23 august 1944 si a celor ce traiau ascunsi si s-au legalizat în urma Ordinului din 10 decembrie 1945.
2. Arestarea elementelor legionare care s-au încadrat în partidele istorice, adica în fostul PNT, PNL si PSDI, dupa 23 august 1944, si care au avut de la aceasta, o activitate ostila regimului democrat.
3. Arestarea legionarilor care, constiuiti în organizatii, au fost descoperiti dupa 6 martie 1945, trimisi în cercetari si pusi în libertate dupa decembrie 1945 în baza Ordinului M.A.I.
4. Arestare persoanelor identificate ca active în organizatii legionare.

Modul de executie:
Pe baza evidentei avute se vor constitui tabele cu persoanele ce urmeaza a fi arestate stabilind domiciliul persoanelor, al rudelor si al cunoscutilor. Echipa formata din trei persoane, seful ei va fi de la Siguranta. Seful echipei va primi plicul închis numai în momentul plecarii la operatii, neavând voie a-l deschide înainte de plecare. Cu o ora înainte de plecare se vor convoca sefii echipei si se vor instrui : cum sa patrunda în imobil, cum se face perchezitia, cum se face când nu-l gaseste (capcane, tinerea pe loc a celor din casa si interogarea pe loc, spre a afla unde-i cel cautat).
La iesire se va lasa, dupa ridicare, un post fix ce sta înauntru, într-un loc, sa vada mereu afara; cei ce vin se retin si ei, pâna se termina operatiunile.
Personalul convocat va sta în localul Sigurantei pâna se termina operatiunile. La telefon nu vorbeste nimeni. Personalul politienesc, la oras; jandarmii, la tara; masini : Jeepul Prefecturii, Jandarmeriei, Primariei.
Masuri dupa operatie:
1. Arestatii din organizatii, imediat cercetati spre a stabili si aresta legaturile. Cei ce nu fac parte din organizatii, daca nu trebuie imediat cercetati, vor fi imediat transportati la penitenciarul judetean si în arest propriu pâna la noi dispozitii.
2. Paza exterioara se va întari cu jandarmi.
3. Actiunea informativa se va intensifica, spre a cunoaste starea de spirit a populatiei. Identificarea altor elemente.
4. Masuri de paza la institutii mai importante: Prefectura, Posta, Telefoane.Operatiunea începe cu noaptea de 14/15 mai la ora 2.
Rapoarte:
În ziua de 15, ora 8, în ziua de 15, ora 12, în ziua de 16 mai a.c. raport la curier,amanuntit, unde se vor spune si greutatile.
‚Operatiunea a avut la baza si Darea de seama din 10 februarie 1948 privind situatia Miscarii Legionare la data de 23 august 1944, când, conform statisticii de atunci, pe teritoriul tarii se aflau 32 000 legionari identificati.’
La 24 mai 1948 are loc un proces împotriva unui grup de 6 industriasi, în frunte cu Anton Dumitru si Radu Xenopol.
Pe 19 iunie Pantiusa organizeaza un nou proces – 12 persoane, în frunte cu Spiru Blanaru, comandantul militar Petre Domosneanu si Aurel Vernichescu (cf. I. M. Pacepa). În acest timp, la Ministerul de Interne (fostul sediu al C.C.) îsi facea cu prisosinta datoria de calau vestitul Brânzaru, sofer din Obor, o gorila de circa 120 de kg, de ale carei servicii am beneficiat în iulie 1955 tot la Ministerul de Interne. Într-o noapte am fost batut la talpi cu o teava de locomotiva de 2 metri, Brânzaru alternând cu un colonel de Securitate în uniforma, al carui nume nu l-am cunoscut niciodata.
La 20 mai sunt arestati 3 000 de ofiteri ai armatei române, apoi urmeaza un esalon de 2 000 de membri ai PNT si PNL, toate acestea constituind începutul exterminarii fizice a armatei române si a simpatizantilor Occidentului (cf. I. M. Pacepa).
În noapte de 19 august 1948, comunistii infiltrati în SSI (Serviciul Special de Informatii), sub conducerea lui Gh. Pintilie si Emil Bodnaras, au arestat aproximativ 1000 de ofiteri ai SSI. Zece zile mai târziu, „noul SSI” al lui Bodnaras, încadrat exclusiv cu comunisti, a arestat peste 1000 de ofiteri din Siguranta Statului. Pentru toti acestia s-a creeat închisoarea Fagaras, în fosta Cetate.
La 30 august, Decretul 221 consemneaza înfiintarea si organizarea Directiei Generale a Securitatii Poporului, având ca îndatoriri „Apararea cuceririlor democratice si asigurarea securitatii Republicii Populare Române contra uneltirilor dusmanilor din interior si exterior”. Merita subliniat faptul ca la art. 7 al acestui decret se consemneaza ca „Angajarea, efectuarea, justificarea si verificarea cheltuielior din bugetul Directiunii Securitatii Poporului se fac prin derogare de la Legea contabilitatii publice, conform dispozitiilor din Legea fondului pentru cheltuielile în interese superioare de stat.”
Se va da astfel mâna libera a se cheltui sume uriase, fabuloase, pentru oprimarea întregii natiuni prin sute de mii de arestari si mii de procese, sume ce nu trebuiau justificate nici controlate decât de cei care dictau terorizarea si urmarirea ultimului cetatean al tarii.
Marea majoritate a conducerii Securitatii era formata din ofiteri de informatii sovietici acoperiti. Pintilie (Pantiusa), avand grad de general, este numit sef al DGSP, adjunctii lui fiind Al. Nicolschi (Boris Grunberg) si Gh. Mazuru. În cadrul Securitatii, Moscova a dotat numerosi ofiteri cu acte de identitate contrafacute, prezentându-i ca români, desi vorbeau o limba româna dubioasa.
În afara cadrelor sale acoperite mai exista în Securitate o alta categorie de ofiteri, care nu ascundeau faptul ca erau cetateni sovietici si ofiteri ai politiei politice sovietice, purtând numele de „consilieri operativi”. Pe vremea aceea, regula era ca fiecare directie centrala si regionala a Securitatii sa aiba cel putin doi consilieri sovietici, însarcinati sa „traseze linia” de activitate a fiecari unitati de Securitate. În mod practic, consilierii sovietici conduceau activitatea Securitatii (cf. I. M. Pacepa).
Mentionez ca dupa primele zece zile de ancheta la SSI, în calea Plevnei, într-o noapte a venit, în timp ce eram anchetat, un barbat înalt, uscativ, cu parul tuns scurt, „tip boxeur”, care vorbea prost româneste si se numea Serghie. Acesta mi-a spus: „noi avem dovezi care aducem la dumneata. Pentru ce nu recunoaste cu dovezi, noi, deznodam pâna recunoastem.” Si s-au tinut de cuvânt.
În octombrie 1948 are loc primul mare proces al acestui an, denumit procesul Marii Tradari Nationale. În acest proces, caruia comunistii i-au dat o mare amploare, au fost implicate persoane care nici nu s-au cunoscut între ele, dar fiecare, în pozitia lui, s-a opus comunismului. Iata numele principalilor acuzati aflati în boxa: Alexandru Popp, Ion Bujoiu, prof. Gh. Manu, Max Auschnitt, Nicolaie Margineanu, Dimitrie Gheorghiu, Alex. Bals, Horia Macelariu, Gh. Bontila, Nicolaie Patrascu, Eugen Teodorescu, Nistor Chioreanu.
La 1 decembrie este interzisa Biserica Greco-catolica si este arestata ierarhia ei. Vizata înca de mult de Siguranta si urmarita în cele mai mici amanunte în relatiile cu Vaticanul.
Istoria unui neam este în mare masura raspunsul pe care acesta îl da provocarilor mediului înconjurator. Daca un astfel de raspuns nu exista, identitatea nationala s-a pierdut.
La o jumatate de veac de la acele timpuri, monografia generatiei tinere – studenti si elevi – care a fost supusa unei decapitari asemenea celei aplicate întregului spectru polito-religios-cultural-national al epocii, este putin cunoscuta.
O generatie nu este numai o vârsta biologica. Ci o stare de spirit caracterizata prin raspunsurile date problemelor cu care se confrunta natiunea într-o perioada data.
Apreciem ca „generatia 1948” si-a adus contributia la framântarile cruciale ale acelor timpuri, reactionând organizat sau în afara partidelor, sub diverse forme individuale sau de „nuclee organizate”.
Tineri si mai putin tineri, de la elevi si studenti la cei cu raspunderi familiale, purtând greul razboiului anticomunist, cât si în special al recucerii Ardealului de Nord, toti acesti membri ai generatiei noaste s-au confruntat cu atentatul la fiintarea istorica si geografica a poporului român. Ei au trebuit sa raspunda la încercarea de a i se falsifica spiritualitatea si cultura prin desfiintarea institutiilor de baza ale societatii si ruperea filmului unei istorii bimilenare. Totul era atacat. În fata acestui cataclism, cunoscând anticipat consecintele lui, s-a ridicat ca un zid de aparare si „generatia de la 1948”. Aceasta generatie nu a fost o generatie „anti”, ci una de aparare, o generatie „scut”. Afirmam ca a apartinut neamului românesc pentru ca nu i-a tradat aspiratiile si i-a onorat valorile cu manifestarii proprii patrimoniului sau spiritual si biologic. Conceptia de viata a fost cea constatata de-a lungul veacurilor la voievozi si carturari, având ca temelie crestinismul românesc relevat si prin generatia de la 1922, reactionând spontan contra celor ce atentau la legea si traditiile noastre.
Ea a fost strivita nu numai la figurat, ci si la propriu. S-a luat drumul muntelui, ca de atâtea ori în vremuri de bejenie pentru neamul românesc, sau calea închisorilor. S-a aparat din munti ceea ce comunismul ataca cu mare violenta: satul românesc.
Coborâti în iadul închisorilor, spiritul viu, inteligent, nu a pierit ci, fecundat de vrajmasiile vietii, s-a cristalizat, s-a rafinat.
Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai crunta mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjecta a fiintei umane, a germinat o puternica sensibiliatate si dorinta de frumos. Iar din minciuna, dorinta de aparare a adevarului cu pretul vietii.

(Din „Analele Sighet ‘98”,vol. editat de Fundatia Academia Civica)

6. Generatia 1948

Istoria unui neam este în mare masura raspunsul pe care acesta îl da provocarilor mediului înconjurator. Daca un astfel de raspuns nu exista, identitatea nationala s-a pierdut. Întelegându-si menirea si acceptând-o, cei ce îsi asuma conducerea societatii – sub toate aspectele ei – vor ramîne înscrisi în Cartea Neamului ca personalitati, grupuri sociale si, mai ales, ca generatii reprezentive. Istoria românilor nu este lipsita de asemenea situatii. Generatiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultura, legislatie, filosofie, si au dat în esenta raspunsul national la chemarea lui Iisus:Crestinismul românesc.
Noi, cei care ne-am confruntat cu evenimentele anilor ‘40-’60 suntem si noi o generatie reprezentativa a neamului nostru? La o jumatate de veac de la acele timpuri, monografia generatiei tinere – studenti si elevi – care a fost supusa unei decapitari asemenea celei aplicate întregului spectru polito-religios-cultural-national al epocii, nu este cunoscuta.
O generatie nu este numai o vârsta biologica. Ci o stare de spirit caracterizata prin raspunsurile date problemelor cu care se confrunta natiunea într-o perioada data.
Apreciem ca „generatia 1948” si-a adus contributia la framântarile cruciale ale acelor timpuri.
Tineri si mai putin tineri, de la elevi de liceu si studenti la cei cu raspunderi familiale, purtând greul razboiului anticomunist, cât si în special al recucerii Ardealului de Nord, toti acesti membri ai generatiei noaste s-au confruntat cu atentatul la fiintarea istorica si geografica a poporului român. Ei au trebuit sa raspunda la încercarea de a i se falsifica spiritualitatea si cultura prin desfiintarea institutiilor de baza ale societatii si ruperea filmului unei istorii bimilenare. Totul era atacat.
a. Originea românilor nu mai era geto-daco-romana, iar limba era prezentata ca o forma neoslava.
b. Familia, ca institutie de baza a societatii a fost atacata fiind supusa la o încrâncenata lupta între parinti si copii. Acestia erau învrajbiti împotriva parintilor, carora li se recunostea doar meritul de a-i fi conceput, restul – educatia, pozitia în societate – revenind statului. Parinti si copii, soti, frati si rude erau cuprinsi de paienjenisul supraveghierii reciproce diabolic dirijat dinafara prin obligativitatea delatiunii ridicata la rang de virtute ca înalta ratiune de stat.
c. Armonia sociala, prezentata, ca si familia, drept o minciuna, taranii, muncitorii, intelectualii fiind obligati sa se supuna razboiului „luptei de clasa” si organizati a se denigra reciproc.
d. Traditiile au fost interzise sau mistificate.
e. Forta care a unit generatie de generatie, religia crestina, prezentata ca un opium dat maselor si înlocuita prin cele mai abjecte metode de denigrare, cu materialismul stiintific, ucigator al libertatii spirituale, distrugator al idealurilor si al bunei cresteri.
Totul era atacat. În fata acestui cataclism, cunoscând anticipat consecintele lui, s-a ridicat ca un zid de aparare si „generatia de la 1948”. Aceasta generatie nu a fost o generatie „anti”, ci una de aparare, o generatie „scut”. Afirmam ca a apartinut neamului românesc pentru ca nu i-a tradat aspiratiile si i-a onorat valorile cu manifestarii proprii patrimoniului sau spiritual si biologic. Conceptia de viata a fost cea constatata de-a lungul veacurilor la voievozi si carturari, având ca temelie crestinismul românesc relevat si prin generatia de la 1922, reactionând spontan contra celor ce atentau la legea si traditiile noastre.
Când teritoriul national, pamântul stramosesc ne-a fost calcat, aceasta generatie nu a ezitat sa-si puna chezasie „pe aici nu se trece!”. Ea a fost strivita nu numai la figurat, ci si la propriu. S-a luat drumul muntelui, ca de atâtea ori în vremuri de bejenie pentru neamul românesc, sau calea închisorilor. S-a aparat din munti ceea ce comunismul ataca cu mare virulenta: satul românesc. Vârfurilor studentimii si elevilor, datorita atitudinilor de aparatori, în care s-au înrolat fara reticenta – li s-a taiat posibilitatea de formare profesionala la care le dadea dreptul calitatile intelectuale pe care le dovedisera cu prisosinta. Coborâti în iadul închisorilor, spiritul lor viu, inteligent nu a pierit ci, fecundat de vrajmasiile vietii, s-a cristalizat, s-a rafinat.
Dar supravietuitorii acestei generatii nu si-au spus ultimul cuvânt, desi calvarul lor nu a încetat odata cu iesirea din transeele luptei de aparare a identitatii neamului românesc. Eliberati în masa începând cu primavara lui 1964, acesti „fosti tineri” încearca sa-si vindece ranile fizice, dar mai ales pe cele sufletesti, din anii monstruozitatii pe care o ura nemarginita a dezlantuit-o.
Analizându-si cu luciditate înfrângerile, punându-le la piciorul Crucii lui Iisus, stiind ca înfrânt nu esti decât daca nu-ti mai poti gasi libertatea spirituala, deci personalitatea, acesti tineri tânjeau si dupa împlinirea vietii personale, familiale si profesionale. Iesiti din închisori într-o „lume” care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe niste morti-vii, acesti fosti „tineri” au înfrânt adversitatile unei structuri organizate pe principii straine neamului nostru, si-au reluat locurile în amfiteatre si în fata comisiilor de examen. Au studiat cu seriozitate si capacitatea lor intelectuala deosebita s-a impus. A fost o adevarata competitie între durerea personala si setea de înfaptuire, care a condus la realizari superioare celor ce nu au cunoscut drama generatiei noastre. Unii au luat studiile de la început, schimbându-si chiar profilul profesional, terminând pe primele locuri sau chiar sefi de promotie, alaturându-se tineriolor de care îi despartea o generatie. Au devenit ingineri, medici, profesori, preoti, multi preoti monahi, alti meseriasi de elita, de data asta cu studii.
Aceasta este Generatia de la 1948. Tinerii acestia nu au fost mercenarii nimanui, n-au fost nici „revolutionari de profesie”, nici nu au trait o „moda”. Ei au fost robii unui crez. Învinsa vremelnic, Generatia de la 1948 înscrie totusi o fila de istorie eroica pe care, din pacate, contemporanii o ignora sau, în cel mai bun caz, o subliniaza timid si nesemnificativ.
Putini supravietuitori ai ei trimit acest mesaj având constiinta datoriei împlinite.

(Traian Popescu, „Renasterea Banateana”, 4 noiembrie 2002)

7. Maica Teodosia
Poeta Zorica Latcu

ONORATA ASISTENTA,
Cu aproape 60 de ani în urma, mai exact în 1948, nu ne puteam imagina ca vom fi teatrul unui experiment pe care nu ni l-am dorit si împotriva caruia ne-am opus cu pretul a sute de mii de vieti jertfite sau schilodite.
Atunci ne-am confruntat cu atentatul la fiintarea istorica si geografica a poporului roman.
Totul era atacat.
- Originea românilor nu mai era geto-daco-romana, iar limba era prezentata ca o forma neoslava.
- Familia, ca institutie de baza a societatii a fost atacata fiind supusa la o încrâncenata lupta între parinti si copii. Acestia erau învrajbiti împotriva parintilor, carora li se recunostea doar meritul de a-i fi conceput, restul – educatia, pozitia în societate – revenind statului. Parinti si copii, soti, frati si rude erau cuprinsi de paienjenisul supraveghierii reciproce diabolic dirijat dinafara prin obligativitatea delatiunii ridicata la rang de virtute ca înalta ratiune de stat.
- Armonia sociala, prezentata, ca si familia, drept o minciuna, taranii, muncitorii, intelectualii fiind obligati sa se supuna razboiului „luptei de clasa” si organizati a se denigra reciproc.
- Traditiile au fost interzise sau mistificate.
- Forta care a unit generatie de generatie, religia crestina, prezentata ca un opium dat maselor si înlocuita prin cele mai abjecte metode de denigrare, cu materialismul stiintific, ucigator al libertatii spirituale, distrugator al idealurilor si al bunei cresteri.
Ma opresc în comunicarea de fata a prezenta câteva date sintetice privind masurile opresive luate de statul roman ateu asupra monahismului.
Datele sunt preluate din volumul „Monahismul Românesc” în anii 1948-1989, de preot Ioan Dura, stabilit în Bruxelles.
Voi începe cu Decretul de stat 410: „Decret privind completarea decretului 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase”.
„Prezidiul Marii Adunari Nationale al Republicii Populare Române decreteaza:
Art. 1 Decretul Nr. 177 din 4 august 1948 pentru Regimul General al Cultelor Religioase se modifica dupa cum urmeaza: dupa art. 7 se introduce art. 7 bis având urmatorul cuprins:
Art. 7 Monahismul poate functiona numai în manastirile autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de functionare a manastirilor se da de catre Departamentul Cultelor. Absolventii scolilor de pregatire a clerului pot intra în monahism la orice vârsta daca au satisfacut stagiul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism numai daca au împlinit vârsta de 55 de ani, barbatii, si de 50 de ani, femeile, daca renunta la salariu sau la pensie de stat, daca nu sunt casatoriti si daca nu au obligatii deja stabilite pe baza Codului Familiei.
În cazurile când exercitarea cultelor o reclama, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi sa ocupe functii bisericesti si sa primesca salariul cuvenit.
Dispozitiile de mai sus se aplica manastirilor si monahiilor existenti.
Presedintele Prezidiului Marii Adunari Nationale - Ion Gh. Maurer.
Secretarul Prezidiului Marii Adunari Nationale - Chivu Stoica.”
În toata aceasta perioada sunt desfiintate o serie de manastiri. Citez: Manastirea Logrenesti din Judetul Gorj, Manastirea Derveni din Dobrogea, Manastirea Agafton din Comuna Curtesti, Judetul Botosani, Manastirea Predeal. În Arhiepiscopia Iasilor, din 50 de manastiri, 36 au fost desfiintate; în Episcopia Romanului si Husilor în 16 manastiri si schituri unde se aflau 134 de calugari si 308 calugarite, nu a mai ramas nici o asezare monahala. Daca în anul 1958 erau consemnate 197 de manastiri si schituri, în 1987 mai existau doar 103 (pag. 51). Anul 1951 consemneaza existenta a 10 000 de calugari, în anul 1963 numarul fiind de circa 1000.
Un caz aparte l-a constituit Manastirea Vladimiresti, desfiintata în 1956 dupa ce în 1955 fusese arestate o serie de maici: Maica Veronica, Stareta Manastirii, Maica Teodosia, Maica Mihaela, în frunte cu Duhovnicul Manastirii, monahul Ioan Iovan. Toare cele 300 de maicute ale manastirii au fost evacuate cu forta de armata, manastirea fiind mai întâi cazarma a Securitatii si apoi Camin de copii handicapati.
Era prin octombrie 1955. Ma aflam înca din ianuarie, singur, într-o celula din subsolul Ministerului de Interne (devenit mai târziu sediul CC al Partidului Comunist, iar dupa 1991 gazduind Senatul României). Asadar, înca din ianuarie, devenisem subiectul unei anchete – „înscenare” a Securitatii. Mi se cerea sa recunosc participarea la evenimente dramatice, care acum constituiau pentru Securitate obiectul unei false prezentari si în care trebuiau inclusi si alti detinuti ce rezistasera eroic sau care nici nu fusesera prezenti în furtunoasa si apocaliptica desfasurare ce se desfasurase cu câtiva ani mai înainte. Este vorba de „Experimentul Pitesti” – asa numita Reeducare din anii 1949 – 1952.
Nu reusisem sa ma desprind sufleteste, eram înca dominat psihic de noptile si zilele de groaza din august, amintirea cumplita a acelor zile ma stapânea înca. Dar ce se petrecuse atunci?!
Dupa 7 luni de ancheta continua, într-o seara fusesem trântit la podea si calcat cu cizmele de un colonel. Acesta este înlocuit de 2 ofiteri care se schimbau dupa câteva ore. Fusesem asezat pe un scaun, în fata având instalate 2 reflectoare, unul în stânga, altul în dreapta astfel ca toata lumina sa îmi bata în fata. Paznicii mei nu îmi spuneau decât: „Vorbeste! Hai, spune! Vorbeste! Spune!” Totul a durat o zi si o noapte. În acest timp am lesinat de mai multe ori si pentru a-mi veni în fire eram udat cu apa. Neputând sa ma tin de scaun am fost legat de el. Încercând sa ma feresc de lumina orbitoare cautam sa stau cu capul în jos, însa eram înghiontit mereu pentru a deschide ochii. Ma usturau cumplit si eram convins ca voi orbi. Spre seara sunt dus la celula unde însa nu reusesc sa atipesc. Eram o masa inerta si incapabil de a mai lega un gând. Noaptea târziu am fost scos din nou la ancheta. Colonelul civil vare conducea ancheta ma întreaba daca sunt hotarât sa îmi recunosc activitatea criminala. Îi raspund ca as face-o, dar totul este o înscenare. În acea clipa a facut un semn si imediat a intrat o matahala de peste 2 metri. Un barbat musculos, cu o frunte de doua degete, figura de gorila, tuciuriu, cu ochi de fiara, gata sa sfâsie. Avea peste 100 de kg si era îmbracat numai cu un maieu. Era vestitul Brânzaru, tigan din Obor, fost sofer, supranumit, „calaul de la Interne”. M-a prins de piept si m-a târât în camera alaturata, unde m-a trântit la podea. Mi-a legat mâinile peste genunchii încovoiati, trecându-mi pe sub ei si pe sub brate o bara de fier, apoi, ajutat de colonelul care ma batuse m-a ridicat punând capetele barei pe doua birouri. A început bataia clasica la talpi cu care facusem cunostinta înca de la arestare, în anul 1948. Numai ca atunci eram tânar si viguros, iar acum ajunsesem o epava. Ma batea cu o teava de locomotiva de 2 metri. Am lesinat de mai multe ori fiind readus la viata prin procedeul cunoscut. Turna asupra-mi o galeata cu apa. Din când în când eram ridicat cu ranga si se prefaceau ca m-au scapat pe podea. Caderea pe sale si pe fese era îngrozitoare, iar fiecare lovitura la talpi se transmitea prin sistemul osos pâna la creier, acele vibratii dându-ti senzatia ca vor sa sparga cutia craniana. Se lumina de ziua. Colonelul se dezbraca de tunica si urla furios: „Lasa-l pe mine ca-l termin eu!”. Disperat, compelt naucit, îsi face loc în creierii mei înfierbântati un ultim gând înfricosator: „Doamne! Bestiile ma schilodesc si voi ramâne infirm oe viata, daca m-ar omorî ar fi o binefacere”.
În acea clipa, deznadajduit, schilodit, disperat, am îngaimat: „Am transmis!” Colonelul civil a strigat: „Da-l jos!” Nu mai stiu cum am fost dus în celular, dar timp îndelungat nu am reusit decât sa ma zvârcolesc fara sa atipesc, negasindu-mi un loc pe o parte a corpului care sa nu ma înjunghie. Într-un târziu am constatat ca pe burta e mai putin rau dar nu stiam cum sa-mi tin mâinile. M-am fixat pe ciment cu fata în jos si cu mâinile întinse ca un rastignit. Gardienii m-au lasat în pace trezindu-ma numai la asa zisa masa, pe care o sorbeam direct din gamela. Eram un amestec de apa, transpiratie cu praful adunat de pe jos, care se depusese pe camasa, pe pantaloni, pe fata, pe mâini, si acum îl simteam ca un mâl. Un „noroi” în toata regula la propriu si la figurat. „Doamne! De ce nu am murit?! Si nici macar nu am putut rezista pâna la capat! Ce voi spune acum, sus, la ancheta?!”
Gardianul m-a scos la WC sa ma spal. Apa rece m-a înviorat putin, dar ajuns în celula am constatat din nou ca nu pot sta pe nici o parte, sezutul fiindu-mi vânat iar picioarele, umflate butuc, ca „lemnele de metru”, îmi ardeau si ma dureau insuportabil. Nu puteam merge decât în patru labe. Dupa doua zile sunt scos din nou la ancheta. În acest scurt interval am reusit sa încropesc un simulacru de declaratie cu câteva din elementele mincinoase furnizate de ei si cu altele inventate de mine. Acum, du pa mai bine de 2 luni de ancheta, de la acea noapte de tortura, simteam ca ma afund într-o poveste de ei nascocita si completata de mine. Nimic nu se lega.
Nu-mi mai doream decât moartea, pe care o asteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sarise peste pragul normalului iar eu intrasem într-o semialienare unde râsul se împletea cu plânsul. Aceasta stare era alimentata si de amenintarile „de sus”, de unde ni se promitea reeditarea acelei nopti de groaza. Ma plimbam prin celula când râzând când plângând, încercand sa încheg câte o rugaciune, din care însa ma întrerupeam cu toate eforturile mele de a o continua. Ceva mai puternic decât dorinta si stradania mea ma oprea, smulgând parca din mine acele crâmpeie de ruga în care invocam ajutorul divin. Simteam cum forte diavolesti se jucau cu sufletul si cu spiritul meu multumite pare-se, de vremelnica lor stapânire.
În aceasta stare de degringolada psihica ma aflam la sfârsitul lui septembrie si începutul lui octombrie 1955, când, într-una din seri, o data cu deschiderea usii de la celula vecina, am auzit un glas cristalin de femeie. Nu se întelegea ce spune, totul fiind soptit, dar în acelasi timp sunând ca un clopotel, ca o struna de harfa, luând în mintea mea sugestia unei voci de heruvim. Poate cerea ceva, poate era bolnava sau, cine stie, suferise acelasi tratament ca si mine. M-am îngrozit, dar am încercat sa alung acest gând punând urechea pe usa metalica, convins fiind ca gardianul este alaturi si nu ma poate surprinde.
N-am descifrat nimic, dar din unduirile si inflexiunile vocii se putea constata ca nu era tremuratoare, nici deznadajduita, si nici plângatoare, ci parea mai degraba o ruga stenica si reconfortanta. La un moment dat am simtit un fior care îmi strabatea tot trupul, când am auzit cuvântul „DOAMNE”. M-am trezit pe loc facându-mi cruce, automat, mâna miscându-mi-se ca provocata de un stimul de „reflex conditionat”. Facusem corp comun cu usa, simtind inconstient ca dincolo de ea strabate un glas de înger de la care acum aud din nou cuvintele „MAICA DOMNULUI”.Zguduit, am sarit de lânga usa auzind huruitul metalic al ei închizându-se. Tremuram! De ce? De frica? De emotie? De noutatea glasului ceresc? Cred ca de toate la un loc.
M-am asezat pe marginea patului de beton si m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi. Ora era târzie. În timp ce gardianul era ocupat cu asa zisul „program” de scoatere a noastra la WC, am ciocanit usor în perete improvizând un alfabet „sui generis”, greoi, nestiind „morse”. Litera „a” -o bataie, „b”-doua, si asa mai departe. Mi s-a raspuns. Tentativa mea era extrem de dificila si periculoasa în acelasi timp, deoarece trebuia sa fiu extrem de atent pentru a simti fâsâitul papucilor de pâsla al gardianului când se apropie de usa. Am aflat ca vecina mea se numeste TEODOSIA si ca este calugarita la manastirea Vladimiresti. Nu stiam ca manastirea a fost desfiintata iar o parte din maici au fost arestate împreuna cu parintele IOAN IOVAN iar celelalte au fost alungate din manastire. Ciocaniturile din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, suflete venite din cer, simtind ca numai de acolo îmi poate veni un licar de speranta.
În seara urmatoare am reluat tentativa mea „spunând” ca ma aflu într-o situatie disperata, din care nu mai am nici un fel de iesire. În acea seara si în cele care au urmat, mi s-a transmis sa ma rog fiind întrebat ce rugaciuni stiu. Am „spus” ca Psalmul 50 si Rugaciunea inimii – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, pe care o învatasem de la Valeriu Gafencu, supranumit de N. Steinhardt – sfântul închisorilor, în anul 1949. Dar acum nu o mai puteam rosti. Începând cu luna septembrie nu am mai luat cele doua hidrazide, insuficiente pentru tratarea procesului meu tuberculos si începusem sa le strâng. Presiunile de „sus”, de la etajul 4, unde se desfasura ancheta se înteteau cu amenintarea arestarii familiei, dar mai ales cu reeditarea acelei nopti de tortura: „Te aducem iar pe vârtelnita!”
Intrasem în luna octombrie 1955, iar eu ma simteam cu totul descompus psihic, incapabil sa mai reactionez lucid, dar nici sa-mi însusesc tot ceea ce mi se cerea sa spun. Gardianul, a carui prezenta o simteam acum mai des prin miscarea vizetei dar si prin deschiderea usii, ma întreba nu lipsit de curiozitate: „Iar te-a apucat? Mai înainte râdeai cu gura pâna la urechi, acum plângi cu hohote!”
Am reluat ciocanitul în perete, pe care îl întrerupsesem timp câteva zile, si iarasi sunt întrebat daca ma rog. Am raspuns ca încerc dar nu reusesc. „Hai sa încercam acum sa ne rugam împreuna”, a fost mesajul de dincolo de perete. Disperarea însa ma patrunsese în fiecare fibra a trupului facând sa vibreze sufletul torturat care parea a nu mai fi al meu.
Se apropia ziua mamei mele, ziua de 19 octombrie, dar în zilele precedente, de 16, 17 si 18 mi se învalmasisera în minte (cred ca acesta este termenul cel mai potrivit) pentru prima oara în viata versurile însotite de o melodie, prin care ma adresam mamei si unde în final spuneam: „Sfâsiat de-a ta durere îmi ramâne grea povara,/C-am fost smuls de lânga tine iar tu suferi draga mama/Printre lacrimi si suspine te rog sa-mi asculti chemarea,/În genunchi cazând la tine eu îti spun iarta-ma mama.”(mai târziu acest cântec l-am introdus în Oratoriul Calvar, interpretat în 1997 de Orchestra Nationala Radio si Corul Radio). Ziua la ancheta auzeam stereotip: „Ti-a venit rândul!”...”Ti-a venit rândul!”. În dupa-amiaza zilei de 19 octombrie stând în genunchi, cu lacrimi ce îmi curgeau siroaie, nu mai putea invoca nimic în afara de MAMA. Simteam ca Dumnezeu m-a parasit întorcându-si fata de la mine, dar nici eu nu-L mai chemam. Sufletul nu-mi mai apartinea, dar nu apartinea nici Lui, ci Necuratului.
Am ciocanit disperat in perete: „Maicuta, rugati-va si pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârsit!”
Seara sunt scos la „program”, toaleta fiind lânga camera ofiterului de serviciu. Pe sub ochelarii mati, de tabla, vad figura lui Brânzaru dupa ce îi auzisem vocea spunându-i cuiva ca în aceasta noapte este nevoie de el. În clipa aceea am fost convins ca a sosit momentul fatal cu care eram amenintat si caruia nu-i mai puteam face fata, necum sa ma mai pot împotrivi. Întors în celula, înfiorat de spaima, deznadajduit, descompus, am spus murmurând: „Doamne, iarta-ma! Mama, iarta-ma! Nu mai pot suporta!” Am înghitit 80 de hidrazide, comprimate strânse cu grija iar cu un ciob de sticla de la un bec spart gasit în WC cu câteva zile mai înainte, mi-am taiat venele!!
Dumnezeu nu a vrut sa ma „elibereze” din viata, salvându-mi astfel sufletul care si-ar fi pierdut sansa mântuirii. Probabil ca El avea alta lucrare cu mine. NEPATRUNSE SUNT CAILE DOMNULUI.
Au trecut anii cu cele bune si rele ale lor, iar dupa anul 1990 am aflat un lucru care m-a uluit. Maica Teodosia, care încercase atunci sa ma lumineze si ale carei rugaciuni sigur au fost ascultate de Cel de sus, care m-a salvat, nu era alta decât poeta crestina ZORICA LATCU, formata în cadrul spiritual al revistei „Gândirea”, condusa de teologul si poetul Nichifor Crainic.
Acum sunt în masura sa consemnez cu multa emotie si chiar cu evlavie câteva date biografice ale acestei remarcabile poete, care poate fi considerata un nume de valoare unica în ce priveste împletirea talentului artistic cu trairea profund religioasa. D