Despre sensul poruncii celei noi a iubirii si despre “sarutarea pacii” din Liturghie, cu Pr. Alexandr Schmemann

TAINA UNITATII (I)
…imbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfanta…

I

In ritualul actual al Liturghiei, vozglasul “Sa ne iubim unul pe altul!” ocupa un timp atat de scurt, incat noi nu avem posibilitatea sa-l patrundem, sa-l auzim nu numai cu auzul extern – dar si cu cel interior. Pentru noi acum, este doar unul dintre vozglasurile care premerg Simbolului Credintei. La inceput nu a fost asa. Cunoastem din manuscrisele liturgice ale Bisericii primare ca, dupa acest vozglas, se savarsea intr-adevar sarutarea pacii la care participa intreaga Biserica, intreaga adunare.

“Cand vine vremea de a da si primi reciproc pacea, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, noi ne sarutam unul cu altul. Clericii imbratiseaza pe episcopi, mireni — bar­bati pe barbati si femei pe femei…”

Pana acum acest ritual s-a pastrat in practica liturgica a nestorienilor, a coptilor, a armenilor [monofiziti cu totii, din pacate, nota noastra]; care nu s-au supus influentelor bizantine de mai tarziu. Ele reflecta mai mult forma primara a sfintei lucrari euharistice. Si nu numai a lucrarii euharistice, caci sarutarea pacii alcatuia o parte de seama si de neinlaturat a slujirii divine. Dupa botez, episcopul saruta pe cel miruit cu cuvintele: “Domnul sa fie cu tine”. La hirotonia noului episcop, intreaga adunare – clerici si mireni – saluta pe episcop cu “sarutarea sfanta”, dupa ce el prezida prima aducere euharistica.

Din istorie, vedem ca acest moment al Liturghiei a suferit o schimbare esentiala si anume: din actiune, si inca dintr-o actiune generala, s-a transformat in vozglas (ecfonis). In legatura cu aceas­ta schimbare, s-a modificat partial si continutul chemarii. Vozglasul actual “sa ne iubim unul pe altul…” este chemarea la o anumita stare, in timp ce in vechime el reprezenta chemarea la o actiune: “Imbratisati-va unul pe altul…”. Dupa marturia unor manuscrise, actiunea aceasta se savarsea chiar fara vozglas: dupa enuntarea pacii, urma indicarea actiunii de sarutare care se savarsea. In acest fel, este evident – cum se intampla adeseori in istoria slujirii divine – ca vozglasul a rezultat din actiune si dupa aceea a fost treptat sau, mai bine zis, a fost ingustat, find redus numai la altar unde si astazi se savarseste intre preoti conslujitori si diaconi.

La prima vedere, inlocuirea treptata a actiunii obstesti prin ecfonis, cu toate amanuntele de ritual, nu ar prezenta un interes deosebit. Parca nu ar cere o lamurire nici ecfonisul, intrucat toti stiu ca iubirea este principala porunca crestina si, de aceea, amintirea ei este bine sa aiba loc inaintea celei mai insemnate lucrari sfinte bisericesti. In acest caz, nu ar fi tot una daca amintirea se face fie la chemarea iubirii, fie prin simbolul iubirii? (In sarutarea pacii, comentatorii vad desigur inca un “simbol“). Trebuie sa presupunem ca disparitia actiunii a fost legata de numarul in crestere a celor prezenti, de aparitia adunarilor numeroase in locasuri marete, unde nu se cunosteau unii pe altii si unde cultul acesta – din punctul nostru de vedere – ar fi fost doar o simpla formalitate.

Toate acestea sunt numai “la prima vedere”, pana cand vom adanci adevaratul sens liturgic al acestor cuvinte si actiuni, pana ce vom adanci sensul imbinarii cuvintelor “iubire crestina”.

Intr-adevar, noi nu ne-am obisnuit cu aceasta imbinare de cuvinte. Am auzit de atatea ori predici despre iubire si chemari la iubire, incat ne este greu sa patrundem noutatea lor permanenta. Aceasta noutate ne-o arata Insusi Hristos: “Porunca noua va dau voua, sa va iubiti unul pe altul” (Io. XIII, 34). Lumea cunostea si pana la Hristos iubirea, valoarea si inaltimea iubirii; oare nu in Testamentul Vechi aflam cele doua porunci: despre iubirea fata de Dumnezeu (Deut. VI, 5) si iubirea fata de aproape (Lev. XIX, 18), care cuprind, dupa cum a spus Iisus, toata Legea si proorocii? (Mt. XXII, 40). Atunci in ce consta noutatea acestei porunci, noua nu numai in momentul rostirii ei de catre Mantuitorul, ci pentru toate timpurile, pentru toti oamenii, noutate care niciodata nu inceteaza sa fie noua?

Pentru ca sa raspundem la aceasta intrebare, este suficient sa amintim caracteristica de baza a iubirii crestine, asa cum este aratata in Evanghelie: “Sa iubiti pe vrajmasii vostri”. Cuvintele acestea cuprind o chemare nemaiauzita, de a iubi pe aceia pe care de fapt nu-i iubim. De aceea, aceste cuvinte nu inceteaza sa ne cutremure, sa ne sperie si mai ales sa ne judece, atata vreme cat inca nu am devenit surzi cu totul fata de Evanghelie. Porunca aceasta fiind nemaiauzita noua, noi o inlocuim de cele mai multe ori cu o interpretare a noastra umana, vicleana.

Pentru o constiinta curata este evident ca deja de veacuri, nu numai unii crestini, dar si Biserici intregi afirma ca iubirea crestina trebuie sa fie indreptata spre ce este al sau; a iubi ceea ce este natural si vadit: pe cei apropiati si inruditi, poporul sau, tara sa, a iubi pe toti si pe toate – ceea ce de fapt iubim si fara Hristos si fara Evanghelie. De exemplu, noi observam in Ortodoxie chiar ca nationalismul [in sensul de "filetism" care pune apartenenta la un anume neam MAI PRESUS de unitatea intru Hristos si face din natiune, iar nu din Hristos, centrul de greutate al credintei - la noi se traduce prin nationalismul ortodoxist ideologic, prea putin interesat de viata duhovniceasca, dar extrem de preocupat de lupta cu arme politice, n.n.] - infrumusetat si justificat religios – a devenit de mult o adevarata erezie care mutileaza constiinta bisericii, care a dezbinat fara nadejde Rasaritul ortodox si face ca toata vorbaria noastra despre adevarul universal al ortodoxiei sa fie o minciuna fatarnica.

Noi am uitat ca despre aceasta iubire – numai “naturala” - se spun in Evanghelie alte cuvinte, nu mai putin stranii si infricosatoare:

“Cine iubeste pe tata sau pe mama sau pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt. X, 37)

si

“Cine vine la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama sa si pe femeia sa si copiii si fratii… acela nu poate fi ucenicul Meu” (Lc. XIV, 26).

Daca a veni la Hristos inseamna implinirea poruncilor Lui, atunci este vadit ca iubirea crestina este, nu numai un simplu efort, o “incoronare” si o sanctificare religioasa a iubirii naturale, ci se deosebeste radical de aceasta iubire si este chiar contrara ei. Iubirea crestina este cu adevarat iubirea noua, de care, natura noastra cazuta si lumea noastra cazuta nu sint capabile si de aceea nu este posibila in aceasta lume.

Dar atunci cum sa implinim aceasta porunca? Cum sa iubim pe cei pe care nu-i iubim? Taina oricarei iubiri nu este oare tocmai ca ea nu poate fi niciodata numai rodul vointei, al autoeducarii, al exercitiului si chiar al ascezei? Exersand vointa si autoeducarea, se poate ajunge la “bunavointa”, rabdare, egalitate fata de oameni, dar nu la iubirea de care Sfantul Isaac Sirul a spus ca “miluieste chiar si pe diavoli”. Dar atunci ce poate insemna aceasta porunca imposibila a iubirii?

Se poate da numai un singur raspuns: da, porunca aceasta ar fi fost cu adevarat imposibil de infaptuit si chiar monstruoasa, daca crestinismul s-ar reduce numai la porunca de iubire. Crestinismul insa este nu numai porunca, dar si revelatie si dar al iubirii. Tocmai de aceea, iubirea este si poruncita, fiindca – pana la a fi porunca – ea ne este descoperita si daruita.

Numai “Dumnezeu este Iubire”. Numai Dumnezeu iubeste cu acea iubire despre care se vorbeste in Evanghelie. Si numai in Intrupare, in unirea lui Dumnezeu cu omul, adica in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, Iubirea insasi a lui Dumnezeu sau, mai bine zis, Insusi Dumnezeu Iubirea s-a descoperit si s-a daruit oamenilor. Aceasta noutate cutremuratoare a iubirii crestine consta in faptul ca in Noul Testament, omul este chemat sa iubeasca cu Iubire dumnezeiasca care a devenit iubire divino-umana - cu iubirea lui Hristos. Noutatea crestinismului nu este in porunca ci in faptul ca a devenit posibila implinirea poruncii.

In unire cu Hristos, noi primim iubirea Lui si putem sa iubim cu ea si sa crestem in ea,
“Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile voastre prin Duhul Sfant Cel daruit noua”. (Rom.V,5).

Hristos ne-a poruncit noua sa ramanem in El si in iubirea Lui:

“Ramaneti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine daca nu ramane in vita, tot asa nici voi daca nu ramaneti in mine... Cine ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic… Ramaneti in iubirea Mea! “(Io. XV, 4-5, 9).

A fi in Hristos inseamna a fi si a ramane in Biserica. Biserica este viata lui Hristos comunicata si daruita oamenilor; Biserica traieste cu iubirea lui Hristos si ramane in iubirea Lui. Iubirea lui Hristos este inceputul, este scopul vietii Bisericii; prin esenta sa, Iubirea este unicul criteriu al Bisericii, caci toate celelalte sunt cuprinse in ea. “Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste intre voi.” (Io.XIII 35) Iubirea este esenta sfinteniei Bisericii, “caci “ea s-a turnat in inimile noastre de catre Duhul Sfant”; este esenta unitatii Bisericii care “se zideste pe sine in iubire” (Efes. IV, 16), si este esenta apostolicitatii si a sobornicitatii, caci Biserica este totdeauna si pretutindeni aceeasi unire apostolica unica, “unire legata prin iubire”. De aceea

“daca as grai eu in limbile omenesti si ale ingerilor, daca am darul proorociei si cunosc toate tainele si am toata cunoasterea si intreaga credinta incat sa mut si muntii, dar nu am dragoste, atunci sunt nimic. Si daca eu as imparti toata averea mea si as da trupul meu sa fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi foloseste” (1 Cor. XIII, 1-3).

Iubirea este unicul “criteriu” in Biserica – al unitatii, sfinteniei, apostolicitatii, al sobornicitatii – care ii da intreaga ei valoare si eficacitate.

“Biserica este comuniunea iubirii” sau, dupa expresia lui Homiakov, este “iubirea ca organism”, nu numai in sensul ca madularele ei sunt unite prin iubire, dar, in primul rand, ca prin aceasta iubire a unuia fata de altul insasi viata Bisericii descopera lumii pe Hristos si iubirea Lui, marturiseste despre El si iubeste si mantuieste lumea cu iubirea lui Hristos. Destinatia Bisericii este de a descoperi in lumea cazuta ca mantuirea ei este lumea renascuta de Hristos. In lumea cazuta domneste dezbinarea, separarea tuturor de toti, pe care iubirea “naturala”, a unora fata de altii, nu o biruie, si care triumfa si se implineste in ultima “separare”, in moarte… Esenta Bisericii, insa, este descoperirea si prezenta in lume a iubirii ca viata si a vietii ca iubire. Implinindu-se pe sine in iubire, Biserica marturiseste despre aceasta iubire in lume, o aduce in lume si cu ea “vindeca faptura” care este supusa legii dezbinarii si mortii. In Biserica, fiecare primeste in mod tainic puterea “de a iubi cu iubirea lui Hristos” (Fil. I. 8 ) si de afla martorul si purtatorul acestei iubiri in lume.

Astfel, adunarea in Biserica este inainte de toate Taina iubi­rii. Noi mergem la Biserica pentru iubire, pentru iubirea noua a lui Hristos Insusi, care ni se daruieste in unitatea noastra. Noi intram in biserica pentru ca aceasta iubire dumnezeiasca “sa se reverse din nou in inimile noastre”, pentru ca din nou si iarasi din nou “sa ne imbracam in iubire” (Col. III, 14), pentru ca, alcatuind Trupul lui Hristos, sa putem ramane in iubirea lui Hristos si sa aratam iubirea Lui in lume.

De aceea este atat de dureros ca trairea Bisericii din timpurile noastre este contrara trairii din Biserica primara caci biserica de astazi are o evlavie limitata la individ - prin care noi ne separam in mod egoist de adunare si chiar stand in biserica continuam sa-i simtim pe unii “aproape” si pe altii “departe” de noi, adunarea continua sa fie o masa impersonala “care nu are contingenta” cu noi si cu rugaciunile noastre, impiedica la “concentrarea spirituala”, Adeseori, oameni cu o stare de spirit parca “duhovniceasca” si de “rugaciune” protesteaza deschis, aratand lipsa lor de iubire fata de adunarile cu multi oameni, care ii impiedica sa se roage si cauta locasuri mai putin aglomerate si intunecate, unghere izolate, spre a se separa de “gloata”… si intr-adevar, o astfel de “autoadancire” individuala nu este posibila in adu­narea Bisericii. Nu acesta este scopul adunarii si al participarii noastre la adunare. Despre rugaciunea individuala, nu se spune oare in evanghelie: “Cand te rogi, intra in camara ta si inchizand usa, roaga-te…” (Mt. VI, 6). Aceasta nu inseamna oare ca aduna­rea in Biserica are un alt scop, care este cuprins in insasi cuvantul “adunare”? Prin adunare se implineste Biserica, in care participand la Hristos si la iubirea lui alcatuim “noi cei multi un singur Trup…”.

Atunci, sarutarea pacii ni se descopera in toata valoarea ei. Am mai spus ca sarutarea aceasta alcatuia o parte de neinlaturat din adunarea bisericeasca a primelor zile ale Bisericii. Pentru primii crestini, aceasta nu era numai un simbol al iubirii sau o amintire legata de ea, ci era o lucrare sfanta a iubirii, era semnul si ritualul vazut, in care si prin care – in chip nevazut, dar real – se savarsea revarsarea iubirii lui Dumnezeu in inimile credinciosilor, era imbracarea fiecaruia si a tuturor laolalta in Iubirea lui Hristos.

In timpurile noastre, notiunea de Biserica fiind limitata mai mult la individ si privita egocentric, acest ritual apare ca o simpla “forma” desarta. Eu nu cunosc pe omul care sta alaturi de mine in locas, eu nu pot nici sa-l iubesc si nici sa nu-l iubesc, caci el imi este “strain”, deci este un nimeni pentru mine, iar noi, care ne temem atat de mult de formalism, suntem totusi “sincer” limitati in individualismul si egocentrismul nostru si uitam principalul. Uitam ca, in chemarea “sa ne iubim unul pe altul cu sarutare sfanta” este vorba - nu despre iubirea noastra personala, “naturala”, umana, cu care intr-adevar nu putem iubi pe cel “strain” pana nu va deveni “ceva”, sau “cineva” pentru noi – ci este vorba de iubirea lui Hristos. Iubirea lui Hristos este minunea vesnica, aceea care transforma si pe cel strain (iar fiecare strain, in adancul lui, este dusman) in frate, indiferent daca el are vreo legatura cu mine sau cu viata mea, caci destinatia Bisericii consta in a birui infricosatoarea instrainare pe care diavolul a introdus-o in lume si care l-a pierdut si pe el. Noi venim in Biserica pentru aceasta iubire care ni se daruieste intotdeauna in adunarea fratilor.

Iata de ce, in vechime, credinciosii adunarii erau chemati sa raspunda prin actiune si nu prin cuvinte. Stim ca noi nu putem ajunge la aceasta iubire prin noi insine, nu putem primi pacea lui Hristos “cea mai presus de orice intelegere” si nu putem capata prin noi insine iertarea pacatelor, viata vesnica si unirea cu Dumnezeu. Toate acestea ni se dau, ni se daruiesc in Biserica prin taina sfanta si intreaga Biserica este o mare Taina, este lucrarea sfanta a lui Hristos. In gesturile noastre, in actiunile, in cultul nostru lucreaza Hristos si tot ce este vazut devine “vazut din nevazut”, orice simbol este implinit in Taina. Tot asa si in “saruta­rea sfanta”, noi nu exprimam iubirea noastra, ci ne imbracam cu “iubirea noua a lui Hristos”. Si bucuria este tocmai aceasta comuniune, ca eu primesc iubirea lui Hristos de la un “strain” ce sta alaturi de mine, iar el o primeste de la mine, in aceasta sarutare sfanta, amandoi ne descoperim unul fata de altul ca partasi ai iubirii lui Hristos, ca frati intru Hristos.

Noi putem numai dori aceasta iubire si ne putem doar pregati pentru a o primi. In vechime, cei certati trebuiau sa se impace si sa se ierte unul pe altul inainte de a participa la adunarea Bisericii. Tot ce este omenesc trebuie sa fie implinit, pentru ca Dumnezeu sa se introneze in suflete.
A te pregati, inseamna a te intreba pe tine insuti: mergem noi la Liturghie pentru iubirea lui Hristos, ca acei flaminzi si insetati, nu numai pentru ajutor si mangaiere, ci pentru focul care arde in noi toate slabiciunile, toata limitarea noastra si care ne lumineaza cu iubirea cea noua a lui Hristos? Sau ne temem ca iubirea acesta va slabi ura noastra fata de dusmani, va micsora acuzatiile noastre “principiale”, neintelegerile si dezbinarile noastre? Nu dorim noi oare adeseori de la Biserica, pace numai cu aceia cu care sintem impacati, iubire fata de aceia pe care ii iubim, adica autoconfirmarea si autojustificarea noastra? In acest caz, noi nu primim darul care inlesneste innoirea si care innoieste vesnic viata noastra si astfel nu putem iesi din limitele propriei noastre “instrainari”, pentru a participa cu adevarat in Biserica…

Daruirea reciproca a pacii si a iubirii prin sarutare, au constituit in vechime, actiunile incepatoare ale Liturghiei credinciosilor, adica tocmai a sfintei lucrari euharistice. Cu ambele lucrari incepe Euharistia si, intr-un anumit sens, fac posibila Taina Noului Testament, Taina Imparatiei Iubirii lui Dumnezeu. De aceea, numai “imbracati” in aceasta iubire putem crea amintirea lui Hristos, putem fi partasi la Trupul si Sangele Lui, putem astepta Imparatia lui Dumnezeu si viata veacului ce va sa vie.

“Agonisiti iubirea”, spune apostolul (1 Cor. XIV, 1). Si unde sa cautam, daca nu in acea Taina in care insusi Hristos ne uneste pe noi in iubirea Sa?

(va urma)

(din: Alexander Schmemann, Euharistia, taina Imparatiei, Editura Bonifaciu)