Doamna Maria Brâncoveanu



Pentru a ne putea apropia de cel care plânge, ne trebuie lacrimi, ca să-l înţelegem pe cel care suspină trebuie să ne frângem inima, iar dacă vrem să ne facem părtaşi la durerea cuiva se cuvine să fim împreună-pătimitori. Şi toate acestea ne cer deopotrivă duioşie, mărinimie şi dragoste nefăţarnică. Cu ce îndrăzneală ne vom apropia cu cugetul şi simţirea de tânguirea Doamnei Maria Brâncoveanu, când vedem că pătimirile, lacrimile şi suspinurile ei au înălţat un munte ale cărui piscuri au ajuns până în Cer? Nimic nu ne îndreptăţeşte în îndrăznirea de a grăi vreun cuvânt despre taina acestui noian de suferinţă purtat în suflet de soţie şi mamă. Aşadar ne rămâne fie o tăcere îndemnătoare la rugăciune, fie să încercăm lăuntric spre a găsi o cale cuviincioasă care să ne pregătească sufletul ca măcar să privească înspre adâncul cel înalt al suferinţei Doamnei Maria.

Toţi cei care au izbândit cu adevărat, întru Hristos Domnul au biruit, iar calea le-a fost urzită din nenumărate lacrimi, plângeri, dureri şi suspine. Însă pătimirile tuturor oamenilor au fost îmbrăţişate de Mântuitorul Iisus în Ghetsimani şi astfel au fost înveşmântate în sudori de sânge (Luca 22, 44), ca şi într-o hlamidă împărătească. Ca nişte peceţi ale biruinţei Domnului Hristos asupra morţii, Sfintele Taine ale Bisericii ne deschid şi ne luminează cărările cele înguste ale mântuirii firii omeneşti. De aceea am socotit că o apropiere cuviincioasă de taina sufletului Doamnei Maria Brâncoveanu ar fi tocmai o aplecare spre înţelegerea lucrării harului dumnezeiesc întru care ea a izbândit.

După preaînţeleapta iconomie a Bisericii lui Hristos, tuturor celor care se învrednicesc de Taina Sfintei Cununii, la încheierea slujbei li se împărtăşeşte prin preotul slujitor această binecuvântare: “Cel Ce cu venirea Sa în Cana Galileii a arătat nunta cinstită, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfinţilor de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu Apostolii, Împăraţii Constantin şi Elena, ale Sfântului Marelui Mucenic Procopie, şi ale tuturor Sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un Bun şi Iubitor de oameni”. Această blagoslovenie de la sfârşitul rânduielii Nunţii este asemenea unei peceţi dumnezeieşti, iar taina şi puterea ei desăvârşită este lucrătoare până astăzi, dezvăluindu-ni-se deopotrivă şi din viaţa şi pătimirea familiei Brâncoveanu.



I

Încă de la sfârşitul domniei lui Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672), tânărul boier Constantin Brâncoveanu dobândise la Curte isprăvnicia de paharnic şi se făcuse remarcat prin nobleţea, destoinicia şi blândeţea sa. Fără îndoială că aceste însuşiri, precum şi bunul său neam i-au fost preţuite de voievod şi socotim că acesta va fi avut de spus un cuvânt hotărâtor în căsătoria nepoatei sale de fiu, Maria. Astfel, în anul 1674, cei doi miri, tânărul şi chipeşul Constantin Brâncoveanu şi frumoasa Maria au primit împărtăşirea nunţii. Prin Taina Sfintei Cununii se pecetluia dragostea lor firească şi se alcătuia întru mădularele trupului lui Hristos o nouă unire ce va fi pricinuitoare de înnoire a firii omeneşti, mijlocindu-li-se “viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste a unuia către altul întru legătura păcii, dar de prunci, seminţie cu viaţă îndelungată, cununa cea neveştejită a măririi”. Cu adevărat, familia tânărului Brâncoveanu a fost binecuvântată de Dumnezeu din belşug cu darul pruncilor, credincioasa doamnă Maria născând nu mai puţin de unsprezece copii, anume patru feciori şi şapte fete. Bucurie desăvârşită era în casa lui Brâncoveanu ori de câte ori sporea numărul fiilor şi al fiicelor sale, căci, din darul Domnului, avea cu ce-i creşte, iar pentru înzestrarea lor săvârşea nu puţină sârguinţă şi osteneală. În viaţa casnică tânărul tată s-a dovedit a fi cumpătat, strângător, milos şi blând cu toţi. La doi ani după căsătoria lor li s-a născut cea dintâi fiică, pe care au numit-o Stanca, poate după numele bunicii din partea tatălui. În 1678 a venit pe lume Maria, iar mai apoi, în 1682, s-a născut şi Ilinca. În anul următor, 1683, Brâncoveanu a dobândit cel dintâi fiu, pe care l-a numit Constantin, iar în 1685 s-a născut şi Ştefan. Apoi au urmat în 1686 Safta, în 1690 Radu, Ancuţa în 1691, Bălaşa în 1693, Smaranda în 1696, iar prin 1697 ori 1698 s-a născut şi cel din urmă fecior, anume Matei. Toate vlăstarele brâncoveneşti s-au învrednicit de o bună şi aleasă creştere, iar prin iconomia lui Dumnezeu şi dreapta lor voire s-au făcut pricină de bucurie veşnică părinţilor lor. (imagine Mamul p. 63 în ed II)



II

În anul 1714 Voievodul Constantin Brâncoveanu şi Doamna Maria adunaseră 40 de ani de căsnicie. Tot în acest an domnitorul urma să îşi sărbătorească împlinirea celor 60 de ani de viaţă pământească, însă prin iconomia lui Dumnezeu prăznuirea s-a strămutat în Ceruri întru slava muceniciei. Acestea toate s-au împlinit la 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. În această zi Doamna Maria îşi sărbătorea ziua numelui şi tot în această zi s-a simţit cel mai aproape de adâncul de durere al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. A sosit şi acea veste cutremurătoare prin care i se spunea că soţul şi fiii ei au fost descăpăţânaţi, însă mai presus de aceste cuvinte străjuia o lumină. În inima Doamnei Maria răsuna limpede şi lin cuvântul pe care Dreptul Simeon l-a grăit Fecioarei Maria: “Prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35). Primind în inimă cuvintele ce-i vesteau moartea soţului şi fiilor săi, Doamna Maria şi-a revărsat privirea spre cerul brăzdat de gratiile temniţei. Trupul i s-a umplut de sudori reci, sufletul parcă i-a îngheţat în suspin, însă apoi a izbucnit pârjolul durerii, iar lacrimile parcă se prefăceau toate în sânge. O, Sfântă Marie Brâncoveanu, luminează-ne pe noi să pricepem cutremurătoarea şi luminata biruinţă a suferinţei!

În vremea întemniţării din Stambul şi mai apoi în vremea exilului din Kutahia, în sufletul Doamnei Maria s-au perindat multe aduceri aminte ale celor dragi şi nenumăratele lacrimi i-au sfinţit chipul. Albită în cuptorul noianului de tânguiri şi suspine, dragostea Doamnei Maria pentru cei martirizaţi i-a înveşmântat sufletul cu o tainică străluminare: rugăciunile soţului şi a fiilor săi erau ca un acoperământ asupra celor rămaşi în viaţă din neamul lor, iar ajutorul şi mângâierea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se făceau simţite în toată vremea. Rugăciunile înlăcrimate pe care văduva Maria le îndrepta către Maica Domnului i-au adus multă alinare, pentru că pricepea că aşa cum soţul şi fiii săi Îl urmaseră în pătimiri pe Stăpânul Hristos, aşa şi ea se învrednicise să urmeze Aceleia pentru care moartea Fiului lui Dumnezeu a fost cea mai istovitoare suferinţă. Pe această cărare lăuntrică a lacrimilor, Maria Doamna a gustat din adâncurile harului lui Dumnezeu şi a cunoscut nemijlocit că suferinţa întregii lumi se adună în inimile celor ce pătimesc întru tânguirea sufletului.

Spre întărirea Doamnei Maria pe această cale a împreună-pătimirii, a iertării şi a dragostei dumnezeieşti, Maica Domnului a arătat o minune care s-a săvârşit în ziua praznicului Adormirii Sale, în vremea Sfintei Liturghii, tocmai când la Constantinopol se plinea martiriul Brâncovenilor. Acest lucru minunat i-a fost vestit Doamnei Maria cu multă amănunţime, însă pentru noi cei de azi această împrejurare a rămas însemnată doar în filele cronicilor: “Trimiţând Ştefan Vodă pe doamnă-sa şi pe coconii lui la mânăstirea De-un-lemn, unde este o icoană a Maicăi Precestii, făcătoare de minuni, pentru închinăciunea şi pentru chip de evlavie, întâmplându-se în ziua de Sântă Măria Mare, adecă Adormirea Precestii, de era acolo doamna la mânăstire, în care zi şi la Ţarigrad au tăiat pe Constantin Vodă şi coconii lui (o, minune), într-aceeaşi zi au lovit pe această doamnă a lui Ştefan Vodă nevoie, lovitură, îndrăcire cât s-au spăriat toţi câţi era acolo cu dânsa şi să mira ce să-i facă. Şi multă vreme cu acea îndrăcire au fost. Şi această întâmplare fiind, iar n-au venit Ştefan Vodă şi cu ai lor la cunoştinţă ca să-şi vază păcatul ce l-au făcut, pentru care Dumnezeu şi minune mare au făcut de s-au îndrăcit doamna sa şi să fie căzut la pocăianie, ci au zis că o au fermecat călugăriţele de acolo împreună cu o călugăriţă anume Olimpiada, ce era mătuşe doamnii Păunii, soră cu mumă-sa şi le-au pus la mare pedeapsă pe toate şi pe unele din muieri de acelea le-au şi spânzurat, iar pe mătuşă-sa Olimpiada o au trimis la Baţcov, la mânăstire şi o au zidit într-o chilie, lăsându-i numai o ferestruie de-i da pe acolo pită şi apă.

Această pocăinţă făcea ei pentru păcatele lor. Şi nu s-au îndăstulat Ştefan Vodă numai pe moartea lui Constantin Vodă şi a feciorilor lui, ci încă fiind doamna şi ginerii lui Constantin Vodă şi alţi oameni ai lui scăpaţi din primejdia morţii pre carele vrea turcii să-i sloboază să vie în ţară, iar el s-au sfătuit cu tată-său şi cu sfetnicii lor că nu să cade să vie în ţară, ci să-i facă surgun. Şi au făcut meşteşug cu imbrihorul şi i-au înşălat de au dat bani 80 de pungi, zicându-le că zic turcii că de vor da aceşti bani îi vor slobozi şi ei în nădejdea aceea au trimis pe la casile lor aici în ţară de au făcut cum au putut, de au dat acei bani şi despre altă parte scria la imbrihor ca să să nevoiască să-i facă surgun la Kiutaiu, la Anadol şi au fost cu banii daţi şi surguniţi”.

După întoarcerea din exil, Doamna Maria a purces spre Mănăstirea Dintr-un Lemn spre a se închina şi a aduce mulţumire Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi pentru acest sfânt locaş, ca pentru atâtea altele, familia Brâncoveanu îşi dăruise osteneala ctitoricească. Însă în anul 1715 locaşul fusese înnoit, iar acum deasupra uşii bisericii se putea citi această pisanie: “Această sfântă şi dumnezăiască mănăstire care se numeaşte Dentr-un lemn, unde să cinsteaşte şi să prăznuiaşte Naşterea Preasfintei şi Preacuratei de Dumnezău Născătoare Fecioarei Maria, din temelia ei iaste zidită şi făcută de Ioan Matei Basarab Voievod. Deci, trecând multă vreme, început-au a să învechi şi a să strica toate lucrurile şi zugrăveala. Dup-aceia, din voia şi porunca lui Dumnezău stând Domn blagocestivul şi creştinul Ioan Ştefan Cantacuzino Voievod; deci, având mare evlavie cătră sfântul locaşul acesta, numaidecât cu osârdie s-au apucat ca de iznoavă a o înfrumuseţa, luminând şi mai lărgind întâi biserica şi zugrăvindu-o a doaoa şi împodobind-o şi cu tâmple şi cu altele ce i-au trebuit, făcând şi case şi chilii de prejurul ei, cum să veade, în slava Preacuratei Stăpâne şi întru pomenirea Mării Sale şi a părinţilor, săvârşind la leat 7223 s1715t, mes. Avgust 30 dni. Ispravnic fiind chir Ioan arhimandrit de la Hurezi”.

În obştea românească era adeverit că această grabnică înnoire a locaşului de la Dintr-un lemn era o diversiune prin care Cantacuzinii voiau să acopere ruşinea pe care o pătimise în biserică Doamna Păuna, “îndrăcindu-se” – după cum cronicarul grăieşte.

Văzând înnoirile făcute la Mănăstirea Dintr-un Lemn, Doamna Maria nu putea să nu îşi aducă aminte că dimpreună cu soţul său au fost naşii de cununie ai lui Ştefan şi Păuna, cei care mai apoi le-au fost călăi tăinuiţi, iar acum erau zugrăviţi în rânduiala ctitorilor. Cu multă durere în suflet intrând în biserica mănăstirii, Doamna Maria s-a plecat în rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului. În minte îi răsunau cuvintele pe care soţul său i le-a grăit lui Ştefan Cantacuzino în Vinerea Mare, ziua plecării familiei lor spre Constantinopol: “Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt roada răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine”. Valuri de durere neostotită cuprindeau sufletul văduvei Maria, însă nu şi-a lăsat cugetul să săvârşească judecată asupra celor ce le-au uneltit pieirea, căci nu voia să se despartă de harul cel mângâietor al Preasfântului Duh. Cuvântul iertării rostit de bărbatul său în Vinerea Mare, precum şi graiurile de îmbărbătare pe care soţul ei Constantin le-a grăit fiilor, erau asemenea unor ziduri de cetate întru care nu putea năvăli ura şi răzbunarea. Ce dulce s-a făcut în inima ei dragostea pentru vrăjmaşi şi cât de minunate sunt cuvintele de îndemn şi mărturisire ale tatălui copiilor ei: “Fiii mei, fiii mei! Iată toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă şi sufletele! Staţi tare, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte; priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi pentru lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos, că nu sunt vrednice muncile şi nevoile aceste de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acum dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre!”

În fierbinţeala rugăciunii, Doamna Maria a mulţumit Maicii Preacurate, s-a rugat pentru toţi cei iubiţi ai săi, însă deopotrivă şi pentru Păuna, Ştefan şi stolnicul Constantin Cantacuzino.

Simţea cu încredinţare că aici, în faţa icoanei înaintea căreia se ruga, pronia lui Dumnezeu a săvârşit judecată asupra Cantacuzinilor, iar toate cele petrecute după uciderea soţului şi a fiilor săi întăreau acest lucru. Din cele pe care i le spusese amănunţit Patriarhul Hrisant, Doamna Maria cunoştea pribegia văduvei Păuna dimpreună cu copiii săi Radu şi Constantin.

În anul 2004, când a fost înlăturată ferecătura metalică a icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, s-a putut vedea că este o icoană zugrăvită pe ambele părţi. În procesul de restaurare s-a descoperit că pe spatele icoanei este înfăţişată Înfricoşătoarea Judecată. Cu adevărat, o înfricoşată judecată li s-a făcut Cantacuzinilor prin această icoană. Însăşi mărturia istorică adevereşte foarte limpede.

Sub privirea blândă şi ocrotirea Maicii Domnului, Voievodul Constantin Brâncoveanu primeşte moarte martirică dimpreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache. Acest lucru se săvârşeşte tocmai când Vodă împlineşte 60 de ani, la praznicul Adormirii Preacuratei Fecioare, în 15 august 1714. Ştefan Cantacuzino şi tatăl său stolnicul Constantin mor mişeleşte în 7 iunie 1716, fiind spânzuraţi pe neaşteptate şi apoi decapitaţi. Moartea lor s-a petrecut la praznicul Sfintei Treimi, vădindu-se a Cui dragoste nu au înţeles-o întru adevăr şi lucrare, ci doar au făţărnicit-o.

Doamna Maria a plecat din ţară întru defăimarea mazilirii lui Brâncoveanu şi s-a întors cu multă cinste, în luna octombrie a anului 1716, dimpreună cu voievodul Ioan Mavrocordat. Doamna Păuna cunoaşte şi ea necinstea mazilirii soţului ei în ianuarie 1716, iar când află că bărbatul i-a fost ucis de turci, izbuteşte să fugă din Constantinopol, însă rămâne pentru tot restul vieţii în pribegie pe meleagurile Apusului.

Fiii lui Brâncoveanu s-au făcut prin ascultare şi mărturisire Mucenici ai Împăratului Hristos, iar fiii lui Ştefan Cantacuzino sunt îndemnaţi stăruitor de Papa Clement al XI-lea să treacă la catolicism, pentru a li se înlesni traiul în pribegie sub tutela împăratului de la Viena.

Şi chiar dacă până astăzi Cantacuzinii poartă asupra numelui lor prihana uneltirii uciderii Brâncovenilor, să arătăm înţelegere şi să ne aplecăm cu dragoste şi împreună-pătimire (compătimire) către toate cele care nu s-au săvârşit după voia lui Dumnezeu, atât în neamul nostru, cât şi în întreaga fire omenească; şi, alipindu-ne cugetul şi simţirea de rugăciunea Sfinţilor Mucenici Brâncoveni, să ridicăm glas către Mântuitorul Hristos şi să-L rugăm să ne arate mila Sa tuturor celor care suntem părtaşi ai firii omeneşti. Întru această osteneală să o avem drept pildă şi mijlocitoare pe Sfânta Maria Brâncoveanu, căci prin lacrimile ei s-a făcut următoare a Maicii Pururea Fecioare, a Celei căreia Dreptul Simeon i-a proorocit: “Prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35).



III

În ceasurile liniştite ale nopţii, după ce îşi săvârşea rugăciunile, adeseori Doamna Maria se lăsa cuprinsă cu totul de dorul soţului şi al fiilor ei. Îi însoţea în amintirile sale scumpe şi le mângâia chipurile prin lacrimile care îi şiroiau pe obraji. Glasurile lor îi răsunau limpede în inimă alcătuind un luminos şirag al aducerilor aminte. După ce s-a întors din surghiun citise de nenumărate ori panegiricele alcătuite de fiii săi. Le simţea ca pe o rugăciune, şi pentru că lacrimile i se amestecau cu slovele tipăriturii, adeseori inima i se umplea de o minunată mângâiere. Parcă îl auzea şi acum pe Ştefan când rostise în biserică cuvântul său panegiric alcătuit în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Îi dedicase anume ei acest cuvânt, iar când îl citea era încredinţată că fiul său îi grăia de dincolo de hotarul de taină al acestei lumi.

Pentru Maria Brâncoveanu graiurile fiilor săi erau slovă de rugăciune şi foc arzător care deopotrivă o mistuiau şi o răcoreau lăuntric. În lacrimi de dor sfânt a primit Doamna Maria mângâierea Preasfântului Duh şi a dobândit încredinţarea că rugăciunile fiilor şi soţului său au ţesut minunat acoperământ asupra celor rămaşi în viaţă din neamul lor. Şi nici nu putea fi altfel, căci şi întru Mucenicii Brâncoveni s-a plinit înaintevestirea Fiului lui Dumnezeu, făcută Sfinţilor Apostoli: “Vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu” (Matei 24, 9). În acest chip s-a făcut lucrătoare biruinţa asupra neputinţei omeneşti şi a fost dobândită mângâierea poruncii şi făgăduinţei date de Domnul: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-20). Întru acest temei apostolesc recitind cuvintele alcătuite de fiii săi, în sufletul Doamnei Maria s-a limpezit încununarea urcuşului pătimitor al familiei sale. Şi până astăzi dăinuirea ctitoriilor brâncoveneşti înălţate spre Cer, străluceşte în chip tainic prin sângele pe care Mucenicii Brâncoveni l-au vărsat la temelia neamului românesc şi deopotrivă al întregii firi omeneşti.

Prin pogorârea sufletului său într-un adânc de suferinţă, Sfânta Maria Brâncoveanu a dobândit biruinţă mucenicească asupra firii, strămutându-şi credinţa, nădejdea şi dragostea întru Fiul lui Dumnezeu Întrupat – Mântuitorul Iisus Hristos.