Crezul - SARUTUL PACII
Sărutul păcii, actul care exprimă unirea noastră în iubire prin îmbrăcarea în iubirea lui Hristos, este, în acelaşi timp, o mărturisire de credinţă în Sfânta Treime şi o premisă a mărturisirii unităţii de credinţă prin rostirea Crezului. Numai uniţi în iubire şi mărturisind aceeaşi credinţă revelată ne arătăm a fi cu adevărat Biserica lui Hristos şi putem aduce Sfânta Jertfă.

Credinţa este atât un dar al lui Dumnezeu cât şi un răspuns al omului

Credinţa este întâlnirea omului cu Dumnezeu şi cunoaşterea Lui. Ea se naşte în suflet prin primirea cuvântului lui Dumnezeu: credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Rom 10, 17). Sfânta Scriptură ne învaţă că credinţa este o lucrare a harului dumnezeiesc vindecător şi mântuitor în om: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-rabdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22). Credinţa este mântuitoare: prin credinţă se va îndreptă omul (Rom 3,28) căci dreptul din credinţă va fi viu! (Avacum 2, 4). Omul trebuie să se deschidă acestei lucrări a harului prin împlinirea poruncilor adică credinţa să fie lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). Astfel ajungem ca Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile noastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire (Efes 3, 17).

Sfinţii Părinţi fac distincţie între credinţa din auzire care ne aduce la Hristos şi credinţa care constituie însăşi viaţa Bisericii şi a membrilor ei despre care Sfântul Pavel spune că face ca Hristos să se sălăşluiască în inimile noastre. Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte pe prima credinţă simplă sau din cele auzite iar pe cea de a doua, credinţă desăvârşită sau din cele văzute, unitatea şi părtăşia omului cu Dumnezeu. De la credinţa simplă la cea desăvârşită se ajunge prin primirea harului în Sfintele Taine ale Bisericii (în special Botezul, Mirungerea şi Euharistia) şi prin angajarea într-un efort ascetic care urmăreşte curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor potrivit poruncilor dumnezeieşti. Credinciosul intră astfel, în Biserică, într-o relaţie personală, în permanentă creştere, cu Persoanele Sfintei Treimi care revarsă darul duhovnicesc, inclusiv pe cel al credinţei.

Credinţa este aşadar atât un dar al lui Dumnezeu cât şi un răspuns al omului. Acest răspuns constă în supunerea iubitoare faţă de adevărul întrupat în Hristos, revelat de El şi mărturisit de Biserică. Supunerea iubitoare faţă de adevărul revelat presupune cunoaşterea dogmelor Bisericii şi efortul ascetic personal. Cunoaşterea dogmelor este esenţială deoarece orice abatere a cunoştinţei noastre intelectuale de la dreapta înţelegere a Revelaţiei se va răsfrânge inevitabil asupra manifestărilor duhului nostru. Cu alte cuvinte, o viaţă cu adevărat dreaptă este condiţionată de adevăratele concepţii despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime.

Dar, după cum arată şi Sfântul Isaac Sirul , nu ne putem opri la cunoaşterea intelectuală a dogmelor deoarece aceasta ţine de credinţa simplă sau din auzire. Noi suntem chemaţi ca, prin lucrarea poruncilor, să ajungem la credinţa desăvârşită, adevărul mărturisit prin credinţă transformându-se astfel în mântuire şi viaţă.

Crezul, deşi introdus mai târziu, s-a încadrat organic în rânduiala Liturghiei

Primirea credinţei din auzire care constă în cunoaşterea dogmelor şi înaintarea spre credinţa desăvârşită, din cele văzute, se împlineşte în Biserică. Marturisirea credinţei este o parte integrantă şi indispensabilă a slujirii Bisericii. Slujbele în ansamblul lor sunt o mărturisire a credinţei, învăţând şi comunicând adevărul mântuitor, ajutându-l pe fiecare mădular al Bisericii să participe la acest adevăr.

Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este în întregime o mărturisire de credinţă şi o dăruire a credinţei mântuitoare ca cunoaştere a lui Dumnezeu şi întâlnire cu El, având ca moment culminant împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, de aceea după împărtăşire cântăm cu bucurie: Am vazut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pre noi.

Cu toate că mărturisirea credinţei este un aspect definitoriu al Sfintei Liturghii, practica rostirii Crezului, ca moment al mărturisirii comune a credinţei, nu face parte din structura originară a Liturghiei, fiind introdusă la Antiohia la sfârşitul secolului al V-lea de patriarhul Petru Fullos iar la Constantinopol la începutul secolului al VI-lea de patriarhul Timotei (511-518). Cei doi patriarhi erau adepţi ai ereziei monofizite şi au introdus Crezul în Liturghie în încercarea de a-şi demonstra fidelitatea faţă de credinţa Sfinţilor Părinţi. Patriarhii ortodocşi următori au păstrat practica rostirii Crezului deoarece acesta s-a încadrat organic în rânduiala Liturghiei, alaturându-se anaforalei liturgice care până atunci reprezenta principala formă de exprimare a dogmelor.

Crezul a fost formulat la primele două sinoade ecumenice

Crezul desemnează, în sens general, o sinteză a învăţăturilor de credinţă creştine fundamentale. Crezul se mai cheama şi simbol al credinţei. Termenul de simbol vine de la un cuvânt ce însemna parola în taberele militare. Deci pentru creştinii din vechime crezul sau simbolul de credinţă era o parola ce îi arată a fi adevăraţi creştini.

Deşi în Noul Testament nu există un crez formulat ca atare, încă de la începutul Bisericii au circulat scurte formulări, amplificate ulterior, care exprimă conţinutul credinţei, ferindu-o de erezii. Aceste crezuri erau utilizate în legătură cu Botezul, atât pentru instruirea catehumenilor cât şi pentru mărturisirea credinţei de către aceştia în timpul slujbei.

În anul 325, la primul sinod ecumenic ţinut la Niceea, pe baza crezurilor baptismale folosite în Siria, Palestina şi Cezareea, Sfinţii Părinţi, insuflaţi de Duhul Sfânt, elaborează, ca răspuns la erezia lui Arie care contesta dumnezeirea Fiului, prima parte a Crezului rostit astăzi la Sfânta Liturghie. Sinodul al II-lea ecumenic, ţinut la Constantinopol în anul 381, ca răspuns la erezia lui Macedonie care contesta dumnezeirea Sfântului Duh, completează Crezul de la Niceea cu învăţătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Botez, învierea morţilor şi viaţa veşnică. Fiind elaborat la sinoadele ecumenice de la Niceea şi Constantinopol, acest Crez este cunoscut sub denumirea de Crezul niceo-constantinopolitan şi este crezul prin excelenţă al creştinismului recunoscut la sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) ca expresie autentică a credinţei Bisericii universale. Acesta este Crezul introdus în Liturghie la începutul secolului al VI-lea şi păstrat până astăzi.

Rostirea Crezului este o expresie a unităţii de credinţă

Mărturisirea credinţei prin rostirea Crezului este o expresie a unităţii de credinţă a mădularelor Bisericii prin mărturisirea aceluiaşi adevăr mântuitor.

Credinţa creştină este cunoaşterea şi trăirea mântuirii ca restabilire a unităţii cu Dumnezeu şi, întru El, cu ceilalţi membri ai Bisericii şi cu întreaga făptură, după chipul unităţii Sfintei Treimi. Este cunoaşterea anticipată, în Biserică, a Împărăţiei lui Dumnezeu ca unitate de sus: Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă ca Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem (Ioan 17, 20-22). Unitatea de sus este conţinutul vieţii dumnezeieşti treimice. Credinţa înseamnă aşadar părtăşia la unitatea de sus cu Dumnezeu şi semenii, iar Biserica este tocmai împlinirea credinţei, este acea unitate care primeşte, în care se intră şi la care devii părtaş prin credinţă. De aceea credinţa nu poate fi individualistă. Nu poţi avea credinţă mântuitoare în afara Bisericii. Credinţa se dobândeşte şi se trăieşte în Biserică, în comuniune cu ceilalţi şi exprimând unitatea cu ceilalţi.

Sfânta Liturghie este Taina în care înaintăm spre împlinirea desăvârşită de către Duhul Sfânt a unităţii de sus a Bisericii prin aducerea Sfintei Jertfe şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului: Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh (Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). O condiţie esenţială pentru ca Duhul Sfânt să ne unească în Biserică este mărturisirea aceleiaşi credinţe revelate. Legatura organică între unitatea credinţei şi împlinirea Bisericii în Euharistie alcătuieşte centrul vieţii Bisericii. De aceea numai cei uniţi în mărturisirea credinţei ortodoxe se pot împărtăşi la Sfânta Liturghie. Rostirea Crezului este dovada ortodoxiei credinţei şi a unităţii de credinţă, condiţie pentru aducerea Sfintei Jertfe şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Rostirea Crezului este o reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez

Crezurile au fost utilizate încă de la începutul Bisericii pentru instruirea catehumenilor şi mărturisirea credinţei la Botez. Din secolul al IV-lea, după formularea lui la primele două sinoade ecumenice, folosirea Crezului niceo-constantinopolitan s-a impus în practica Bisericii menţinându-se până astăzi. Astfel, fiecare creştin ortodox, la Botez, s-a lepădat de satana şi s-a unit cu Hristos mărturisindu-şi credinţa prin rostirea acestui Crez fie direct (dacă a fost botezat matur) fie indirect, prin intermediul naşului (dacă a fost botezat prunc).

La Sfânta Liturghie, rostirea Crezului înseamnă pentru toţi credincioşii o reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez, o afirmare a calităţii de membru al Trupului lui Hristos, Biserica.

Rostirea Crezului este şi o proclamare a credinţei

Marea majoritate a creştinilor ortodocşi de astăzi au fost botezaţi ca prunci, naşii mărturisind credinţa pentru ei. Din păcate puţini naşi îşi înţeleg responsabilitatea pe care şi-o asumă atunci când botează un prunc de a-l îndruma pe calea Bisericii, de a-l învăţa credinţa. Ca urmare mulţi ortodocşi nu cunosc dogmele credinţei noastre. Rostirea Crezului la Sfânta Liturghie este un prilej pentru aceştia de a învăţa tainele credinţei. Aşadar rostirea Crezului este şi o proclamare a credinţei pentru cei „necunoscători şi neînvăţaţi”.

Rostind Crezul ne aratăm mulţumirea faţă de dragostea pe care Dumnezeu ne-a dovedit-o lucrând mântuirea noastră

Contemplând tainele mântuirii noastre exprimate de Crez nu putem decât să fim mulţumitori, ca anticipare a mulţumirii veşnice din veacul viitor. Mărturisirea dumnezeiescului simbol al credinţei, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, arată mulţumirea tainică pentru raţiunile şi modurile înţeleptei providenţe dumnezeieşti cu privire la noi, prin care ne-am mântuit, mulţumire care va avea loc în veacul viitor. Răspunsul nostru la mântuirea dăruită nouă de Dumnezeu este credinţa. Rostind Crezul, ca expresie concentrată a credinţei, ne arătăm mulţumirea faţă de dragostea pe care Dumnezeu ne-a dovedit-o lucrând mântuirea noastră. Ne pregătim astfel să ducem, în unitate de credinţă şi iubire, mai departe mulţumirea noastră prin aducerea Sfintei Jertfe şi rostirea anaforalei liturgice.

Pr. Florin Botezan

Unitatea Bisericii ca trăire anticipată a Împărăţiei cerurilor este atât o unitate de credinţă cât şi de iubire. De aceea mărturisirea unitatii de credinţă prin rostirea Crezului este legată de sărutul păcii, ritualul care exprimă unitatea de iubire. „Propriu-zis dreapta credinţă este raţiunea de a fi a iubirii şi temeiul neclintit al unităţii. Iubirea nu e de conceput fără daruire deci fără dar. Iar darul iubirii autentice este adevărul; în Biserică adevărul credinţei. Astfel unitatea deplină e posibila în credinţa cea una, absolută, revelată a Prea Sfintei Treimi prin Hristos în Duhul Sfânt”.

Numai uniţi prin iubire putem să mărturisim dreapta credinţă comună

Invitaţia diaconului la dăruirea sărutului păcii şi răspunsul credincioşilor scoate în evidenţă faptul că unitatea de iubire se împlineşte în unitatea de credinţă: „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim!”. Numai uniţi prin iubire putem să mărturisim într-un gând dreapta credinţă comună: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Acest răspuns este o primă mărturisire sintetică a credinţei în Sfânta Treime, întărită de actul concret al sărutului păcii.

Uşile istoriei se închid şi suntem făcuţi părtaşi ospăţului de nuntă al lui Hristos

Uăile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! rosteşte diaconul introducând rostirea Crezului. Iniţial prima parte (Uşile, uşile!) era un îndemn adresat ipodiaconilor pentru a închide şi păzi uşile bisericii şi a nu lăsa să intre necredincioşii şi catehumenii. Partea a doua (Cu înţelepciune să luăm aminte!) este o provocare a atenţiei credincioşilor asupra Crezului care urmează a fi rostit.

Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia asupra sensurilor duhovniceşti ale acestui îndemn. „Închiderea uşilor bisericii, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, arată trecerea celor pământeşti şi intrarea viitoare a celor vrednici în lumea inteligibilă sau la ospăţul de nuntă al lui Hristos; de asemenea, lepădarea desăvârşită a lucrării rătăcite din simţiri”. Sfânta Liturghie este înălţarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă prima parte a Liturghiei, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, exprimă deschiderea misionară a Bisericii către lume, cea de a doua parte, Liturghia credincioşilor (euharistică) reprezintă separarea Bisericii de lume, ieşirea din timp şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Uşile istoriei se închid şi noi suntem făcuţi părtaşi ospăţului de nuntă al lui Hristos. În Biserica primară acest lucru era exprimat de închiderea efectivă a uşilor bisericii după ce au rămas înăuntru numai cei credincioşi care se vor şi împărtăşi. Este un privilegiu înfricoşător să rămâi în biserică la Liturghia credincioşilor, privilegiu pe care îl conştientizăm atât de puţin astăzi. Nu poţi intra la ospăţul de nuntă al lui Hristos fără haină de nuntă pentru că vei fi aruncat afară (Matei 22, 1-14); de aceea, pentru a ne face vrednici trebuie să lepădăm „lucrarea rătăcită din simţiri” adică să ne curăţim de toată pervertirea pe care patimile au lucrat-o în noi. Cu năzuinţa de a înainta astfel de la credinţa simplă, din auzire, la cea desăvârşită, din vedere, să lepădăm toată grija cea lumească, cum ne îndeamnă şi imnul heruvimic, şi să ne îndreptăm toată atenţia spre mărturisirea credinţei prin rostirea Crezului.

Crezul este o sinteza a dogmelor credinţei noastre

Crezul niceo-constantinopolitan sintetizeaza învăţătura Bisericii exprimând paradoxurile fundamentale ale credinţei noastre şi anume unitatea de fiinţă şi deosebirea personală între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi, pe de altă parte, unirea dumnezeirii cu umanitatea în Persoana Fiului, paradoxuri la baza cărora stă iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu din sânul Sfintei Treimi revărsată asupra omenirii. „Se înţelege de la sine că nici un crez finit nu poate spune vreodată tot ce este de spus despre Dumnezeul cel infinit. Crezul e mai curând o declaraţie omenească dumnezeieşte insuflată, spre a ne ajuta la înţelegerea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel numea pe Hristos «darul negrăit» al lui Dumnezeu, ceea ce subliniază faptul că nici un crez nu poate cuprinde vreodată sau să ajungă la capătul plinătăţii înţelesului lui Hristos. Cu toate acestea, recunoscându-ne finitudinea, nu putem ascunde cele ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Trebuie să ne rostim credinţa, oricât de nedesăvârşit. Aceasta a încercat să facă Biserica prin Crez. Trebuie să ştim ce anume credem şi în Cine credem, dacă vrem să trăim ca creştini.”

Cred într-Unul Dumnezeu — Crezul începe cu afirmarea unităţii de fiinţă a Sfintei Treimi şi continuă cu prezentarea însuşirilor Persoanelor dumnezeieşti căci Dumnezeu este Unul în fiinţă dar întreit în persoane, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al pământului, văzutelor tuturor, şi nevăzutelor. «Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul vostru, al tuturor celor ce purtaţi imaginea lui Dumnezeu în sine, care sunteţi aleşi, l-au numit mai întâi pe Dumnezeu „Tata”, apoi „Atotputernic” şi „Făcător”. Ei au făcut aceasta fiind luminaţi de către Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinaintea timpului şi a creării lumii. În al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor – acelora care Îl urmează – adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Fericirea voastră constă şi în faptul că Tatăl vostru cel ceresc este şi Atotputernic şi Făcător» al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, carele din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin carele toate s-au făcut. — Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl. Naşterea din veci a Fiului din Tatăl este mai presus de puterea noastră de înţelegere. O putem asemăna cu naşterea luminii din lumină căci „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan 1, 5). Sfinţii Părinţi au folosit patru expresii pentru a arăta legătura dintre Hristos şi Tatăl : «Lumina din lumina», «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat», «nascut» şi «de o fiinţă cu Tatăl». Prin alte două expresii se arată legătura între Hristos şi creaţie: «nu făcut» şi «prin care toate s-au făcut». Hristos nu face parte din creaţie, «toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut»(Ioan 1, 3).

Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri, şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi s-a făcut om. Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit, şi s-a îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi s-a suit la ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu Slavă să judece viii şi morţii, a căruia Împărăţie nu va avea sfârşit. — Opera mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu este prezentată în etapele ei principale: asumarea firii omeneşti prin întrupare în istorie, pătimirea, moartea, învierea, înălţarea la ceruri şi a doua venire.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede, cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Carele au grăit prin proroci. — Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, Dătătorul de viaţă.

Daca Fiul îşi ia fiinţa din Tatăl prin naştere, Duhul Sfânt şi-o ia prin purcedere din Tatăl. Catolicii au adăugat în Crez afirmaţia că Duhul purcede şi de la Fiul (Filioque). Dar Biserica Ortodoxă păstrează Crezul în formula originară care reflectă învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii potrivit căreia Duhul purcede numai de la Tatăl, iar Fiul îl trimite în lume: Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26).

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. — Sunt enumerate însuşirile Bisericii. Biserica fiind Trupul lui Hristos este una pentru că Hristos nu poate avea mai multe Trupuri. Este sfântă pentru că Duhul Sfânt împlineşte în ea sfinţenia lui Hristos sfinţindu-i pe membri ei. Este sobornicească sau universală pentru că este destinată să cuprindă toate popoarele, de peste tot şi de totdeauna şi pentru că este o comuniune de iubire. Este apostolească pentru că păstrează învăţătura Domnului aşa cum a comunicat-o apostolilor şi are succesiunea apostolică a ierarhiei prin hirotonie.

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. — Botezul este Taina prin care primim mântuirea lucrată de Hristos, murind şi înviind împreună cu El, este Taina prin care intrăm în Biserică şi dobândim iertarea păcatelor. Fiecare om poate fi botezat o singură dată după cuvântul Sfântului Pavel: un Domn, o credinţă, un Botez (Efes. 4, 5).

Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin. — Nădejdea în învierea morţilor stă în centrul credinţei noastre. Hristos a venit pentru ca să ne dăruiască viaţa veşnică. El ne-a încredinţat de învierea morţilor prin învierile săvârşite de el şi mai ales prin propria Sa înviere. Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Cor. 15, 12-22).

Crezul trebuie rostit în comun de întreaga comunitate

Rostirea Crezului are aşadar o importanţă deosebită: este o expresie a unităţii de credinţă, o dovadă a ortodoxiei credinţei şi, prin aceasta, o pregătire pentru împărtăşire; o mulţumire pentru mântuire şi o reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez de a ne uni cu Hristos şi a crede Lui; o proclamare a credinţei pentru cei neştiutori; o mărturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi. Având în vedere toate acestea, atât din punct de vedere liturgic cât şi pastoral, se impune rostirea în comun a acestuia de către întreaga comunitate. Astfel ne arătăm în mod concret unitatea în credinţă şi, pe de altă parte, fiecare credincios va ajunge să înveţe Crezul.

Clătinarea Sfântului Aer simbolizează darul desăvârşit şi bogat al Sfântului Duh

În timpul rostirii Crezului preotul clatină Sfântul Aer deasupra Sfintelor Vase până la cuvintele şi a înviat a treia zi, după Scripturi după care îl împachetează, Cinstitele Daruri ramânând în continuare descoperite. Este o practică atestată de patriarhul (monofizit) Sever al Antiohiei († 538) care ne transmite interpretarea veche potrivit căreia această clătinare aminteşte de viziunea Sfântului Petru (Fapt. Ap. 11, 5-10) şi simbolizează darul desăvârşit şi bogat al Sfântului Duh care i s-a descoperit lui Petru că va cuprinde şi neamurile şi care se va pogorî peste darurile puse înainte prefăcându-le în Trupul şi Sângele Domnului.

Pr. Florin Botezan