Manastirea Ramet

Manastirea Ramet, una dintre cele mai vechi asezaminte ortodoxe monahale din Transilvania, se afla pe valea ingusta, sapata de apa Geoagiului, in Muntii Trascaului. Este asa zisa ”vale a manastirii”. Raul, pornit din muntii Abrudului se varsa in Mures, langa Teius. Drumul spre manastirea Ramet descopera credinciosului si calatorului un monument istoric unic, datand din secolul al XIV-lea.

Nicolae Iorga arata ca manastirea Ramet a fost ctitorita de calugari singuratici, caci numirea ”rameti” nu inseamna altceva decat ”eremiti”, adica pustnici.

Privitor la vechimea manastirii, unii cercetatori ca: Nicolae Iorga, Stefan Metes, Virgil Vatasianu si altii socoteau ca isi are inceputurile in secolul al XV-lea. La aceasta datare conducea, in primul rand, inscriptia de pe piatra asezata deasupra usii de intrare in biserica: ”Dintaiu au fost zugravita s(fan)ta biserica din zilele lui Matiias crai, valeato 6895” (1487).

Cercetatorii au remarcat ca anul 6895 (1386) nu corespunde domniei lui Matei Corvin (1458 – 1498). Este posibil ca cel care a sapat inscriptia lapidara a gresit cifra sutelor.

Dar studierea recenta, cu mijloace tehnice moderne, datorata unui colectiv de cercetatori, dintre care profesorul Vasile Dragut, slavista Monica Breazu si Liana Tugearu, a unei inscriptii slavone de pe arcada dintre naos si pronaos, a dus la descifrarea unui text de o asemanare deosebita. Continutul inscriptiei este urmatorul : ”Am scris eu preapacatosul rob a lui Dumnezeu, Mihul, adica zugravul de la Crisul Alb, cu incuviintarea arhiepiscopului Ghelasie in zilele regelui Ludovic in anul 6885 (1377), luna iulie 2”. Asadar, manastirea este de cel putin un secol mai veche decat se credea.

Inscriptia de mai sus, aflata la al treilea strat de pictura, intareste convingerea ca biserica a fost zidita cu mult inainte, ca la acea data in Transilvania exista o organizare bisericeasca superioara, cu un ierarh propriu, in fruntea ei, cu titlu de arhiepiscop.

Manastirea Ramet a avut numerosi ctitori si binefacatori, incepand cu acei modesti eremiti si credinciosi din imprejurimi sau mai de departe, care au gasit loc de reculegere sufleteasca ori de refugiu in vreme de primejdie.

Pe parcursul veacurilor, biserica a fost reparata sau renovata de mai multe ori. Dupa inscriptia de la intrare, biserica a fost zugravita in vremea lui Matei Corvin. El se tragea dintr-o familie romaneasca. Desi odata cu inobilarea sa trecuse la catolicism, el n-a persecutat biserica ortodoxa, ci a ajutat-o. Dealtfel, sotia lui Mateias era ortodoxa, iar la curtea ei avea preoti ortodocsi. Se pare ca in vremi de rastristi, Matei Corvin era adapostit la manastirea Ramet.

Din anul 1506, manastirea era luata sub ocrotirea lui Radu Voda cel Mare, domnul Tarii Romanesti, cu ocazia primirii de la regele Vladislav al II-lea a mosiei de la Stremt (sat aflat in apropierea manastirii).

O stire tarzie, din 1862, ne spune ca Mihai Viteazu a ”zidit” biserica manastirii cu tot ce-i in jurul ei. Desigur, aceasta ”zidire” inseamna o reparatie de proportii mari. La zugraveala bisericii a lucrat Petre Armeanu, Mina si Nicolae din Creta, mesteri ai lui Mihai Viteazu. In biserica se poate observa si astazi un fragment din timpul marelui dormitor, reprezentand ”Inaltarea Domnului”.

In lupta lor pentru pastrarea fiintei nationale si a credintei stramosesti, romanii din Transilvania au fost ajutati in permanenta de fratii lor de peste munti. Peregrinarile, schimbul de carti, de antimise si alte obiecte de cult, intre romani, au fost permanente. Marturiile acestor legaturi sunt mai ales ctitoriile din Transilvania ale unor voievozi de peste Carpati. Se stie ca numerosi preoti si ierarhi au fost hirotoniti in Tara Romaneasca si Moldova.

La manastirea Ramet, gasim carti de cult tiparite si donate de domni si ierarhi munteni si moldoveni. Antimisul bisericii, din zilele grele prin care a trecut manastirea, era de la mitropolitul moldovean Gavriil Calimachi. La Bucuresti, era hirotonit, in 1760, preotul Eremia Popovici, pe seama manastirii.

Biserica ortodoxa din Transilvania fiind lipsita de episcop intre anii 1700 – 1760, episcopia unita de la Blaj a conscris toate bisericile in patrimoniul sau. Manastirea Ramet a ramas insa continuu in stapanirea calugarilor ortodocsi. Stapanirea habsburgica i-a alungat pe acestia, dar credinciosii nu i-au primit pe cei trimisi de Episcopia Unita cu Roma.

In anul 1762, manastirea Ramet cade prada tunurilor generalului Bukow. Pe filele ingalbenite ale unui Octoih, un calugar nota lapidar:”scris-am eu Silvestru monachu cand au stricat necredinciosii manastirea de la Ramet si cea de la Gioagiu, la anul 1762, in august 20, intr-o zi de sambata spre pieirea lor”. Manastirea a fost refacuta, dar la putin timp dupa aceasta, o noua furtuna se abate asupra ei. Stapanirea straina pedepseste pe calugarii si credinciosii din jurul Rametului, care au participat la rascoala lui Horea, Closca si Crisan, cu o noua ”stricare” a manastirii, in luna decembrie, 1785. Acelasi calugar insemna cu amaraciune, pe o alta carte bisericeasca :”Aceasta, aici am insemnat, acest lucru cu jale adevarat cand au stricat manastirea cea de la Geoagiu si de la Ramet, la intaia stricare fost-a numarul anilor 1762, iar la a doua stricare valeat 1785, luna decembrie in 23 zile, intr-o zi de marti. Scris-am eu Silvestru monachu.”

In urma staruintelor depuse de localnici, dupa aceasta noua ”stricare” a manastirii, abia in 1792, Curtea de la Viena da un decret, comunicat de guvernul ardelean protopopului Ighian, in 2 martie 1792, prin care ingaduie sa se repare biserica ”dar numai ca biserica de mir”. Desi biserica se desfiintase, credinciosii o considerau ca biserica manastireasca, numind-o ”maica” a celor sapte biserici de pe Valea Rametului.

Viata monahala se reface abia in 1940, cu cativa calugari si se construieste cladirea cu paraclisul actual, in timpul staretului Evloghie Ota.

In 3 octombrie 1955, manastirea Ramet, prin hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe, se transforma din manastire de calugari, in manastire de maici, stareta fiind numita monahia Pelaghia Prica, venita de la manastirea Saracinesti Valcea, si mai apoi, monahia Lavrentia Chelemen.

Dar suferintele manastirii nu se terminasera. A venit vremea sa amintim incercarea la care a fost pusa viata monahala din tara, in anii 1959-1960 si urmatorii, in timpul regimului comunist. Au fost ani cand multi calugari si calugarite au fost izgonite din manastiri, unele manastiri desfiintate. Si la manastirea Ramet, maicile au fost alungate si silite sa se imbrace civil. Dupa multe incercari amare si urmariri continue, ele s-au strans totusi mai intai in Teius, apoi in Aiud si au organizat o sectie de covoare. Au stat aici, din 13 Martie 1962, pana in 1969, primavara cand s-a acceptat ca fostele maicute sa revina la manastire, imbracate civil, sa faca o sectie mai puternica de covoare, si cu fetele din satele de moti, din jur. Nu era permis sa se faca slujbe si nici sa se reia randuiala calugareasca. Dar Dumnezeu a auzit ruga maicilor. Au mai fost doar cativa ani de grele incercari, si in 1972, la inceput de ianuarie – ”prin oameni alesi si ingaduiti de Sus” – s-a ajuns la redeschiderea Manastirii, la autorizarea sa si reluarea vietii monahale. In toti acesti ani, maicile care cunoscusera pribegia, au fost insufletite de duhovnicul Dometie Manolache, si maica stareta Ierusalima Ghibu.

La manastire, micul sobor de atunci s-a pus pe lucru, imbinand rugaciunea cu munca, dupa randuielile manastiresti. Astfel a fost refacut paraclisul, s-a adaugat arhondaria, staretia, trapeza, s-au extins chiliile, s-a construit o scoala noua pentru copii, in cea veche deschizandu-se la 12 iulie 1969, o colectie muzeala, organizata de ghidul manastirii, monahia Eudoxia Manolache, cu exponate variate: documente vechi in legatura cu istoricul manastirii, carti vechi de slujba, icoane pe lemn, icoane pe sticla, o valoroasa colectie numismatica si obiecte cu caracter etnografic. S-a construit o noua clopotnita, un pod peste rau, s-a introdus lumina electrica, apa potabila, s-a facut canalizarea si s-a introdus incalzirea centrala. An de an s-au realizat si alte lucrari pentru buna gospodarire a manastirii.

Mănăstirea Râmeţ

„Pân’ la Putna plânge clopotul ce bate la Râmeţ.”

Transilvania este un pământ binecuvântat de Dumnezeu, dar chinuit de oameni, ca toate pământurile româneşti. Din acest străvechi tărâm al Neamului nostru au izvorât, din îndepărtate timpuri, oameni puternici. Unii au trăit şi au luptat acolo. Alţii au trecut de cununa Carpaţilor, spre miazăzi, miazănoapte sau spre răsărit, întârind acolo unde se aşezau fiinţa Neamului Românesc. În Muntenia sau Oltenia, în Moldova şi Zaporojia, Crimeea ori Cuban, Caucaz, Dobrogea sau alte ţinuturi, românii ardeleni au adus cu ei credinţă, putere de muncă şi ordine, au sporit numărul şi tăria românilor de acolo, de multe ori dând o nouă viaţă unor grupuri româneşti slăbite de valurile vremurilor.
Iar în inima acestui meleag, stând ca un stâlp al Neamului Românesc cel dreptslăvitor, străluceşte dintru începuturile secolului 13 Sfânta Mănăstire Râmeţ. După cum arată şi numele ei (care vine de la „eremiţi”, adică „pustnici”), înainte de zidirea sa aici s-au nevoit mulţi călugări sihaştri. Nevoinţele înalte ale acestora au fost continuate în lăcaşul zidit în secolul 13 astfel încât acesta a atras asupra sa dragostea şi ocrotirea domnitorilor şi mitropoliţilor din Muntenia. Radu Vodă, Mihai Viteazul şi Mitropolitul Teodosie (sec. 17) sunt doar trei din marii sprijinitori ai acestei sfinte mânăstiri. Dar nu acest lucru arată adevărată măreţie a Râmeţului. Mai mult decât vechimea cunoscută a mânăstirii, mai mult decât biserica frumoasă din secolul 14, este faptul că înspre sfârşitul aceluiaşi secol păstorea de aici peste Românimea ardeleană Sfântul Arhiepiscop Ghelasie, primul ierarh transilvănean al cărui nume s-a păstrat peste veacuri. Şi chiar mai presus de această vrednicie – şi de altele asemenea – strălucesc peste Mânăstirea Râmeţ alte cununi minunate, cununile mai luminoase ca focul ale martiriului.
Cu adevărat, mari suferinţe au îndurat nevoitorii acestui sfânt locaş pentru apărarea Ortodoxiei. Deşi nicicând nu au făcut rău cuiva, au fost loviţi de răutăţile duşmanilor de multe ori şi în multe feluri. Chiar şi tunurile au fost folosite pentru a distruge mânăstirea, în timpul generalului de spurcată amintire Bucov, cel care a ars ori dărâmat peste 300 de mânăstiri şi schituri ortodoxe din Ardeal, pentru a-i forţa pe Români să treacă la greco-catolicism. O altă distrugere a avut loc în 1785, ca urmare a adăpostului pe care l-a dat mânăstirea unor fugari urmăriţi de autorităţi pentru participarea la răscoala lui Horea. Deşi dreptul sacru de refugiu al bisericilor şi mânăstirilor a fost recunoscut din mare vechime, „creştinii” (a se citi – păgânii) austrieci şi unguri au distrus a doua oară Mânăstirea Râmeţ.
Dar sângele martirilor este o sămânţă nebiruită. Icoana sfântului lăcaş, cu vechea şcoală ortodoxă din mănăstire, şi pilda sfinţilor vieţuitori de aici nu au pierit din sufletele românilor din Râmeţ şi Ponor. Deşi ei înşişi prigoniţi de autorităţi şi de Episcopia apostată a Blajului (unită cu Roma) nu s-au dat înfrânţi niciodată. Şi după lupte cumplite cu toţi împotrivitorii au izbutit în 1826 repararea vechii biserici a mânăstirii, deşi cu impunerea de a fi folosită doar ca biserică de mir. Clopotul de la Râmeţ nu s-a stins însă, aşa cum nu s-au stins nici clopotele de la Putna, Neamţ, Noul Neamţ sau alte nenumărate mânăstiri româneşti necontenit prigonite. Războiul duhovnicesc a continuat mereu. Veşnic pomenitul călugăr Evloghie Oţa a izbutit reaşezarea ei ca mănăstire, întâi de călugări, apoi, prin hotărârea Sfântului Sinod, ca mănăstire de maici. După numai câţiva ani însă, în 1960, o nouă prigoană s-a abătut (şi) asupra ei, ca urmare a decretului 410/1859. Maicile au fost izgonite şi condamnate la muncă forţată în fabricile comuniste. Dar dragostea nu cade niciodată. După cuvintele celui între sfinţi părintelui nostru Ilie Cleopa, de vreme ce nu au fost lăsate în mănăstire, s-au făcut ele însele mănăstire. Şi lucrând unite la secţia de covoare din Aiud, împleteau postul cu rugăciunea, cerând pururi Maicii Domnului ocrotire şi sprijin pentru refacerea Mânăstirii. Sub ocrotirea Duhului Sfânt, unul din marii sfinţi români din perioada prigoanei comuniste, ieromonahul Dometie Manolache, a izbutit întâi mutarea secţiei de covoare de la Aiud la Râmeţ, chiar în incinta mânăstirii „desfiinţate”. Şi după 14 ani în care s-a zidit nespus de multă rugăciune, în 1982, s-a săvârşit minunea: autorităţile au acceptat refacerea mânăstirii!!
Nu se pot spune lacrimile de fericire ale celor care de atâta vreme plângeau de dorul sfântului locaş. Nu se pot spune luptele ce s-au dat mai departe, pentru ridicarea noii biserici, pentru restaurarea celei vechi, pentru buna chivernisire a mânăstirii, pentru înălţarea vieţii duhovniceşti, indiferent de vremuri. Dar se poate spune atât: izvor de lumini şi tărie pentru toţi Românii, apărătoare şi mărturisitoare a dreptei-credinţe, Sfânta Mănăstire Râmeţ dăinuie pe mai departe, ca un alt turn al Cetăţii Împărăteşti care este Biserica Ortodoxă Română, Maica Neamului Românesc.
Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

Mănăstirea Râmeţ, de pe valea Mănăstirii este una dintre cele mai vechi aşezăminte ortodoxe din Transilvania, se pare ca a fost construită înainte de 1377, de când este datată o pictură murală. A avut o istorie zbuciumată, dacă nu tunurile, atunci focul, dacă nu focul atunci apa distrugea micuţa biserică. În perioada 1926-1930 a stat 4 ani îngropată în mâl şi pietre, până la înălţimea de 1,60m, urmare revărsăriilor pârâului Pleaşa. La inundaţii mai adăugându-se şi efectele apelor freatice pictura interioară a fost distrusă până la înălţimea de 1,50-1,60 m.
În 1988 pentru a salva biserica, a fost ridicată cu 2,08 m. Restauratorii au descoperit ca în interior sunt 9 straturi de pictură murală, cele mai vechi de la începutul secolului XIV. Nici viaţa monahală nu a fost continuă. Din cauza participării la răscoala Horia, Cloşca şi Crişan, Curtea de la Viena a intrezis pe o perioadă de 7 ani chiar şi reconstrucţia mănăstirii, iar viaţa monahală doar în 1940 a început să funcţioneze.....până în 1959, când măicuţele au fost alungate de comunişti.
Ele s-au strâns la Aiud, unde au organizat o secţie de covoare. În 1969 li s-a permis să se întoarcă la mănăstire dar în civil, şi sa facă o secţie puternică de covoare. În 1972 a fost redeschisă mănăstirea şi lângă secţia de covoare s-au deschis şi altele: broderie, tricotaje, brutărie, şcoală, bibliotecă, cabinet medical şi chiar şi un muzeu, cu numeroase obiecte vechi, tablouri, icoane şi chiar şi o colecţie etnografică.
Mănăstirea este locul a numeroase simpozioane, iar covoarele ţesute sau persane broderiile şi veşmintele preoteşti brodate cu fir de aur şi argint sunt cunoscute în ţară şi în străinătate. În 1973 a fost construită o şcoală pentru copii moţilor de pe vale, iar din 1995 mănăstirea a luat 10 fetiţe de la o şcoală ajutătoare ca să fie crescute şi educate de măicuţe. În perioada 1982-1988 a fost construită o nouă biserică.