IMPRESII DE PELERIN

Când am hotărât să merg în pelerinaj la Mănăstirea Afteia, nu ştiam decât că se mai numeşte Schitul Plăişor sau Mănăstirea din Dealul Ciorii. Faptul că am găsit pe internet prea puţine informaţii si nici măcar o imagine, mi-a spus că este situată în loc izolat.
Într-o dimineaţă de august, am părăsit cantonamentul din apropierea Sebeşului şi urmând drumul prin Pianu de Sus, am ajuns în Strungari. Puţini oameni pot fi întâlniţi în orele de dinaintea amiezei în satele noastre. Treburile, poate şi soarele dogorâtor, îi ascund de ochii călătorului.
Când vatra satului părea că s-a sfârşit, iar drumul a devenit îngust şi mult mai prost, într-o îngrădire din leţuri de brad am zărit un gospodar înhămându-şi calul. Ne privea surprins. L-am întrebat cum ajungem la mănăstire şi ne-a răspuns binevoitor: “Mereţi tăt oblu şi imediat ajungeţi!”.
Am intrat în pădure pe un drum îngust care permitea accesul unui singur autovehicul. La pas, acest drum ar fi fost fermecător. Pe alocuri umbra deasă lăsa impresia de înserare. De pe versantul din stânga, pe ici, pe colo, firişoare de apă se scurgeau în urma ploilor trecute, umezind pietrişul. În dreapta, susurând zglobiu, pârâul cristalin grabea la vale. Flori sălbatice, fluturi şi păsări dădeau viaţă codrului.
Am urmat drumul sinuos, cu suişuri şi coborâşuri, cu şleauri şi mici ochiuri de apă. Când am ajuns la o ramificaţie spre dreapta - o cale de acces şi mai îngustă, am oprit pentru a desluşi inscripţia de pe plăcuţă. Am aflat cărui Ocol Silvic aparţine pădurea. Alegem calea care pare mai umblată şi continuăm urcuşul. Într-un loc mai larg, vopsit pe o scândurică fixată de trunchiul unui copac, un anunţ interzicea accesul autobuzelor. Rugând pe bunul Dumnezeu să nu întâlnim un vehicul din sens opus şi cu “Doamne-ajută!” în gând, am luat-o din nou la deal. De astă dată pădurea s-a îndepărtat, făcând loc fâneţelor. Ici şi colo câte o căpiţă – tainul pentru iarnă – puncta decorul vălurind în pante verzi.

Drumul îngust şerpuia hotărât înainte vrând parcă a ne spune că duce undeva. După un deal, la o bifurcaţie, doar faptul că am zărit în depărtare o grupare de acareturi ne-a îndemnat să ţinem dreapta.
Am oprit lângă arhondaric şi pregătiţi să filmăm, am trecut prin poarta de lemn a sfântului lăcaş. După umbra brazilor şi aleile cu petunii şi muşcate, în incintă ne-a atras atenţia şantierul de la biserica de zid. Meşterii pregăteau cofraje şi armături de fier, ciocăneau în cuie şi cărau ciment cu roaba. Ne-au spus că numai duminica şi la sărbători se slujeşte în subsolul bisericii încă neterminată.
Era sâmbătă, zi de pomenire a morţilor. Am găsit paraclisul unde slujba începuse. Minunate flori umpleau, primitor, cerdacul. Prin uşa întredeschisă răzbătea până la noi cântarea sfântă. Stingheriţi că deranjăm, am pătruns într-o încăpere nu prea mare, cu altar şi icoane pe pereţi. Ne-am aşezat în rând cu ceilalţi. O linişte profundă cobora în noi şi ne învăluia binefăcător. Din altar apare preotul care oficiază slujba de pomenire. Mulţumesc, părinte, că ai pomenit-o pe mama la cinci ani de la trecerea ei la cele veşnice! A fost o slujbă simplă, fără preţiozitatea de la oraş, dar cât de curată şi adevărată!
Observând stinghereala de oameni străini locului, preotul ne-a vorbit cu amabilitate despre istoricul mănăstirii, apoi ne-a invitat la masă. Alcătuit din bucate de post - era postul Adormirii Maicii Domnului, prânzul precedat de obişnuita rugăciune a decurs în linişte.
Conduşi de călăuza noastră, un tânăr monah, am vizitat sfântul aşezământ. Am urcat scările din grinzi de fier până în paraclisul de iarnă. În încăperea mică, bolta vopsită în albastru şi presărată cu stele închipuia cerul. Picturi de mare rafinament artistic dispuse în scene lipsite de aglomerarea cu care eram obişnuiti, dădeau o notă de particularitate.
Subsolul bisericii în construcţie este amenajat sumar pentru oficierea slujbelor în zilele de duminică şi sărbători. Altarul cu picturi şi sculpturi, întregul aranjament, degajă un aer foarte proaspăt.
Paraclisul de vară aflat în imediata vecinătate a bisericii în construcţie, a fost ridicat în anul 1988 pentru slujirea în sobor cu ocazia hramului sau a altor sărbători în anotimpul călduros. Mormintele ctitorilor, preotul Constantin Oancea şi monahul Ghenadie Mănăilă, se află lângă paraclis.
Anticipând dificultatea drumului de întoarcere, am părăsit cu regret primitoarea obşte şi aleile înflorite de la Mănăstirea Afteia. Am aflat că există şi un drum mai scurt pe care localnicii îl fac la pas. Recomand celor ce se încumetă la Afteia cu maşina, să-şi ia un şofer experimentat, calm, precaut, atent, pentru că distanţa de 5 km din Strungari până în Plaiul Ciorii solicită din plin abilităţi de bun conducător auto.
Impresionată de primire şi de cele ce am văzut, cu o stare sufletească deosebită, am decis să fac o prezentare pe internet a sfântului lăcaş.