Eseul a fost scris la mijlocul anilor '70. Prezentăm un scurt fragment.


În sistemul în care lucrăm şi mai ales în ştiinţele pozitive, nu poate fi vorba de omul abstract şi de limbajul lui pur studiat în el însuşi, ci de omul concret şi divers, cu toate imperfecţiunile legate de natura lui materială. Studiul formelor pure, al simbolurilor desprinse de concret, cum procedează logica şi matematica, permite construcţii coerente, necontradictoni, dar inoperante dacă nu le raportăm la lumea materială. Ele capătă un rost numai prin conţinuturile acestea. Kant numeşte ontologism, stilul gândirii-medievale şi platonismul din care acesta decurge. „Este deducerea realităţii din concepte pure". Se pot obţine rezultate pozitive din cercetarea faptelor. Este triumful nominalismului, al experienţei, produs al „foamei de concret". Omul material nu poate construi o lume dedusă. Filosofia este totuşi chemată să nu pună limite speculaţiei. Concretismul fereşte omul de ştiinţa de divagaţii, cu toate că este imperfect. S-a crezut că omul concret şi divers şi lumea concretă şi diversă sunt obiecte ale artei, care reprezintă „jocul aparenţelor" (Charles Maurras), dar tot el susţine că Dante face excepţie, fiind un artist gânditor. Şi ştiinţa se mişcă în lumea aparentă. Omul concret este limitat. Construcţiile lui sunt imperfecte din mai multe motive: perdeaua senzorială interpusă între gândirea lui şi lucruri, opacitatea şi indiferenţa lucrurilor, ca şi a naturii oarbe care le cuprinde, mediul ostil, mediul favorabil, toate contradicţiile şi calamităţile naturii şi incapacitatea lui de a constmi o lume dedusă, îi lipseşte intuiţia pură, tund stăpânit de cea sensibilă, „empirică, legată de simţuri", cum îi spune Kant. Intuţia pură a spaţiului şi timpului, la acesta, este ipotetică. Dacă omul ar avea intuiţie pură, ar cunoaşte absolutul sau s-ar mişca în lumea esenţelor ca zeii. Nemijlocirea lui poartă imperfecţiunile simţurilor, cum arată Descartes în „Discours de la methode, pour bien conduire la rai son et chercher la verite dans Ies sciences". Modelele oferite de Hume şi Kant ţin spiritul ştiinţific treaz. Omul de ştiinţă modern, care poate fi şi magician, trebuie să practice un scepticism subtil şi activ — nu îndoiala pentru ea însăşi, cum făceau scepticii antici (Pyrrhon, Carneade, Aenesidemus), care nu căutau adevărul, ci ataraxia, adevărul neputând fi găsit în sensul dogmatic, cum au afirmat Hume şi Kant.

Nu trebuie acceptată nici poziţia obişnuinţei lui Hume şi nici prejudecăţi şi superstiţii. Nici stilul aporeticii moderne, aporiile (N. Hartmann), aceste fundături menţinând spiritul în sfera problemelor dificile sau insolubile. Este "ininteligibilul" lui N. Hartmann, situat în imensitatea iraţionalului. Este "ştiinţa problemelor" (Acelaşi), a întrebărilor puse pentru ele însele, fără intenţia soluţionării. Natura şi lucrurile din ea trebuie întrebate, cum spune Kant, ele nefiind fundături, ci putând fi descifrate în speranţa cunoaşterii lor fără rest. Această atitudine este impusă de experienţă. Biologia vârstelor şi antropologia, ca ştiinţă naturală, trebuie concepute în acest spirit pozitiv al întrebărilor permanente, cu intenţia soluţionării problemelor cuprinse în ele. Constatările ştiinţifice, oricât de precise, rămân în "anticamera cunoaşterii" (Rickert), dacă cercetătorul nu se întreabă asupra cauzelor, adică a naturii lucrurilor. Astfel, ştiinţa se întâlneşte cu metafizica, de care Newton voia "să ferească fizica". Şi încă mai avea naivitatea să spună că el "nu face ipoteze". Aşa trebuie cercetate problemele geneticii: zămislirea, naşterea, creşterea, forţa plastică "de extraindividuare a celulei vii" (Bogomoleţ), factorii inhibitori care limitează creşterea, ereditatea normală şi patologică, genialitatea, talentul, mediocritatea, idioţia, deficienţele, malformaţiile, toate formele de predispoziţie. Nu se mai pot face studii biologice şi medicale fără genetică. Apoi, neputinţa, boala, accidentul, îmbătrânirea, întinerirea, moartea şi nemurirea. Toate în acelaşi spirit al progresului ştiinţific, practic şi tehnic.

Nu se pierde nimic, dacă se întreabă mereu în direcţia absolutului. Este întâlnirea fericită a teologului, filosofului şi omului de ştiinţă. Nu trebuie să reducem conştiinţa teoretică la om şi natură. Imanentul, în sens kantian, este schiloditor, dacă nu se împleteşte cu transcendentul. Aşa cum se întâmplă cu sufletul omului modern, prin refularea anumitor sentimente. Aşadar, oricine are conştiinţă teoretică este încărcat de întrebări. Ce? De ce? Cum? în ce scop? Acestea sunt întrebări constante, cu toate limitele facultăţilor noastre şi mai ales fiindcă lucrurile tac. Suntem solicitaţi totuşi la fiecare pas de aceste lucruri. O singură limită: absolutul. Nimic de neconceput. Un joc perpetuu între sensibil, inteligibil şi ininteligibil. Neantul şi existenţa, necesitatea şi întâmplarea, paradoxul şi absurdul, descifrarea exhaustivă a mecanismelor naturii, trebuie să intre în laborator, orice limitare a cunoaşterii fiind antiumană. Numai aşa se realizează omul stăpân în natură, în sensul libertăţii totale. Omul este înzestrat cu facultatea cunoaşterii şi cu pofta căutării. Este o fiinţă care tinde să devină liberă. Jean-Paul Sartre crede că „omul este condamnat sa fie liber". Această libertate îi dă dreptul la îndrăzneala fantastică de a ieşi din natură, dreptul la îndumnezeire. Nu trebuie condamnat la înlănţuire perpetuă, supus aşa-ziselor legi ale naturii, cum face Spinoza. Legi şi norme, ca expresie ale idealului. Descartes aseamănă omul cu divinitatea, prin voinţă. Şi omul vrea nelimitat. Este sensul sfinţeniei, care depăşeşte eroismul consumat în istorie şi în natură, pentru libertatea iluzorie. Natura, societatea şi omul ne obligă să ne gândim la existenţă şi la spirit. Există o puritate în neamul nostru acordată cu legile bisericii, o sfinţenie discretă, necalendaristică, cum spunea Radu Dragnea, în care viaţa de aici, izvorâtă din familie, se împacă cu cea de dincolo. De aceea, cum am spus, dorim să cunoaştem fără rest şi fără ostentaţie: viaţa, neputinţa, boala, bătrâneţea, moartea şi nemurirea, în acest sens, a dezlega misterele, cu intenţia de a deveni stăpân în natură, este firesc. Ca şi dorinţa de a lua contact cu Divinitatea, care împrumută lumii un rost. Absolutul-zeu. Numai aşa se scapă de perspectiva estetică a absurdului, adică de lumea care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri, determinismul fiind expresia bărbătească a răspunsurilor la întrebările fundamentale. Acest determinism nu este o ficţiune cerută de nevoia omului de certitudine, cum spune Langevin. Numai dezlegarea misterelor ne apropie de absolut. Căutarea asiduă trebuie să se împletească cu contemplaţia şi cu extazul. A curaţi lumea de mistere prin prejudecăţi ştiinţifice înseamnă a accepta înecul în natura haotică şi oarbă. Neputinţa, neştiinţa şi laşitatea obligă omul să ia lumea aşa cum este sau să se odihnească, în prejudecăţi. Aici este vorba de vârstele omului, din care am ales-o pe ultima. Bătrâneţea poate fi privită biologic, filosofic şi religios.