REFUGIU ÎN MUNȚI: MĂNĂSTIREA OAȘA

Oașa e un nume vechi. În mintea multora, el înseamnă apă, brazi și aer de munte. Adică datele esențiale ale lacului Oașa, faimos în țară și în lume pentru întinderea sa izbitor de frumoasă, aproape oceanică. Un rai pentru orice fotograf… Și totuși, Oașa nu e doar atât. Aproape de lac, retrasă în munți ca o cetățuie moldovenească, fără zgomot, fără stres și fără sufocări citadine, se află Mănăstirea Oașa.

Mai bine zis, dăinuie Mănăstirea Oașa, cumva în afara scurgerii timpului, întocmai ca natura care o înconjoară de la un zid la altul. E locul unde nu doar ritualurile, ci chiar viața de zi cu zi a călugărilor fac ca zilele, orele, minutele să treacă mai lent și cu folos decât oriunde altundeva. Și asta pentru că acele zile, acele ore și acele minute sunt închinate Domnului. Pur și simplu. Iată de ce orice călătorie la Mănăstirea Oașa înseamnă, totodată, un drum duhovnicesc, ferit de tot ceea ce tulbură, enervează, obosește.

Aflată pe malul lacului Oașa, pe DJ 704 C între baraj și pârtiile de la Șureanu, mănăstirea (cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Pantelimon”) este chiar la drum. O recunoști după poarta mare de lemn cioplit, care este atât de migălos lucrată, cu atâta măiestrie, încât ai crede că are viață în zecile ei de reliefuri. Ar fi prima ființă care-ți iese în cale, la mănăstire, dându-ți de înțeles, cumva, că aici totul e însuflețit. În centrul curții, cum urci treptele de piatră de sub clopotniță, descoperi apoi biserica de lemn a mănăstirii, ctitorită de înșiși Mihail Sadoveanu şi Ionel Pop, în 1936 (strămutată aici în 1983, odată cu construirea barajului Oașa, bisericuța fiind inițial pe Valea Frumoasei). Pictată în 1986 de același Liviu Dumbravă din Gura Humorului, care a pictat și Schitul Țețu, biserica te întâmpină ca un veritabil spațiu de frumusețe și tihnă.

Abia în anul 1990 a luat ființă mănăstirea, cu obște de maici, urmând ca în 2000 să fie înlocuită cu obște de călugări. Ritul athonit, însă, a rămas același, cu trai zilnic împărțit între muncă și rugăciune, cu zile care încep pe lumina lunii, la miezonoptică, și care se încheie la amiază, când toată suflarea mănăstirii se odihnește pentru doar câteva ore. Nu oricând în timpul zilei, deci, poți „da buzna” la Oașa. De asemenea, nu trece nepăsător pe lângă Icoana Maicii Domnului, din fața altarului, cunoscută de-a lungul anilor ca făcătoare de minuni. Vei mai găsi acolo, într-o raclă de sticlă, frumos ornamentată, moaște ale sfinților Pantelimon, Vasile cel Mare, Ioan Damaschin și Arsenie cel Mare.

De acea blândețe creștină, nesimulată, de care vorbesc toate cărțile de teologie, te convingi stând de vorbă cu oricare din frații monahi de la Oașa. Dar în special cu starețul Iustin Miron, călugărul de la care aflăm că obștea de la Oașa este alcătuită din monahi păstoriți de însuși Teofil Părăian, duhovnicul de la Sâmbăta. Urmele marelui părinte sunt, așadar, pretutindeni în mănăstire, astfel că pentru cei ce au avut bucuria de a-l cunoaște, o simplă vizită la Oașa înseamnă enorm. Nu mai puțin contează faptul că monahii „de la Fetița”, cum i se mai spune mănăstirii, sunt oameni cu carte, deloc străini de ceea ce se întâmplă în lume, în ciuda prejudecăților noastre pripite la vederea hainelor lor negre, a bărbilor lungi, a privirii plecate în pământ. Sunt intelectuali iar dovadă stau saloanele lor teologice, organizate de obicei în unele seri de iarnă, când se face studiu biblic. Nimic mai plăcut într-o seară de decembrie. Oricine e bine primit.

Ca să nu mai spunem că Mănăstirea Oașa e unul din puținele locașuri din Europa unde încă mai poți vedea, la liturghii, săteni îmbrăcați în straie populare, probabil țesute cu mâna lor. Farmecul rural e, așadar, netrucat, profund atemporal. Bine ai venit la Oașa, loc de rugăciune și de har.

Important! Pentru cei care doresc, mănăstirea oferă un pat şi o masă caldă, contra unui preţ infim, cu condiţia de a participa la slujbe. Locuri disponibile sunt 30.