Comunitate - Psihologie si religie: Iulia Hasdeu

Adrian Mocanu

Postat 20:29 pe 9.06.2015

aduceti contributii.

Adrian Mocanu

Postat 20:33 pe 9.06.2015

Iulia Hasdeu dupa marturisirea ei traise mai multe vieti pe planeta noastra.

Adrian Mocanu

Postat 18:06 pe 21.06.2015

Volumul DESTAINUIRI

BENE MORIENS

În Arles fete mândre am văzut
Cu ochii mari şi plini de cutezanţă
Şi-un taur ce-n arenă a căzut
Luptând cu moartea fără de speranţă;
Şi un copac semeţ ca un titan
Prins de-o furtună ce urla cumplit;
Apoi, deodată-nvins de uragan
Care-a-nceput să bata mai avan
Desprins din rădăcini s-a prăbuşit.

Plâng şi admir şi taur şi copac
Pentru împotrivirea lor vitează
Că-n marile nenorociri din veac
Nici omul nici furtuna nu cedează.
Dar e tot una, de acuma ştiu
Că cea dintâi şi ultima comoară
Nu-i nici de cum un strigăt în pustiu,
Că-l iartă Dumnezeu cel veşnic viu
Pe omul ce-a învăţat frumos să moară.

(în româneşte de Ion Potopin)

CÂNTECUL COSAŞULUI

Cad spicele de aur secerate
Albina strânge dulcele nectar
Şi greierii, prin brazdele arate,
Înalţă-un imn pentru divinul har.

Sfânt Dumnezeu ne-a dăruit izvoare
Şi câmpului, tot ce-a dorit i-a dat;
I-a dat secerătorului răcoare
Copacului, frunzişul legănat.

I-a dat agricultorului fâneţe
Şi rodul sfânt al lanului bogat,
Şi fetelor cununi de frumuseţe
Şi mierea dulce-a gurii de bărbat.

Bun, Dumnezeu veghează orice casă
Şi cuibul unei păsări bine-ascuns.
El ne-a iertat de fapta păcătoasă
Şi la-ntrebare, El ne-a dat răspuns

Noi să-l cântăm pe cel a cărui mână
Ne ocroteşte-n fiece moment
Pe drumul drept, în inimi să rămână
Cuvântul Lui cel înţelept şi-ardent.

Deci să cântăm în zori şi către seară
Din candelă cum urcă nori subţiri
Din inimi tras printr-un inel de ceară
Imnul întregii noastre fericiri.

(în româneşte de Ion Potopin)

CAVALERUL ŞI MOARTEA
LEGENDĂ

Tot îmbrăcat în zale din cap până-n picioare
Pe calu-i alezan* de dincolo de mare
Care-şi rodea într-una zăbala toată-n spume
Stă contele Eude pe drumul ars de brume...

Treizeci de ani trecură de când pe-acest pământ
El îşi cinstea strămoşii şi numele lor sfânt
De neînvins în lupte câte i-au stat în cale;
Nu a simţit cum bate inima sa sub zale;
Se arunca în lupte unde ştia că partea
Ce lui i se cuvine nu este decât moartea,
Şi semăna mari spaime şi groază, dar mirajul
Strălucitor al luptei îi întărea curajul
El nu cunoaşte mila, nici dragostea n-o ştie;
Palatul său de nuntă e cortul din pustie;
Dar gloria-i e scumpă şi îi purta cununa
Şi numai când învinge surâde totdeauna...
În turnul crenelat e-ascuns al său tezaur;
Dar el nu stă s-asculte sunând un corn de aur
Şi în castelu-atâtor miraje feudale
Nu vede rochii scumpe alunecând pe dale.

E singur şi aleargă ca sub un sfânt stindard
Cu calul său prin ceţuri ca marele Bayard,
Fără popas aleargă şi noaptea este sumbră;
Şi liniştea-l scufundă în somn ca într-o umbră
Şi-adoarme obosit de cerul clar aproape
Pe care nu încearcă să şi-l ia de pe pleoape.
Dar ce e cu acest sigiliu enigmatic
De care-i apăsat ca de-un mister noptatec?
Şi simţurile sale încep ca să se stingă
Subtila lâncezeală nu poate s-o distingă...
Şi-ncet îi copleşeşte întreaga lui fiinţă
Putere nu mai are să lupte, nici voinţă
Şi adoarme...
În câmpie nu este nici un freamăt
Doar undeva, sub stele, parcă se-aude-un geamăt
Şi calul tot aleargă şi-adânc pătrunde-n spaţiu
Din negura tăcută el muşcă cu nesaţiu;
Deodată, armăsarul ce frica n-o cunoaşte
Oprindu-se-şi dă seama ce groază-n el se naşte
Îşi încordează trupul şi înapoi se-aruncă

*cal arab de culoare roşcată
De parcă chiar stăpânul său i-ar fi dat poruncă,
Şi sub aceste stranii şi lacome lavine*
Nechează lung în noapte: -Stăpâne, vezi ce vine
În faţă, spărgând nopatea... acolo, dintre umbre
E-un spectru ce se-nalţă imens, pe socluri sumbre
Grăbeşte-te, ia arma, viteazul meu stăpân
Loveşte cu pumnalul, puteri câte-ţi rămân
Să ne luptăm cu spectrul, acum să-l luăm cu-asalt
Căci nu dăm înapoi nici unul nici celălalt.

Şi contele Eude se pregăti de luptă:
Roti-n văzduhuri spada şi-n goană ne-ntreruptă
Spre spectru se aruncă noi lauri să-şi ofere,
Dar chiar atunci o voce străpunse prin tăcere
Strigând: -Tu, mie, morţii, vrei să te-mpotriveşti?
Părea coroana lumii pe frunţi împărăteşti
Şi sub ale ei raze cu tremurări uşoare
Eude văzu spectrul gigantic cum răsare
Şi-n faţa lui se-opreşte ca şi un luptător
-Ce vrei cu mine, spectru rău, ameninţător?
- L-a înfruntat Eude cu glasul îndrăzneţ –
Ştii tu că-n ochii morţii privit-am cu dispreţ
Că am făcut cu viaţa un sacru legământ?
De unde vii, din ceruri, de jos, de pe pământ
Vorbeşte, cine eşti? Şi vocea sepulcrală**
Uşoară ca un suflu, dar plină de acreală,
Răspunse: -Ce-ţi voi spune, ascultă, pământene
Să ştii ca eu sunt Moartea. Ce? Te cam umfil-n pene
În lumea ta de umbre vrei să ne duci pe toţi,
Şi-acuma şi pe mine? Hai, du-mă dacă poţi
Îndată voi fi gata să plec cu tine, dar
Acum, în clipa asta, aş vrea să-mi faci un dar.
-Ce dar? –Aş vrea, în viaţă, să mă mai lupt odată.
-Cu cine? –Chiar cu tine, acum ori niciodată!
Eude îi răspunse. – Şi de mă vei învinge
Am să accept că steaua mea astăzi se va stinge
Aceasta-mi e dorinţa şi ultimul cuvânt.
Îşi saltă Moartea coasa din cer până-n pământ;
-E pentru prima oară că nu mi se supune
Un muritor, în clipa când steaua lui apune
Dar, fie, ne vom pune cununi de foc pe frunţi
Dar dacă vrei cu soarta, sărmane, să te-nfrunţi
Vei fi învins de mine, acum, fără-ndoială

*avalanşe
**mormântală
Şi vei fi pedepsit pentru-a ta-ndrăzneală
Înfrângerea aceasta nu este o insultă,
Ci dreapta judecată. Şi-acum, ce spun, ascultă:

-De tine-a fost iubirea mereu dispreţuită
Şi inima-ţi, sub zale, nu ştie de ispită
Nici mila n-o cunoaşte, când a bătut la uşă:
Din toate a rămas o mână de cenuşă.
Eşti un războinic care nimic nu a învăţat
Că dragostea deschide al cerului palat
Iar lupta sângeroasă, războialele celebre
Sunt pentru Dumnezeu doar fumuri şi tenebre
Şi că în loc de glorii şi vieţi câte-ai ucis
O lacrimă ţi-ar da întregul Paradis
Fiind srârşitu-aproape în noaptea care vine
Aproape-i şi ofranda a graţiei divine
În faţa morţii tale vei sta înfricoşat
Şi-ai vrea, pentru păcate, să fii acum iertat
Şi regretând că-n ora supremă n-ai avut
Femeia adorată pierdută-ntr-un sărut...
Însă a ta mândrie nu e mândrie, ci e
Iertarea de păcate pierdută-n veşnicie,
Căci tu vrei să mă-nfrunţi cu-o forţă demiurgă
Când eu, şirag de lacrimi aş vrea din ochi să curgă
O, dacă-n acest loc nu m-ai fi provocat,
Priveşte frumuseţea ce ţi s-a destinat
Vezi, fără-a ta-ndrăzneală, cum nici nu te-ai gândit
Cu ce fecioară pură azi te-ai logodit...

Şi chiar în clipa-aceea, când luna-n cer păleşte
Apare o femeie şi contele-o priveşte:
Ea are puritate de înger şi-n priviri
Îi străluceşte-o rază a marilor iubiri
Şi trupul plin de graţii şi delicat se-nclină
Aşa cum este crinul în boarea serii lină.

Neînfricatul conte Eude-o cercetează
Aşa cum stă călare doar a privi cutează
Rămâne mut şi-n taină, o lacrimă amară
Sub pleoapa-i înfloreşte acum întâia oară
Descalecă în grabă şi în genunchi se-aruncă
De parcă-n el se-aude a sângelui poruncă:
-Tu mi-ai fost hărăzită celestă frumuseţe
Dar pentru că te pierd, vreau alţii să înveţe
Mai spune şi himera în ochii lui se stinge
De parcă-aripa rece a morţii o atinge
Şi contele se-ndreaptă spre-a lumii suverană;
-Nu m-am temut de tine nicicum, Moarte tirană,
Dar ce-am să spun acuma un adevăr exprimă:
A nu iubi pe nimeni e cea mai mare crimă!
Cu lancea frântă-n mână şi cu armura spartă
Învins e cavalerul de Moarte şi de Soartă...
Şi se lasă condus în profunzimi funebre,
Iar calul alezan se-nfăşură-n tenebre.

(în româneşte de Ion Potopin)

CE ESTE MOARTEA?

-Tată, te rog, spune-mi ce este moartea?
Această întrebare fu făcută de Ionel tatălui său.
-Nu ştiu; nu am vreme să-ţi spun.
Copilul începu a plânge; mama sa îl văzu.
-Ce e Ionel? Ce ai? întrebă ea, trecându-i braţul drept pe sub păru-i negru şi stufos şi trăgându-l spre ea.
-Ce e moartea, mamă? Tata nu vrea să-mi răspundă; răspunse micul băiat plângând.
Îţi voi spuneeu, copile; şezi colea, lângă mine şi ascultă cu atenţie.
-Da, mamă; afirmă Ionel, aşezându-se pe canapea, lângă mama sa.
-Ionel, începu mama fixând o uitătură pătrunzătoare în ochii fiului ei; Ionel, mă vei înţelege tu?
-O! Da, vreau să te înţeleg, mamă; făcu el cu siguranţă.
-Bine, ascultă. A fost odată un palat mare, mare, frumos; în el trăiau un tată, o mamă şi unica lor fiică. Această fiică, în etete de patruprezece ani, era frumoasă, bună, inteligentă, pioasă, veselă şi ascultătoare; în fine, ea făcea bucuria părinţilor ei. Domnul şi doamna Moreau dăduseră o creştere frumoasă unicei lor fiice; ea cunoştea piano şi desenul la perfecţiune, afară de aceasta avea o voce dulce, armonioasă, timbrată, forte; cunoştea limbile franceză, engleză şi italiana; broda, cosea, ştrica cu igliţa (croşeta), toate prea bine. Această copilă, prin bunătatea şi milostenia ei, ajunse îngerul satului, care era moşia domnului Moreau şi în care trăiau ei. Această fiică model se numea „Speranţa”. Acest nume i-a fost dat de către părinţii ei, care nu mai avuseseră copii şi, prin urmare, în ea le sta toată speranţa.
Era ziua Speranţei: ea împlinea şaptesprezece ani. Era o zi splendidă de mai. Domnul şi doamna Moreau, cu această ocazie deteră o mică serbare: seara fu serată dansantă în casa de la moşie. Invitaţii fură numeroşi şi aleşi. După prânz lumea se împrăştie în vastele saloane.
Dansul începu; dar mai înainte de dans unul dintre cavaleri, un tânăr avocat, doctor în drept de la Paris, se apropie de Speranţa.
-Domnişoară, zise el, toată adunarea vă roagă prin mine să binevoiţi a ne face plăcerea de a cânta o bucată.
-Cum nu, domnule, cu plăcere, răspunse ea surâzând, numai să nu râdeţi de mine.
-Vai! S-ar putea, domnişoară?!
Ea cântă acompaniindu-se la clavir; degetele mişcau clapele cu o uşurinţă şi cu o agilitate, care făceau ca sunetele pianului să iasă mai dulci, dar tari, sonore sau, în fine, piano sau forte – admirabile. Vocea ei argintie, perlată, suavă, pătrundea pe auditori până în fundul inimii. Când fini şi se sculă, aplauzele o asurziră; buchetele de flori o acoperiră şi ea începu a râde cu râsul ei fraged şi pur. Dabsul puse fine entuziasmului; uşoară ca o pană, gingaşă, graţioasă, Speranţa dansă mult. Balul se isprăvi abia la trei ore din noapte.
A doua zi Speranţa era în pat; de pe patu-i de durere ea auzi ca junele avocat venise la tatăl ei să o ceară de soţie şi acesta primi, numai după însănătoşirea ei.
Ea începu a plânge.
-O! zise; o să mor şi nu o să mă pot mărita. Doamne, Doamne, nu mă lăsa să mor!
Peste o săptămână, Speranţa, care care cu o săptămână înainte dansa, cânta, Speranţa acum nu mai era!
-Vai, mamă, a murit? – făcu Ionel speriat.
-Da, copilul meu, moartea a răpit acest nobil suflet, această inimă angelică, această minte vie şi pătrunzătoare. Îţi poţi închipui nenorocirea părinţilor, aceea a junelui avocat.
Junele avocat, nobilul june, peste zece zile s-a logodit cu alta; peste o lună el era însurat!...
Vezi, copilul meu, ce nenorocită ar fi fost speranţa de ar fi trăit; căci soţul ei, care nu o iubea decât trecător, ar fi părăsit-o şi ea ar fi fost nenorocită.
Mama isprăvise; Ionel se gândi puţin, apoi zise:
-Acum ştiu ce este moartea; un ce care ţi se pare mai întâi rău, crud, grozav; dar mai în urmă, socotind bine, vezi că ea e o dulce consolare, este scăparea din nenorociri şi din trude; un somn de odihnă şi linişte nesfârşită.
1881

COPILA MURINDĂ

O! mamă, priveşte
Ce este-jurul meu?
O stea, o stea luceşte
În cer la Dumnezeu!

O, Doamne! Ce minune!
O femeie... ea vine...
Îmi pune-n cap cunune...
Mamă, hai lângă mine!...

Mi-e frică; mamă, spune,
Eu o să mor? Se poate!...
Nişte fantasme brune
Cu pletele pe spate.

Ah! Iată... este moartea!...
O! Da, o văd, e ea!...
O, mamă!... mi-este soarta...
Ca dânsa să mă ia!

Mă ia de lângă tine,...
Mă duce sus... în cer!
O! mamă vine, vine!...
O să te văd, mamă, sper!

Adio, ea mă cheamă
Mă duc în cerul sfânt...
Să vii şi tu, da, mamă,
Să mă vezi unde sunt!...

Sunt sus, în cerul falnic
Cu sfântul Dumnezeu...
O! mamă, plânsu-ţi jalnic
Îţi jur: îmi face rău.

O! Vino lângă mine
În ceruri unde sunt;
Ah! Iată-mi pare vine...
Tu vii în cerul sfânt!

Acuma, mamă dulce
Nu ne vom părăsi
Eu nu mă voi mai duce
Ci-n veci ne vom iubi.
CREDO

O, Dumnezeul meu, cât de dulce
Să crezi cum cred copiii atât de bucuroşi
De-a Te vedea în slavă, când îngeri vin să-i culce,
Pe tronul Tău, în juru-Ţi, cu-arhangheli glorioşi.

E bine să se ştie că tu ne eşti părinte,
Că ne iubeşti şi că nu nei vei părăsi nicicând.
Şi-n cel ce crede-n Tine, în inima-i fierbinte
Nu-i loc pentru durere, nici teamă nu-i de gând.

Şi în Fecioara sfântă, Maria, să se creadă,
Căci fiecare este de dânsa consolat:
Ea apără pescarii, a valurilor pradă,
Ca păsările, puii din cuibu-nsingurat.

Acum, dă-mi, Doamne, harul de-a crede fără teamă
În ochii ce-au rămas doar plânsului captivi,
De-a Te vedea în cerul care mereu mă cheamă
Şi de a avea credinţa copiilor naivi.

(în româneşte de Ion Potopin)

CUGETĂRI

În leagănşi la 10 ani plângem după jucăria spartă, după pasărea care a zburat; la 16 ani plângem visul destrămat, iluzia pierdută,cele dintâi dezamăgiri ale vieţii. Lacrimile de atunci seamănă cu ploile repezi de aprilie care lasă în urma lor natura mai strălucitoare şi cerul mai pur decât înainte. Apoi lacrimile, în tumultul tinereţii, devin furtuni de vară cu tunete şi rafale de vânt, curcubeul se mai arată încă de câteva ori printre nori. În sfârşit, la maturitate şi spre bătrâneţe lacrimile sunt ca ploile de toamnă, care te pătrund şi te îngheaţă, lăsând natura amorţită.

O fată la 15 ani este asemeni unei violete, la 20 de ani – asemeni unui trandafir, la 25 – asemeni unui crin. La 30 de ani se vrea să redevină violeta de demult, neavând ceva mai bun de făcut; numai că parfumul s-a pierdut.

Orice om are înlăuntrul său harul de a iubi; el trebuie să iubească şi pentru asta şi de asta trăieşte. Dar obiectul iubirii sale diferă: unul iubeşte aurul, altul ştiinţa, altul arta, un altul plăcerile, un altul, şi pe acela îl plâng cel mai mult, se iubeşte pe sine. Dar câţi rămân care să-şi iubească semenii? Şi acestor puţini aleşi, ce le rămâne de iubit? Oameni care nu-i vor iubi şi nici măcar înţelege vreodată. Ei se vor zbate mult timp în gol, căutând o inimă în care să-şi reverse preaplinul lăuntrului lor. Nu o vor afla; unora li se va frânge inima; se vor stinge tânjind; alţii se vor retrage în sinea lor, ca mine.

O femeie are nevoie de geniu şi de multă modestie pentru ca ceilalţi să-i tolereze inteligenţa.

Femeia are în inimă calităţi minunate, împletite cu atâtea defecte, încât calităţile se paralizează, se sufocă; femeia e drăgăstoasă, dar cochetă şi astfel devine indiferentă; impresiile ei sunt vii şi puternice, dar nu i se întipăresc adânc în suflet; ea are toate şi e nestatornică; e bună şi devotată, dar şi geloasă, de unde cruzimea şi pasiunea ei pentru intrigi. E sinceră, deschisă chiar; dar şi slabă şi laşă şi de aici prefăcătoria, perfidia şi veşnicele ei minciuni; în sfârşit, calităţile şi defectele ei sunt asemeni substanţelor chimice, defectele se combină cu calităţile, dar ele sunt bazele în combinaţii şi au puterea să schimbe calităţile în vicii.

Natura este un fel de mamă ciudată: deşi a dat viaţă copiilor ei şi le-a dăruit tot ce aveau nevoie, ea îşi uită sentimentele materne şi îşi distruge opera creatp, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta.

Nu există pe lume femeie care să nu aibă o rază de poezie în suflet; numai că, această rază adesea este acoperită de nori, şi uneori trebuie să sfâşii inima pentru a face să izbucnească scânteia ce mocneşte în ea.

Când e vorba de salvarea patriei, a-ţi face datoria nu înseamnă nimic; pentru a fi de ajuns trebuie să-ţi faci mai mult decât datoria.

A simţi prezentul înseamnă a prevedea viitorul.
Apa care cade picătură cu picătură, de mii de ani pe o stâncă, a sfârşit prin a o sparge; aşa se întâmplă cu lacrimile noastre: încă din copilărie până la maturitate şi bătrâneţe, ele curg, curg mereu şi treptat ne străpung şi ne sfâşie inima.

Cei care plâng la 16 ani cu lacrimi fierbinţi, menite altei vârste, sunt ca florile care îmbobocesc prea repede şi înfloresc înainte de vreme; soarele care ar trebui să le deschidă, le ofileşte.

Copilul este asemeni unei plante eliotrope; are nevoie de soare, de mângâiere şi de dragoste.

Femeia este învinuită de perfidie; adesea această perfidie nu este decât un tribut plătit de ea pudoarei.

Există femei care sar în sus dacă li se spune că iubirea maternă este un instinct; ele nu văd că de acolo izvorăşte puterea lor.

Femeile sunt neîntrecute în a-şi lăuda doar cât trebuie calităţi pe care nu le au.

Excesul de modestie este o cochetărie subtilă şi sigură de ea însăşi.

Când ai suferit mult, te obişnuieşti cu suferinţa ca şi cu o prietenă antipatică; urâtă şi zbârcită, dar devotată.

Îţi iubeşti mai mult patria, când ai trăit departe de ea un timp şi când ai aflat ce spun şi cum o judecă străinii.
* *
*
Dragul meu papaliga*

Evoluţia este o necesitate materială, ca şi ereditatea.

Iată două oştiri; victoria va fi a aceleia care ar avea, în condiţii normale, nevoie de ea.

Omul are darul de a iubi; prin aceasta omul este Dumnezeu.

Cei răutacioşi se tem de Dumnezeu; cei buni Îl pot iubi; numai ce drepţi Îl adoră.

Răutatea nu este desfătare nici chiar pentru omul rău, ci este un fel de boală congenitală, de care el nu se poate vindeca şi care îl face să sufere.

Sunt oameni care spun că îl iubesc pe Dumnezeu spre a avea dreptul să nu-şi iubească semenii. În orice caz, o astfel de iubire nu ar fi reciprocă, pentru că lui Dumnezeu nu-i plac egoiştii.

* Adresate către Bogdan Petriceicu Hasdeu, în şedinţe de spiritism
Bunătatea este desfătarea celor aleşi, singura voluptate ce nu-i trecătoare; când cineva este bun din fire, devine din ce în ce mai bun prin plăcerea pe care o are făcând bine altora.

Viaţa este un râu pe care îl trecem înot. Mulţi dintre noi nu ajung la celălalt mal decât după ce au atins de câteva ori fundul albiei şi sunt plini de mâl şi de noroi.

Cea mai egoistă dintre pasiuni este iubirea, iar gelozia este expresia cea mai dură a acestui egoism.

Datoria este mijlocul cel mai sigur, chiar singurul, de a deveni fericit contribuind la fericirea celorlalţi.

Viaţa e o experienţă care ne obişnuieşte cu starea pe care ne-o rezervă viitorul.

Moartea este o eliberare pentru sufletele iubitoare şi care înţeleg idealul tinzând către o viaţă mai bună.

DE CE-S VOIOASĂ
Les maux qu’on dissimule en ont plus d’amertume...
(A. Chenier)

Când tu mă-ntrebi de ce-s eu veselă voită,
Dar că în pieptul jalnic o rană tăinuită
Îmi sapă-adâncă brazdă, deloc tu nu socoţi,
Când te-ndoieşti de-amarul ce-atât de crunt mă doare
Văzându-mă-n discuţii cu chef, surâzătoare,
Tu faci, iubite prieten, greşeala ce-o fac toţi.

Crezi că-n vârsta-mi frumoasă exagerez durerea
Şi prea o văd în negru, asprindu-i adierea,
Pe când eu nici nu sufăr, nici lacrimi n-am vărsat;
Tu crezi că toată boala-mi e doar o nostalgie,
Ce face pe-o fecioară, în casta-i gingăşie,
Să caute într-una un dor abia visat.

Ah, tu te-nşeli amice, căci cruda mea tortură
Nu-i cum ar fi o – simplă de tot – zgârietură,
Sau zbuciumul ce-l simte un suflet inocent;
O, nu... Perfida-mi rană e mult mai serioasă,
Şi de-o ascund cu grijă, părând mereu voioasă,
E pentru că necazu-mi e grav şi permanent.

Tu n-o să poţi vreodată a-l plânge şi-nţelege;
Şi râde-vei de sonava-mi, iar eu nimic n-oi drege.
Când râzi de-a mea tristeţe şi chin îngrozitor,
Ai merita dispreţul şi-o ură nesfârşită;
Căci prietenul cel sincer nu poate să-şi permită
Ca-n faţa suferinţei să stea nepăsător.

De-aş fi învinuită chiar de cochetărie,
Nu-mi place deprimarea: deci semăn bucurie.
Ce vrei? Eu sunt născută spre-al fericirii har.
Ah, falsă veselie, decor, disimulare!
Când prea sunt istovită şi fără apărare,
Eu mă retrag, în lacrimi, l-al Domnului altar.

Văzându-mă la crucea-I, de greu alean zdrobită,
El ştie ce m-aduce să-ngenunchez smerită,
Plângând prea zbuciumată, cu fruntea-n stropi de sânge:
Acel ce suferit-a, îndurător s-arată,
Şi cel ce-avut-a milă de-o tristă vinovată
Va milui, cu pacea-I un suflet pur ce plânge!
(în româneşte de Augustin Cipeianu)
DESCURAJARE

Ah! Totul mă trădează-n lume!
Cum pot iubi,
Când toţi, făr-a-mi răspunde-anume,
M-or dojeni?

Zadarnic aş putea fi bună –
Nu pot a fi.
Când dragostea nu-mi mai adună
Nimic aci.

De m-or ceti ca pe o carte,
Nu m-or vedea;
Când toţi mă-nlătură de-o parte
C-o mână grea.

Cu ce naturii i-am greşit
N-am să dezleg –
Pedeapsa ei n-am desluşit
Şi n-o-nţeleg.

De ce m-a asuprit tăcut
În chin să stau?
Decât că poate m-am născut
Fără să vreau.

(în româneşte de Ciprian Doicescu)

DEZGUST
Sonet

Aspectul viciului adânc mă doare
Refugiu nu-i ca mintea să-l conceapă,
El te-nconjoară, straniu, ca o apă
C-un val ucigător să te doboare!

Şi nepăsarea-n sânul ei îl are,
Adesea din sarcasmul lui se-adapă,
În orice rele un făgaş îşi sapă
Şi omu-i e complice până moare.

Cum n-am trăit în zilele antice
Să fi tors lână în praguri de portice
Şi-n gineceu să-mi fi ascuns făptura.

Că doar acolo, inima iubită
Era mereu adăpostită,
Fugind de el i-ar fi lăsat doar ura.

(în româneşte de Ciprian Doicescu)

DIALOGUL CELOR CE MOR

Erau, într-un spital, trei muribunzi, într-odaie; unul era bătrân de vreo şaiyeci de ani, altul tânăr în floarea vieţii, de douăzeci şi şase de ani, altul – un copil de doisprezece ani.
Moşul: O să mor, o Doamne! Aşa bătrân... nu-mi pare rău că mor! Dar tot... aş mai fi putut trăi o lună, trei, şase, zece, un an chiar...
Tânărul: Ce, bătrâne? Viaţa pentru tine nu e o povară grea?
Moşul: Deloc! Nu eram fericit, dar viaţa e mai bună ca moartea, după mine; de! Aşa zic eu!
Copilul: O, moşule, moartea e bună, ea face bine, mă crede; Dumnezeule, ia-mă curând, să scap de viaţa care mi-e nesuferită!
Tânărul: Cum băiete, vrei să mori? Să ne luăm de mână. Eu, ca şi tine, vreau să mor! Ce? Pentru ce să trăiesc?! Ce e viaţa asta? Nimic! O prostie! Mai bine moarte, zău, mai bine! Iar tu, bătrân neputincios, om netrebnic, vrei să trăieşti în zadar, nu e aşa? Trăieşte, moşule, trăieşte! Cum o să mai plângă nepoţii tăi!
Moşul: N-am nepoţi, mulţumim Domnului.
Copilul: N-ai nepoţi? Şi tot vrei să mai trăieşti?! Apoi eşti nedemn de moarte! Moartea ar fi prea bună să te ia! Trăieşte, moşule, trăieşte, noi murim cu bucurie!
În ăst moment, Moartea îi strânse de gât; toţi începură a striga:
-Ajutor! Murim! Ajutor!
Tânărul: Mor, agonie! O! Doamne, aşa tânăr! Las acasă lume albă... Dumnezeule, încă o zi!
Copilul: Doamne, aşa mic! Milă, Doamne, milă! Încă o oră, lasă-mă să văd soarele încă o oră!
Şi-şi dădură sufletul cu aste cuvinte pe buze.
-Muriţi, oameni, zise moşul; voi vă lăudaţi că nu vă este teamă de moarte, că muriţi cu bucurie. Eu m-am jeluit, este adevărat; dar cel puţin am spus verde că nu vreau să mor. Acum, că v-a venit ceasul, strigaţi ca nişte nebuni; nici un om nu vrea să moară pe acest pământ!
Şi moşul, murind, căzu peste cele două cadavre.

DRAGOSTE DE MAMĂ

Copiii când coboară în văile cu plângeri,
Ei îşi aduc aminte c-au fost odată îngeri
Şi-atunci regretă cerul ce l-au abandonat:
El i-a făcut să uite acest pământ bogat.
Şi ca să-i consoleze de-aceste-amare drame,
Cerul le-a dat iubirea şi ochii unei mame.

Nu, nu, aceste biete creaturi
Pe care la lumină le-aţi adus
Dacă se sting sub marile torturi
Iubirea lor s-a-ndepărtat, s-a dus.

Va trebui să le restituiţi
Acest fatal, întristător prezent.
Iubirea lor, nicicând să n-o striviţi
Cu-amarul amăgirilor trecut.

Când gestul de tandreţe îl reclamă
Şi-atunci, iertarea lor aţi obţinut
Când străluceşte clipa ca o ramă
Ea, care-n viaţă, tandră, v-a ţinut

Şi-atunci, când mâna voastră le respinge,
Să ştiţi că le-aţi sfărâmat şi le-a durut
Floarea din mugur care nu învinge
Decât sub raza caldului sărut.

Copiii ce coboară în văile cu plângeri
Îşi mai aduc aminte că-au fost odată îngeri
Şi-atunci regretă cerul ce i-a abandonat
Şi-i face ca să uite pământul cel bogat.
Şi ca să-i consoleze de-aceste-amare drame
Cerul le-a dat iubirea şi ochii unei mame.

(în româneşte de Ion Potopin)

FECIOARA CU MANTIE

Iisus a îndurat torturi
Atunci când a fost răstignit;
Tot ce se spune în scripturi
A fost prin chinuri împlinit.

Dar nici cununa grea de spini,
Nici râsul batjocoritor
N-a stins în ochii Lui divini
Al lacrimilor sfânt izvor.

Când a rămas fără vestmânt,
Atunci călăii s-au temut
Că au crucificat un sfânt.
Şi-atunci Maria a gemut,

Şi-albastra mantie şi-a smuls
Să-l înfăşoare pe Iisus,
Dintr-un dumnezeiesc impuls,
Decât durerea mai presus.

Şi El i-a spus: „Îţi mulţumesc.”
Şi-n ochii Lui parcă s-a strâns
Tot chinul nostru pământesc;
Şi-atunci Maria n-a mai plâns.

(în româneşte de Ion Potopin)

FRUNZA

Priveşte, toţi copacii s-au desfrunzit de-acum
Şi vântul ia frunzişul pe cel din urmă drum
Şi nu ştiu unde-ajunge, poate acolo-n cer
Şi clătinând stejarii măreţi ce-ntr-una gem
Şi cea din urmă frunză o ia şi-o face ghem
Şi, jubilând o poartă prin eter.

Ce victimă sărmană tu, frunză, poţi să fii
Pe-altarele de jertfă să arzi şi să nu ştii
Când focuri mari se-aprind în tinda unei seri
Departe de copacul unde-ţi plăcea s-auzi
Cântând privighetoarea cu ochi de stele uzi
Înfiorând adâncile tăceri.

O, frunza mea pierdută, eu ştiu al tău destin
E şi destinul nostru la marele festin
Al graţiei divine, dar nu vom şti nicicând
Misterul care naşte din el un alt mister
Şi ce va fi acolo, departe, în eter
Pe scara infinitului urcând.

Da, frunza se transformă topindu-se-n pământ
Din ramul ei desprinsa şi dusă-apoi de vânt.
Ea ce va fi? O ştie doar Dumnezeu de sus
Atoateştiutorul, prin care tot şi toate
Au fost din începuturi cu cerul împăcate
În spaţiul sub peceţi de taină pus.

E-un Dumnezeu în toate, un infinit sublim...
Că nu-s acolo grote albastre, noi nu ştim
Nici culmi de munţi gigantici, cât lumea mii şi mii
Rotite-n jurul nostru-ntr-un veşnic carusel
Pământu-i stă pe deget ca un imens inel
Lui Dumnezeu ce-atât de dulce mi-i.

Necunoscut ne este acest destin uman
Pe care nu-l ştim încă şi-l căutăm în van
Ca să vedem ce este dincolo de mormânt.
Am vrea, prin silogosme, profunde explicaţii
Să descifrăm misterul ascuns în ecuaţii
Şi inima să bată în cuvânt.

Da, sufletul-i doar unul şi-n el s-a concentrat
Condiţia umană şi-n ea s-a integrat
Spiritualitatea dând sensuri altui sens.
E fără importanţă, o unduire doar,
Precum s-ar fi depus un praf crepuscular
Pe trupul universului imens.

Tu, suflet, corp frenetic, tu, gând inteligent,
Ce vreţi acum să spuneţi? Mai spuneţi, dar ardent,
Voi, oameni mari, ce jale amară v-a cuprins?
N-am înţeles nimic, nimic nu mai disting:
Conture vagi şi umbre ca flăcări ce se sting
Şi care-n jocul fabulos s-au prins.

Acum, când văd o frunză ce cade din copac
Cu-aceste gânduri sumbre şi grave nu mă-mpac.
E-un Dumnezeu în mine cu care mă-nţeleg
În timp ce mii de glasuri în jurul meu se ţes
Sunt vocile-nţelepte şi pline de-nţeles
Spre Dumnezeu cărarea să-mi aleg.

(în româneşte de Ion Potopin)

ÎNGERUL ŞI GHIOCELUL
LEGENDĂ

Într-o zi un înger zbura în văzduhul limpede legănându-se printre stelele strălucitoare. Se oprea la fiecare stea şi culegea o floare la întâmplare. Şi după ce a luat câte una din fiecare lume a universului, purtând pe braţe un buchet ceresc, a coborât pe Pământ, şi a cules şi de aici o floare la întâmplare. Apoi, urcă din nou în slava cerului şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe pământ care îl zariseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase pe care din ele o alesese îngerul.
- Este un trandafir, spuneau trandafirii.
- Este un crin alb ca şi el, spuneau superbii crini.
- Nu, este o floare de portocal cu parfum divin, încercau să convingă portocalii.
- Vă spun eu suratelor, că nu poate fi decât o lalea, strigă fălindu-se laleaua cea
splendidă.
Chiar şi violeta, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în rai şi susţinea morţiş că îngerul luase cu sine o violetă.
Doar ghiocelul stătea singur deoparte, în tăcere.
Celelalte flori uitaseră de el.
Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul a cărui tulpiniţă se rupsese.
Îngerul nu mai apăru; însă o voce străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă neîntreruptă:
- Biată floare, se auzi, floare cu adevărat modestă; pentru că te-am vătămat, cere-mi orice; spune-mi, ce răsplată doreşti?
- Nimic, răspunse ghiocelul.
- Oare, vrei parfumul trandafirului?
- Nu.
- Strălucirea lalelei?
- Nu.
- Albastrul brebenelului?
- Nu.
- Frunza parfumată a lămâiului?
- Nu.
- Atunci, ce doreşti?
- Pentru că ţii cu tot dinadinsul să-mi îndeplineşti o dorinţă, Stăpâne, dă-mi voi să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea, abia simţită, la apariţia mea binecuvântată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de viscol şi de ger să se simtă încălziţi şi mai puternici de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine.
Din ziua aceea, ghiocelul este totdeauna prima floare care ne zâmbeşte după urâcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai păstra încă semnul lacrimei sfinte.

ÎNSINGURARE

Vreau, suflete, să-mi fii aproape,
Să mergem spre-nălţimi de cer
Pe unde patimile pier
Şi unde omul nu încape,
Să-mi fii doar tu mereu aproape
Şi să ne pierdem în eter.

Să mergem către infinit,
Ca piscul idealului
Privit din culmea raiului,
Să mi se pară un zenit;
Şi astfel din nemărginit
Să privim rostul adâncului

O, suflete, sublim şi pur
Aruncă-n lături haina grea
Ce-n tine trebuie să stea
Şi nu mai zăbovi-mprejur,
Desprinde-te, fără murmur,
Să vezi lumina ce te vrea.

O, vino! Astfel fericirea
O vom simţi adevărată,
Urcuşul nostru niciodată
Nu ne-ar opri, - şi astfel firea
Ne-ar arăta mai mult iubirea
Singurătăţii ne-ntinată.

Şi vom dezvălui curând
Misterul cerului profund
Şi vechi enigme ce se-ascund,
Când minţile-au căutat pe rând,
Prin spaţii, suflete, trecând,
Pământul ne-ar părea un prund.

Şi spiritul va-ntrezări
Ce e cu-al lucrurilor rost,
Găsind în astre adăpost,
Secretul lumii-l vom citi,
Şi alte clipe-om retrăi
Şi-om şti enigmele ce-au fost!

Frumosul, adevărul, toate
Ni s-or părea prieteni buni
Şi binele, cu noi cununi,
Va şti senin spre noi să cate;
O, suflete, acestea poate
Ne-or ferici prin noi minuni.

E voluptoasă biruinţă
Ca adevărul să-l cunoşti!
Să vezi Natura, fără măşti,
Ca cea mai ne-nţeleasă fiinţă;
Este suprema mea voinţă!
Vreau, suflete, să nu adăşti.

E-o negrăită suferinţă!
Tu, ce te ştii nemuritor
Înaripat ai trece-n zbor
Să faci cu cerul o fiinţă,
Dar, vai, nu poţi, nu-i cu putinţă
S-alungi un corp amăgitor.

Zadarnic visul singuratic
Te poartă-n larguri cu avânt;
Ademenirea-i pare-un cânt
Şi în avântul nebunatec
Tu pari ca un avar zănatec,
Cât corpul este pe pământ.

Răbdare, însă, vine-o zi
Când legăturile s-or frânge,
Când sufletul nu va mai plânge
Ci, înălţat, va-ntrezări
Lăcaşul veşnic ce-i va fi
Lumina care nu se stânge!

O, suflete, să crezi în ea,
Că Dumnezeu va vesti ceasul
În care vom găsi popasul
Etern, ce ne-o ilumina;
O zi de-apune, iese-o stea
Că Dumnezeu e la tot pasul.

(în româneşte de Ciprian Doicescu)

INVOCARE

Eu cred numai în tine, Stăpâne, doar în tine
Căci tremură sub ceruri regi mari şi mari regine;
Tu ţii tot universul în mâinile-ţi auguste,
Laşi mierea milei tale mulţimile s-o guste.

Inima mea se-ndreaptă spre Tine cu speranţă
Să-ţi dea iubirea-ntreagă şi-ntreaga cutezanţă
Dar să te văd e dorul dorinţelor supreme
Că-n Tine este vremea şi dincolo de vreme.

Tu şterge-mi de sub pleoape aceste mari misteruri
Şi risipeşte noaptea să mă înalţ la ceruri,
Dar universul tace, zadarnic îl implor
Fară să-L pot cunoaşte vrea veşnic să-l ador...

(în româneşte de Ion Potopin)

IOANA D’ARC
- fragment –

Îmi plâng viaţa-mi scurtă, dar ale mele plângeri
N-acuză nici pe rege şi nici pe sfinţi sau îngeri.
Văzut-am pe Fecioara, ce-mi zise: „Te-narmează
Şi cu viteji aleargă, pe rege de-l salvează!
Ia-ţi lancea, pune-ţi casca şi mergi făr-nici o teamă,
Căci Dumnezeu te-ajută; Lui singur da-vei seamă!”
Deci, Domnu-mi dete ordin şi eu de El ascult.
Ah, pregătiţi sfârşitu-mi, să nu dureze mult!
Eu mor acum, dar Franţa trăi-va-n sfântă pace,
Iar ucigaşii-mi crânceni martiră mă vor face.
Poporul şi-al meu rege, plângându-mi jalnic soarta,
S-or răscula cu toţii, ca să-mi răzbune moartea;
Căci nu-n zadar sădit-a prea bunul Dumnezeu
Atâta har în simpla femeie ce sunt eu;
Şi când mă-nflăcărase cu minunata-i rază,
Nu-mi înarmă El braţul cel slab făr-nici o bază!
Al meu adio fi-va o zare de speranţă;
Prin jertfa mea salva-voi prea scumpa-mi dulce Franţă!
Şi-a mea ne-nvinsă armă, vârtej de trăsnet greu,
Ce-o să v-alunge-n grabă, va fi chiar rugul meu!

(în româneşte de Augustin Cipeianu)

ISTOVIRE

Cum pot să mai cânt, Muză a viselor de-aici?
De ce cu ochii-n lacrimi deasupra mea cobori;
Sub vălul negru pe care în faţă mi-l ridici,
De ce mi-arăţi că-s moarte nenumărate flori?

Îţi mai aduci aminte de vechile iubiri!
O! De curând în suflet un vis a adormit
Mi-e fruntea-nnegurată, brăzdată de gândiri,
Sub pleoapa-ntredeschisă privirea-a obosit.

Mă simt aşa bătrână, înfrângerea e grea;
Nici nu-mi mai cunosc vârsta şi totuşi bine ştiu
Că aspra lene-a morţii mă-ncătuşe şi vrea
S-adoarmă chiar simţirea atât de timpuriu.

O! Doamne! Simt viaţa, renasc, îmi simt putinţa;
Cu toată tinereţea mi-e sufletul tezaur;
Şi farmecul naturii mi-a cotropit fiinţa:
Deasupra bolţii-albastre străluce-un glob de aur.

Şi totuşi, bucuria ce mă cuprinde tare,
Făcu ca veselia să zboare-naripată;
Zefiru-nmiresmat, cu calda-i alintare
Au tulburat odihna din inima-nfricată.

S-a deşteptat şi iată! Şi-a redeschis o rană
Ce vine să re-nvie neastâmpăratul chin
Dat liniştei o clipă, ca lacrima pe geană,
Chiar dacă încercasem să-ndur fără suspin.

O, inimă rebelă, de ce te-ai deşteptat!
Aproape îmi uitasem simţirea ta senină,
Şi cruţă-mă, Natură, ascunde-te deodat’
Văzându-te-nflorind, de tulburări sunt plină.

Sau, dacă eşti prea crudă şi râzi, pe unde-i trece
De nu te poţi opri, - priveşte cu iubire
Şi dă inimii mele asprimea ta cea rece,
Să n-o mai scoată nimeni din trista amorţire!

(în româneşte de Ciprian Doicescu)

MAGDALENA

Când Magdalena, păcătoasă,
Se duse la Iisus şi când
Cu pleata părului frumoasă
I-a şters picioarele plângând

Pe care le stropise-odată
Cu noi parfumuri şi cu plâns
El i-a ghicit durerea toată
Câtă în inimă a strâns.

Atunci, Iisus, privind-o în faţă,
I-a spus cu glas cutremurat:
„De-acum începi o altă viaţă
Păcatele ţi s-au iertat:

Ele sunt multe, dar se iartă.
Curată, azi, ai devenit
Căci, ca să baţi în a mea poartă,
Tu din iubire ai venit.

E de-ajuns să ţi se ierte
Ce oamenii au condamnat;
Nici Tatăl meu n-o să te certe
Căci ai iubit cu-adevărat.”

(în româneşte de Ion Potopin)

MARTHA ŞI MARIA

Când a venit Iisus la Martha şi Maria,
A-ngenunchiat Maria sorbind al său cuvânt
Şi asculta ce spune cu toată bucuria
Cum un poet ascultă al păsărilor cânt.
Şi-n timp ce se gândea tăcută, visătoare,
La vorbele-nţelepte rostite de Iisus,
Cum gândurile zboară atunci când vezi o floare,
La timpul care trece şi multe nu s-au spus,

Purtând un vas cu apă atunci veni şi Martha
Şi a umplut paharul cu jocuri de lumină
Şi-n ochi, pentru o clipă, parcă mijise cearta;
Dar şi-a ascuns-o-n ochii acum de lacrimi plini.
„Stăpâne, iată truda mea-n van e risipită:
Mă obosesc să fac ce trebuie făcut
Şi sora mea, Maria, este mult mai iubită,
Deşi ea în genunchi a stat şi a tăcut.”

Atunci Iisus îi spune: „Maria-i înţeleaptă;
O, Martha, preţuieşte-l pe om dup-a sa faptă.
Binecuvântă cerul pământul ce-a blamat;
Nu a greşit Maria când sufletul mi-a dat.”

(în româneşte de Ion Potopin)

MOARTEA

Durere, o! Durere!
Treci mai iute, mai curând
Doamne, din înalta ta putere
Marie, pentru mine, roagă pe Cel Sfânt!

Dar durerea nu ami trece!
Mă urmează, pe pământ,
Dar mâine, ca gheaţa rece
Voi intra poate-n mormânt.

Şi-atunci, cred, c-astă durere
Ce mereu m-a tot urmat
Va lăsa în mângâiere
Un mic suflet nepătat.

Pleacă dar, tu, de la mine
Moarte rea, moarte nebună!
Nimeni nu e rău ca tine...
Oh! Dar nu; ea e mai bună!

Moartea singură iubeşte
Toată lumea, şi o ia;
Mor, dar voiesc întâi a creşte,
Până va veni chiar ea!!

MOARTEA

Iubesc tot ce e viaţă şi nu mă tem de moarte,
Căci moartea creatoare-i o sursă de lumini,
E numai un hotar de somn care-l desparte
Pe-un muritor, de ceru-nfloritelor grădini.

Dar sufletul când pleacă spre alte lumi, se-avântă
Prin alte corpuri trece uşor alunecând
E un potir din care toţi bem licoare sfântă
Cât poate fiecare şi nu-l golim nicicând.

Şi trupul, care zace în linişti solitare
Când sufletu-şi ia zborul spre un dincolo de nori
Pământului îi pune un nimb de neuitare
Sicriul nostru singur împodobit cu flori.

Astfel, castelul antic, aplendida locuinţă
De veselie plină ca de-un festin bogat
E ruinat de-acuma cu întreaga lui fiinţă
Căci pentru totdeauna stăpânul e plecat.

Surpat este şi turnul şi-agonizează scara
Şi în pământ se-avântă, nici paznici nu mai sunt;
Şi stema de-altădată ca o podoabă rară
A luat de mult culoarea tăcutului pământ.

Lasă-n priviri tristeţe vestigiile sumbre
Care mă fac să sufăr, dar au şi ele unrost:
A prins viaţă muşchiul şi creşte de sub umbre
Ca să ne-aducă aminte de gloria ce-a fost.

Şi iedera se-ntinde sfioasă-ntâi pe dale...
Apoi, mai îndrăzneaţă se prinde de pereţi
Şi iarba anonimă în umede sandale
Trecând prin săli vesteşte noi stoluri de ereţi.

Apoi se fac noi cuiburi, în turn, printre crenele
Sub spartele plafoane, pe-arcade şi pe porţi;
Sunt luate în primire de păsări şi din ele
Se-nalţă iarăşi viaţa ce-a înviat din morţi.

Dispare însă-ndată sub scut de iarbă verde,
Fără efort se-ntinde imperiul vegetal;
Şi astfel, prin decrete, natura nu se pierde
Şi îi înalţă vieţii un nou piedestal.
Şi corpul fără viaţă astfel se descompune
Dar nu se-ncheie totul. De taine-mpresurat
Pământul se hrăneşte-o stea ce nu apune
Un nou copil al vieţii din braţe i-a scăpat.

Eu nu urăsc ce-i viaţa şi nu mă tem de moarte
Căci moartea creatoare o sursă e de vis
Ea nu-i decât un somn etern ce ne desparte
De cel ce-nvins de viaţă pleoapele a-nchis.

(în româneşte de Ion Potopin)

MUZA

Mon chan fenisc ab dol et ab maltraire...
(Bertran de Born)

Cu aripi albe Muza venit-a să mă vadă,
Căci auzise păsări cum cântă în livadă,
În triluri prin tufişuri, şi astfel mi-a grăit:

„N-auzi tu al păsării prea dulce gâgurit?
E glasu-i de iubire. – Oricum e viaţa-aceasta:
De-s frunze verzi ori, poate, le bântuie năpasta.
Ea cântă; eu te-aştept. O, vino deci şi cântă.
De ce să fii tot tristă? Viaţa-n lume-i sfântă.
Eşti tânără, copilo! Să lupţi cu-avânt şi dor!
La vârsta-ţi orice rană se vindecă uşor.
Un simplu nor e-n stare să risipească vântul.
Adu-ţi aminte, cândva, tu-mi adresai cuvântul:
<>
Iar eu veneam... atunci tu, cu pletele-mi în joc,
Îmi descriai visarea-ţi şi tristul nenoroc.
Şi, ascultând, cu vântul şi-a arborilor coruri,
Cântam şi eu cu lira-mi a tale sfinte doruri...”

(în româneşte de Augustin Cipeianu)

O, DOAMNE!

Mă iartă Doamne, însă, cum aş vrea să mor
Deşi nu sunt bătrână, trăiesc în suferinţă,
Şi inima e plânsă – un plâns tânguitor –
Sunt cu singurătatea de-o singură fiinţă.

E mult mai bine moartă că n-am să mai pot plânge
Şi de aceasta sufăr, că plânsul e-un potir
Din care sorb licoarea în care se răsfrânge
Prin moarte, împăcarea cu sufletul martir.

(în româneşte de Ion Potopin)

PATRIA

Mereu îi găseşte cusururi
Când vorbeşte de-a lui ţară;
Cu toate-aceste neajunsuri
Îi este totdeauna dragă.

O critică fără-ncetare;
Chiar sincer o compătimeşte.
Totuşi, îi sare în apărare,
Pentru că pe ea o iubeşte.

Mai ales când timp îndelungat
Departe de patrie şi casă
Iubirea adâncă s-a aflat
În inima necredincioasă.

Iar când fiii nerecunoscători
Îi cer iubire şi mângâiere,
Le deschide braţele tuturor
Şi la piept îi strânge cu putere.

De-aceea, cu orice cusururi
Ce patriei sale i le află,
Cu orice greşeli, ea de-a pururi
Îi rămâne scumpă şi dragă.

(în româneşte de Traian Demetrescu)

PE ŢĂRMUL MĂRII

Prieteni, bună seara, sub clar de lună spun
Sub vântul care plânge trecând prin codrul brun
Ca nişte unde care, lovindu-se, se sparg
Şi sub uşoara briză ce trestia o-nclină
Un călător visează şi-n visuri se alină
Şi-ascultă glăsuirea talazului din larg.

Pe-acest pescar noptatec pe stânca sumbră-l văd
Cum îşi îndreaptă ochii spre al cerului prăpăd
Şi-n timp ce-a lui privire pătrunde-n firmament,
El se întreabă, poate ce este cu-acest cântec
Ce către ceruri suie rupt din al mării pântec
Se stinge şi renaşte în fiece moment.

Aţi auzit, prieteni, ce imn a înălţat
Nemărginita mare spre cerul înstelat?
Ce muzică sublimă trezeşte Dumnezeu
În lumea infinită Atoatecreator
Însufleţind talazul statornic călător
Să cânte imnul sufletului meu!

Prin Dumnezeu vorbeşte talazul vast al mării
Şi totul prinde viaţă la şoaptele chemării,
Venind din mari adâncuri ca soarele-n răsfrângeri
Al valurilor mării fantastic cor de îngeri
Care-şi topeşte-n spaţii nemărginite ceara
În castul clar de lună, prieteni, bună seara!

(în româneşte de Ion Potopin)

PETRARCA, LAUREI

Tu, care-n toată viaţa ai fost orgoliul meu
O, Laura, cu-ardoare te voi sluji mereu
Şi Dumnezeu ce-mbracă-n mirezme trandafirii
A înălţat în mine altarele iubirii.

Iubirea noastră nimeni n-o poate înţelege
E dulce şi e tandră şi pentru noi o lege;
Cu-o astfel de iubire poţi să te crezi în cer;
Ea este mult mai sfântă ca sfintele răsfrângeri
Din sufletele noastre a unui zbor de îngeri
Când trupul e uitat la margini de mister...

Laura, adorată, tu nu mai eşti de-acuma
Pământul se aşterne pe trupul tău ca bruma
Dumnezeiască liră ce sună-n infinit
Dar sufletu-mpletit cu muzica de sfere
Va şti licoarea sacră de-acuma să-mi ofere
Cum ne binecuvântă şi visul împlinit

Te-ai dus, dar pentru mine iubindu-mă eşti încă
Aşijderi de frumoasă ca-n liniştea adâncă;
Atunci, întâia oară când m-ai privit deschis
Şi moartea ce striveşte corola minunată
Nu va putea să sfarme iubirea niciodată,
Căci eu voi sta de veghe aşa cum ţi-am promis.

Da, sufletul e totul; prin el, fără de preget
Nemuritor, se pune din cer, divinul deget
Pe munţi, pe unda apei, pe-ntregul univers
Poate vom fi doar umbre, un fir de fum subţire...
Dar sufletele noastre trăi-vor prin iubire
Aici, turnate de veşnicie-n vers

Tot ce-i frumos, ori unde şi-oricum un om iubeşte
În vară, orice floare ce-n câmpuri se iveşte
În codri şi în ape, în vastul heleşteu
Al cerului, în fapta care un viu temei e
În inima curată şi demnă de femeie
În care-l va găsi pe bunul Dumnezeu

Tu care-n toată viaţa ai fost orgoliul meu,
O, Laura, cu-ardoare te vi iubi mereu,
Căci Domnul sfânt ce-mbracă-n taine trandafirii
A înălţat în mine altarele iubirii. (în româneşte de Ion Potopin)

ROMÂNIA

Protege-moi, toujours, o Liberet cherie!
O mere des vertus, mere de la patrie!
(A.Chernier)

Câmpia ne zâmbeşte, de flori înpestriţată
Ca un chilim ce-l ţese natura-n feţe vii;
Şi iarba cea subţire, de vânturi aplecată,
Ascunde mii de fluturi, cu aripi argintii.

Când florile, mişcate de-o blândă adiere,
Se-mbată de lumină sub soarele cel cald,
Din sânul lor albina cu poftă soarbe miere,
Notând din floare-n floare pe marea de smarald.

Deodat-un nor năprasnic astupă mândrul soare;
Un văl ursuz şi rece se-ntinde peste flori;
Se-ntunecă pământul de-o nopate-ngrozitoare;
Şi fluturi şi albine-s cuprinse de fiori.

Dar iată că pe ceruri, spărgând nemila ceţii,
Un înger se iveşte, trimis de Domnul sfânt;
Împrăştie toţi norii, ca raza dimineţii,
S-aşterne iar voioasa lumină pe pământ.

Câmpia cea bogată e dulcea Românie
Cu fluturi, flori ş-albine; iar norul cel cumplit
E duşmanul ce tinde s-o ducă la robie,
Lăţind o neagră umbră pe ceru-i umilit.

Luceafărul ce vine ca să ne dea dreptate,
Gonind întunecimea prin falnicul său zbor,
În lume acel înger se cheamă Libertate:
El trage după dânsul lumina peste nor.

ROMÂNIA

Din lumea de miresme, tu, Muză, să-mi cobori
Din rozele-nflorite să-ţi pun cununi pe frunte
Şi lasă-ţi părul negru să curgă peste flori
Ca să trezim izvorul sub pietrele cărunte
O jerbă de lumină să facem din cuvinte
Şi să cântăm o ţară cu câmpuri, văi şi munte
De Dunăre scăldată în valurile-i sfinte

Aici, în culmi de munte surâde Dumnezeu
Şi oamenii lucrează-n câmpiile bogate
Femeile torc lână încinse-n curcubeu
Frumoase cum e cerul, de soare-nveşmântate
Aici sunt toate aşijderi cum sunt şi-n visul meu.

Tu, Muză suverană, cu aripi de argint
Când zori-n zări ca zeii în braţe mă cuprind
Aleargă, te înalţă şi străbătând eteruri
Pe aripi ia văzduhul şi ajungând la ceruri
În clipa radioasă ce stăruie-n azur
Din fără de prihană, de sus, priveşte-n jur

Şi de-ai să vezi o ţară, acolo, pe pământ
Între imense fluvii ce curg necontenit
Şi munţii care poartă al codrilor veşmânt
Şi câmpul ca obrazul de fată rumenit
Ce fac ca să vibreze corzi ca de miere-n grai
Să ştii că-această ţată-i dumnezeiescul rai
Că însuşi sfântul soare s-ar cununa cu ea

Aceasta-i România şi este ţara mea!

(în româneşte de Ion Potopin)

SFÂRŞIT DE VARĂ

Vom merge în tăcere pe drumul nostru-ngust
Şi pe-aurita cergă a frunzelor uscate,
Iar vântul scutura-va, trist, nucul cel vetust
Pe capetele noastre, de gânduri aplecate.

Sub tălpi de paşi agale se va sfărâma pământul.
Noi, pentru respectarea naturii obosite,
Călca-vom cât mai moale, să nu strivim mormântul
De vreascuri şi ruine al vremii ponosite.

Din freamătul în şuşot de frunze ruginii
Ghici-vom printre ramuri a păsărilor salbe,
Ce-şi împletesc desupra crenguţe, grijulii,
Formând o boltă fină, hamac de aripi albe.

Când vom urca pe panta de-ntunecat răzor,
Printre tufişuri dese de mure-acumtrecute,
Vom regreta că vara se scurse-aşa uşor
Şi-a noastre frunţi tânji-vor în nouri înnăscute.

Spre noi pluti-vor jalnic arome vagi, bolnave,
Ca cel din urmă-adio de plante veştejite,
Şi din pădurea vastă mirosurile grave,
Ce-aduc în nopţi de vară tristeţi, de dor vrăjite;

Căci din această fază putem vedea precis
Că anotimpul ultim, de rece amorţire,
S-apropie cu brumă şi-un doliu de nescris.
Mor frunzele duioase şi iarba cea subţire.

Da, toamna îşi arată al dezvoltării chip,
Îngălbenind copacii, atât de verzi-nainte,
Şi frunzele cădea-vor în moarte şi nisip,
Iar crengile părea-vor ca nişte oseminte.

Deja în seri tot calde îmi place să visez,
Văzând cum fericirea prea repede se curmă;
Căci, vai, abia simţită-i... şi cât mă-nduioşează
Când ştiu că ea se stinge şi-i piere orice urmă.

L-a noastră fericire şi pământesc amor
Se-amestecă de-a-pururi gândirea-ntunecată
Că totul nu durează decât o zi de dor;
Căci moartea surpă totul cu mâna-i îngheţată.
Şi astfel se întâmplă că nu gustăm nicicând
Plăcerea mult visată, deplina încântare,
Ştiind că se sfârşeşte aicea jos curând,
Oricât de pur şi dulce amorul ni se pare.

Vom merge în visare pe drumul nostru-ngust
Şi pe-aurita cergă a frunzelor uscate;
Iar vântul sfâşia-va mâhnitul nuc vetust
Şi calea-acoperi-va cu ramuri zdruncinate.

(în româneşte de Augustin Cipeianu)

TRISTEŢE

Ce simţământ puternic de tainică tristeţe
Mi-a coborât în suflet când viaţa îmi surâde,
Când martie vrea vesel şi plin de tinereţe
Să înverzească iarba, mlădiţele plăpânde?

Cu vânturi reci şi-un soare lipsit de bucurii
Se furişează iarna. Miresme mă-mpresoară,
Umile violete, zambile roze, vii;
Natura, re-nviată, aşteaptă primăvara.

În zile reci de iarnă, fără de griji, tăcută,
Uitând de mine însămi, am căutat mereu
Să desluşesc în taină enigma grea şi mută
A cărei explicare o ştie Dumnezeu.

Inima mea dormea; i-am respectat tăcerea
Şi nu am stingherit-o din somnu-i liniştit,
Dar iată-n primăvară, eu nu-i bănuaim vrerea:
Crezusem că e moartă, ea-nvie spre zenit!

Ca Faust, nu am decât o singură dorinţă,
De-a explica mai bine pe Dumnezeul viu,
Dar e-n zadar chemarea, n-aude-a mea cerinţă;
De când pierdui credinţa, mi-e sufletul pustiu.

Şi tot mai obosită simt tinereţea mea
O umbră călătoare – ce nu pot s-o dezmint –
O las să treacă astfel, nici nu doresc să stea,
N-o mai rechem, ci gândul trecutului îl mint.

Deci du-te-n altă parte şi nu-mi zâmbi în drum
O, muză, ce odată cu patimi m-ai iubit,
Aprinde-n altă parte, o flacără acum
Şi cântă la alt suflet un cântec mai vrăjit!

Azi nu mai înţeleg a cântecului vrajă
La ce bun să mi-l spui? El nu mă mai încântă.
Şi mângâierea li de-acum nu-mi va fi strajă,
Nu voi simţi ca ieri, că un Eden mai cântă.

Să duci la alţii lira şi parfumate flori,
De-acum să faci cu ele de sufletu-mi ocol;
Balade de altădată nu-mi readuc flori,
Altarul meu de gânduri de azi e mut şi gol.
Şi nu mă deştepta cu farmecul tău magic,
Aş vrea un somn adânc şi liniştea râvnită,
Să mă afund aşa-n abisul meu letragic,
De-a împăca în taină simţirea istovită.

Şi poate, într-o zi, printr-o descătuşare
Mă voi elibera din lunga copleşire
Când Dumnezeu va da o albă alinare
Speranţa renăscând ca o înmugurire.

Mă va striga prin spaţii cu glasul lui slăvit,
-În clipa poate când voi dezlega misterul-
Atunci, de bună seamă, privindu-l în zenit,
Voi contempla ne-nvinsă, din înălţime, cerul.

(în româneşte de Ciprian Doicescu)

UNEI FILE

Sărmană filă-n care aştern
A gândului comoară,
Nu ştii câte dureri se cern
Când vin spre tine iară

Ca lumea, rece mă priveşti:
Mă vezi surâzătoare;
Dar rama cum s-o potoleşti
Când inima mă doare?

Sunt rele care nu se scriu
Şi nu se spun în şoapte;
În ele chinu-i tot mai viu
Şi sufletul e-o noapte.

Poţi să mă plângi tu, filă, deci
Ca mută mărturie;
Ce grea amărăciune e
Să râzi, când plânsu-nvie!

(în româneşte de Ciprian Doicescu)

VISARE

Nature au front serein, comme vous oubiler!
(Victor Hugo)

Pe bolta senină râdea mândrul soare,
Şi barca-mi pe valuri era legănată;
Cu sufletul trist eu pluteam la-ntâmplare
Şi-n pieptu-mi simţeam parc-o teamă ciudată.

Să scap de tumult şi de zgomote-n cale,
Cătam un refugiu în locuri de jale,
Voind a-mi deplânge în pace amarul,
Cum pustnicu-şi urcă-n tăcere valvarul.

Cu barca-mi purtată de-un molcom zefir,
Treceam prin pădure sub ramuri umbroase,
Iar valul părea un albastru safir
Şi păsări cântară pe note voioase.

Dar prea răsfăţate, în cuiburi păioase,
Vibrară din gâturi cuplete-n rulade,
Concerte si triluri maret de frumoase
Şi-apoi modulară si tandre balade...

Sfârşiţi gălăgia, drăgălaşe păsărele,
Şi respectaţi oleacă durerea cea umană!
Voi nu citiţi în ochi-mi atâtea gânduri grele?
Nici nu puteţi pricepe a mea adâncă rană?

Când tu mă porţi pe apă cu inima-agitată,
O, lac frumos, ce-ţi undui mici valuri de smarald,
Lipsit eşti de simţire, ca vara înfocată,
Ce-şi şiruie sudoarea pe frunte-n suflu-i cald.

Ah, fără nici o grijă de-a noastră suferinţă,
Indiferentă, rece, tu, vitregă natură,
Urmezi a tale drumuri şi nu ai conştiinţă,
Nu vezi al nostru zbucium şi groaznica tortură.

Tu chiar pe groapa-n care, zdrobiţi, ne plângem morţii,
Închişi sub lutul negru la vârstă prematură,
Tu pari a fi mai vie, mai veselă, natură,
Şi râde mândrul soare, când plâng învinşii sorţii.

Vai, este oare omul un rege-n Univers,
Domnitor al lumii enorme şi severe?
El, care-n somnul veşnic va fi cu totul şters
Şi nimeni nu va plânge adânca lui durere!

Dar ce-o să mânce viermii-n pădurea foşnitoare,
Sub iarba ce se calcă, ce-o să mănânce oare,
Când omul, cu grăbire, va trece ca o umbră,
Sau cum se scurge apa, in nopatea grea şi sumbră?

Pe-acest pământ, tu ce eşti, biet om?... A ta trufie
Nu mişcă vasta lume, ce-i pururi liniştită.
Ea-ţi vede micul leagăn şi groapa-n recea glie...
Când toţi se pierd în moarte, ea-i calmă-ntinerită.

Ah, noi vedem cu jale cum frunzele se sting,
De bruma aspră-atinse în toamna-ntunecată;
Dar ele reînvie şi florile înving
Şi primăvara iarăşi revine-ncoronată.

Noi singuri doar pieri-vom, bătrâni în matca joasă;
Iar tu rămâi semeaţă şi tânără şi demnă,
Natura nepătrunsă, cu fruntea-ţi radioasă,
Natură-n veci senină, superbă şi solemnă!

(în româneşte de Augustin Cipeianu)

Setari Cookie-uri

Despre Cookie-uri

Cookie-uri Necesare

Cookie-uri de Statistici

Cookie-uri de Publicitate

Cookie-uri de Preferinte