Gânduri de rugăciune către Maica Domnului
Nesfârşita bunătate, iubire duioasă şi milostivire maternă, fac pentru noi oamenii, din Sfânta Fecioară Maria cea mai apropiată, accesibilă şi uşor abordabilă persoană. Ea ne este precum o corabie salvatoare, dar în acelaşi timp ca o cetate inviolabilă (cetate de scăpare spune cântarea) în care neîndupleacaţii noştri vrăşmaşi, răi şi viclenii, diavoli nu au acces.

Ea care a cuprins în sine dumnezeirea ne este şi ideal, ţintă şi cale spre Hristos Fiul ei.

O numim rai cuvântător pentru că în sufletul şi în fiinţa ei cuprinde pe Dumnezeu, precum şi toată bucuria, pacea şi armonia, slava şi fericirea care domnesc în cer. O numim lăcaş sfinţit penrtru că trupul ei cel preacurat s-a îndumnezeit.

Laudă a fecioriei pentru că s-a arătat mai curată şi mai stălucitoare, mai iubitoare şi mai bună decât fiinţele cele gânditoare din cer. De frumuseţea şi nobleţea sufletului său s-a îndrăgostit însuşi Dumnezeu-Creatorul, alegându-o mireasă a Duhului Sfânt şi Maică a Fiului Său.

În marea Sa iubire şi nesfârşita Sa milostivire şi bunătate, Dumnezeu ne-a dăruit-o spre a ne fi mijlocitoare şi apărătoare neamului creştinesc. Pentru râvna ei sfântă şi caracterul ei minunat, a primit această dublă cinste şi cruce în acelaşi timp, de a fi Născătoare şi Maică a Fiului lui Dumnezeu, precum şi maică duhovnicească a întregului neam omenesc. De aceia, ea este scăpare celor fără de scăpare, curaj celor fără de curaj, speranţă celor fără de speranţă, bucurie celor fără de bucurie. Pe ea, aşa cum a a profeţit-o, fericim toate neamurile ( Luca 1,48) o laudăm şi-i cântăm cu iubire. Ea se supără, aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, doar pe acei care o evită şi o ignoră.

Noi ortodocşii creştini, care o cinstim cu sinceritate şi cu bună-credinţă, ne apropiem de Maica Sfântă cu iubire, cu cântare şi cu rugăciune. Cu iubire pentru bunătatea ei milostivă şi milosârdă, pentru cereasca şi înălţătoarea ei frumuseţe şi pentru puterea ei neînfrântă asupra răului. Cu cântare de laudă bucurându-ne.

Dar când ne rugăm Maicii Domnului ce ar trebui să-i cerem.? Îi cerem sănătate, vindecare,bunăstare, uşurarea ispitelor, curăţirea păcatelor, rezolovarea nevoilor noastre curente sufleteşi şi trupeşti. Sunt bune şi îndreptăţiite cererile noastre.Dar! Pornind de la singurul ei cuvânt: ’’Orice vă spune El, face-ţi !’’( Ioan 2,8), care este şi cea mai scurtă predică rostită vreodată, înţelegem ce ar trebui să o rugăm să mijlocească pentru noi Părintelui ceresc. Rezumând şi noi într-o singură propoziţie cerea noastră, am putea spune: Preacurată Maică şi Fecioară Maria cere de la Fiul tău pentru noi ‚’’lumina înţelegerii şi căldura iubirii’’, ca întru aceasta întărindu-ne să iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din tot sufletul şi fiinţa noastră,iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine( Luca 10. 27).Dă-ne ajutor şi putere să iubim pe Dumnezeu desăvârşit, pe apropiaţi desăvârşit, şi pe duşmani desăvârşit, rugându-ne pentru ei. Doar în această nemuritoare virtute a iubirii, în tripla ei ipostază am putea primi eliberare de patimile egoiste şi am putea cunoaşte frumuseţea şi fericirea de a trăi în Dumnezeu. Dacă este sărăcie este din lipsa iubirii. Dacă trăim rău este pentru că nu ne iubim. Dacă sunt furturi, jafuri, răpiri, ponegriri, cleveteli, batjocuri, înjurături, violenţă, sex, droguri, războaie, ucideri, avorturi, revolte sociale, temniţe, lacăte, vărsări de lacrimi, văduve, orfani nemângâiaţi, rătăciţi, înfometaţi, înfriguraţi, toate acestea sunt din lipsa iubirii şi numai prin ea s-ar putea ajunge la bine şi la bunăstare (Sfântul Tihon de Zadonsk, Lupta dintre carne şi duh, pag.126) Dacă fericitul episcop al Hiponei, marele Augustin, spune: iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei, sfântul Ioan Gură de Aur scrie: Adevărata iubire ţi-l înfăţisează pe aproapele ca pe tine însuţi şi te învaţă să te bucuri de bunăstarea lui la fel ca de bunăstarea ta, să te întristezi de necazul lui la fel ca de necazul tău. Dragostea îi face pe mulţi un singur trup, iar sufletele lor le face sălaşe ale Duhului Sfânt, căci în cei uniţi în iubire sălăşluieşte totdeauna duhul păcii. Iubirea îl face pe fiecare om părtaş binelui (Despre iubirea desăvărşită, Antologie tematică în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, drd. Liviu Petcu, edit. Anestis 2008).

Iubirea care este pentru Dumnezeu atât de importantă, care nu cade niciodată (I Cor.13,8), singura prin care putem fi recunoscuţi ca ucenici şi prieteni ai Domnului (Ioan 15, 14) trebuie să o arătăm tuturor, şi celor vrednici şi celor mai puţin vrednici. Numai aşa putem fi fiii Maicii Domunului, următori şi ascultători ai ei. Prin adormirea şi înălţarea cu trupul la cer, Sfânta Maică şi Fecioară ne lasă binecuvântarea ei peste noi. Prin această binecuvântare atotcuprinzătoare se revarsă peste noi ’’ iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia’’(Gal 5,22). De aceia cu credinţă fierbinte şi iubire o rugăm:’’Maică preasfântă, cu rugăciunile căreia neamul omenesc pururea se păzeşte, închină-te Tatălui, roagă pe Fiul, cheamă pe Sfântul Duh şi milostiv fă pe unul Dumnezeu cel în Treime, pentru mulţimea păcatelor noastre, ca prin tine fiind miluiţi să binecuvântăm pe Făcătorul şi pe tine, de acum şi până in veac’’ (sedealna canonului Acatistului Sfintei Treimi), zicând: Bucurăte ceea ce eşti plină de har, care întru adormirea ta, nu ne laşi pe noi !

Sfântul Prooroc Ilie sau Lucrarea sfinţilor în lume
Lumea în care trăim astăzi nu mai este lumea pe care Dumnezeu a creat-o la început, „bună foarte”, ci una alterată, deformată. Lumea creată de Dumnezeu, adică pământul şi toate cele existente pe el, în frunte cu omul, erau curate. Exista o deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi om, între om şi natură, iar starea de fericire a raiului urma să fie extinsă pe tot pământul, sporind până la starea de împărăţie a lui Dumnezeu. Datorită păcatului primului om - Adam - lumea a ajuns într-o stare de nefericire, dezarmonie, degradare, suferinţă şi chin. Totuşi, în dragostea şi purtarea Lui de grijă, Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a căutat, când prin pedepse, când prin manifestări de bunătate, să o întoarcă către Sine. Atât în vechime cât şi în prezent, Dumnezeu alege oameni cu care şi prin care poate comunica cu lumea, spre îndreptarea ei. Aceştia sunt Sfinţii.

De la începutul lumii, sfinţii şi drepţii au fost centrele de comunicare, bazele de emisie-recepţie, prin care Dumnezeu comunică cu omenirea. Toţi sfinţii din Vechiul şi din Noul Legământ au primit revelaţia de sus, au cunoscut voia lui Dumnezeu, şi împlinindu-o au vestit-o şi celorlalţi oameni.

Din experienţa Bisericii de-a lungul veacurilor, trei virtuţi de primă importanţă îi caracterizează pe sfinţi:

1. Desăvârşita credinţă, sau totala încredere în Dumnezeu. Nimic din realităţile existente în această lume nu i-au putut clinti pe sfinţi din credinţa lor, nici ameninţările, nici torturile, nici chiar moartea. Mai ales în necazuri şi în chinuri se bucurau. O caracteristică importantă a credinţei sfinţilor este că ea a fost întotdeauna dreaptă sau ortodoxă. Ei erau luminaţi, adică aveau o dreaptă gândire, o dreaptă înţelegere, precum şi o dreaptă trăire sau dreaptă relaţie cu Dumnezeu şi cu lumea creată de El.

2. A doua virtute caracteristică oricărui sfânt, a fost dragostea sau iubirea faţă de Dumnezeu, concretizată în împlinirea cu râvnă şi bucurie a poruncilor şi sfaturilor dumnezeieşti şi neîncetata stare de rugăciune. Apoi starea înaintea lui Dumnezeu, alipirea de El, cu toată fiinţa, cu evlavie, cu iubire şi mare dor1, precum şi iubirea faţă de oameni, până la iubirea de vrăjmaşi, extinsă apoi la întreaga creaţie. Iubirea lor de Dumnezeu era atât de fierbinte, încât trăiau pribegi prin peşteri, pustii şi păduri, îmbrăcaţi cu o singură haină, desculţi şi cu capul descoperit în orice anotimp. Iar în iubirea faţă de oameni mergeau până la a renunţa la propria viaţă şi mântuire pentru binele aproapelui.

3. A treia virtute importantă care le încununează pe primele două este desăvârşita ascultare şi supunerea în faţa voinţei lui Dumnezeu. Ei au fost de asemeni supuşi şi ascultători faţă de autorităţile politice şi eclesiale, dar atunci când ele nu erau în contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu. Sfinţii au fost aleşi de Dumnezeu, tocmai pentru ascultarea lor.

Rostul sfinţilor în istoria acestei lumi, a fost şi este să arate prin cuvinte şi prin faptele lor dreptatea, iubirea, adevărul şi sfinţenia divină. În acelaşi timp, să mustre prin faptă şi cuvânt sau cu amândouă, păcatul şi nedreptatea. Lucrarea lor a fost şi este să scoată omenirea din întunericul şi mrejele păcatului, sub multiplele sale forme de manifestare, precum şi din cursele întinse şi ispitele diavolului. Păcatul care vine de la diavol, de la lume şi de la trup (1 Ioan 2,16; 3, 8), lucrează prin orgoliu, ură şi poftă în om şi în întreaga lume, ducând la degradarea lui morală şi spirituală. La boli, suferinţe, certuri, calamităţi, războaie, moarte.

Prin lucrarea sfinţilor ( ca împreună lucrători cu Dumnezeu) s-au izbăvit mii şi milioane de oameni, naţiuni întregi, din păcat, din suferinţă din moarte şi pierzare.

În mijlocul lunii lui cuptor, pe data de 20 iulie, îl sărbătorim pe Proorocul cel de foc - pe Sfântul Ilie Tezviteanul.

Sfântul Prooroc Ilie este unul dintre cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu, trimişi vreodată de El pe acest pământ. S-a născut în Tezva Galaadului[2] (de unde numele de Tezviteanul) cu aproape opt sute de ani înainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos, într-o familie evlavioasă şi credincioasă unicului Dumnezeu. Tatăl său, Sovac, a văzut la naşterea lui, îngerii Domnului, înfăşurându-l în flăcări de foc şi hrănindu-l cu văpaie. Toată viaţa, Sfântul Ilie a fost mistuit de focul dragostei şi al slujirii, de râvna pentru cinstirea adevăratului Dumnezeu. El a trăit într-o vreme în care omenirea întreagă era idolatră şi păgână, chiar poporul ales din care făcea parte devenise idolatru. Regele Israelului, Ahab, se căsătorise cu o păgână Izabela, care a adus cu sine cultul idolatriei. Astfel, tot poporul, în frunte cu regele, ajunsese închinător la idoli.

Sfântul prooroc Ilie, care a trăit o viaţă pustnicească, aspră, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, în feciorie, sărăcie, post şi rugăciune şi totală ascultare faţă de Dumnezeu Savaot, nu putea răbda această nelegiuire, ca întreg poporul evreu, în frunte cu regele său, să devină idolatru. De aceea Dumnezeu, văzându-i râvna, l-a trimis la rege. Îmbrăcat cu toate armele lui Dumnezeu (Efeseni 6, 13-17), Sfântul Ilie a mustrat poporul pentru această fărădelege, şi mai ales perechea regală Ahab şi Izabela, care inventau noi şi noi ticăloşii.

I-a mustrat pentru păcatul de a fi părăsit pe Dumnezeul părinţilor lor şi de a fi urmat zeilor Baal şi Aşera, şi altor zeităţi prin care de fapt, se aducea închinare Satanei.

După ce cu rugăciuna sa a închis cerul trei ani şi şase luni, foametea şi seceta provocând dezastre în întreaga ţară, cheamă poporul şi pe rege pe Muntele Carmel, cu propunerea ca ei toţi să aducă jertfă lui Baal, prin preoţii şi profeţii lui, iar el, Ilie, să aducă singur jertfă adevăratului Dumnezeu. Propunând ca Dumnezeu să arate semn şi să trimită foc din cer peste jertfa cea adevărată.

Dumnezeu a ascultat pe slujitorul Său credincios şi a trimis foc din cer, iar preoţii lui Baal au fost dovediţi mincinoşi. Plin de râvnă sfântă, Ilie îi înjunghie pe cei opt sute cincizeci de preoţi idoleşti la râul Chişon şi restabileşte închinarea cuvenită adevăratului Dumnezeu. După aceea se roagă şi cere lui Dumnezeu ploaie, iar Dumnezeu ascultându-l, o trimite peste pământul însetat. Dar regele Ahab deşi se căieşte o vreme pentru răutăţile făcute, îndemnat fiind mai ales de soţia sa Izabela, se întoarce la ele, căutând să-l omoare pe omul lui Dumnezeu, Sfântul Prooroc Ilie. Atunci, plin de duhul şi puterea lui Dumnezeu, el profeţeşte: câinii vor linge sângele tău şi tot ei vor mânca pe Izabela, fapt care s-a împlinit întocmai. Această întâmplare arată limpede că răul din această lume, nu este fără de sfârşit, iar slujitorii lui, vor avea soarta lui Ahab dacă nu aici, atunci în veşnicie.

Sfântul Ilie profetul plin de darul Duhului Sfânt, sfârşeşte viaţa pământească aşa cum a trăit. În căruţa ascultării şi al supunerii faţă de Dumnezeu, trasă de caii dragostei de Dumnezeu şi de oameni, el se înalţă spre cer. Este înălţat cu trupul. Nu a fost dat stricăciunii trupul lui cel uscat de post, dar plin de Duhul Sfânt, ca semn că oricine crede în adevăratul Dumnezeu şi ascultă de El, nu mai moare, ci rămâne veşnic viu.

Sfântul Ilie este la fel de viu, de prezent, în Biserica şi în lumea întreagă precum era atunci când trăia în trup; mai mult, duhul, puterea, râvna şi exemplul lui, sunt prezente pe întinsul întregii creştinătăţi. Astăzi îl cinstim pe sfântul Ilie cu laude şi cu cântări duhovniceşti, pentru că el este ocrotitor şi rugător al nostru înaintea lui Dumnezeu. Puternica sa prezenţă în Biserica Ortodoxă Română se vede din zecile şi sutele de biserici şi mânăstiri care îi sunt închinate. Numai în Arhiepiscopia noastră avem trei mânăstiri (Nuşeni, Băişoara şi Cristorel) şi alte multe biserici care poartă hramul marelui sfânt Prooroc.

Prin viaţa sa exemplară, sfântul Ilie ne învaţă să fim curaţi, sinceri, credincioşi, modeşti, cinstiţi, harnici, muncitori, rugători. Să iubim cumpătarea şi rugăciunea, ştiind că prin post se biruiesc patimile şi orice rău, iar prin rugăciune primim mângâiere de la Dumnezeu, mai ales atunci când nu mai avem nici o mângâiere omenească.

Lumea idolatră în care a trăit Sfântul Prooroc Ilie nu se deosebeşte de cea în care trăim noi astăzi. Păcatele osândite de Sfântul Ilie atunci: necredinţa, ura, idolatria, mândria, silnicia, minciuna, răpirea bunurilor altuia, nedreptatea, desfrâul sub toate formele lui, iubirea faţă de materie şi încrederea în bunurile pământeşti, sunt la fel de prezente şi în lumea noastră. Răul îşi are propovăduitorii lui. Idolii nu se mai numesc Baal şi Aşera, dar închinare li se aduce marilor staruri şi vedete de cinema, care în producţiile lor propagă ura, mânia, violenţa, răzbunarea, sexul, pornografia, alcoolismul, drogurile şi alte elemente care fac parte din lumea şi cultura păcatului. Ura şi mândria se arată prin aşa-zisa manifestare a personalităţii celor puternici iar dreptul proprietăţii devine cult al egoismului şi orgoliului. Silnicia „rezistă cel mai tare”, minciuna numită „abilitate diplomatică”, cămătăria şi nedreptatea numită „sechestrare de bunuri”, desfrâul devenit industrie, avorturile, drogurile şi alte mari păcate pretind carte de identitate pe planeta pământ.

Dacă păcatele, sub altă mască sunt aceleaşi, nici poziţia Sfântului Ilie, dacă ar trăi în vremea noastră, nu ar putea să fie alta. Dacă atunci, prin foamete şi secetă, prin minunea pogorârii focului din cer, şi prin uciderea preoţilor idolatri, a întors poporul Israel la închinarea Dumnezeului adevărat, astăzi, fiind prezent în Biserică prin duhul şi puterea lui, ne spune: <>.

… Îi mulţumim Sfântului Ilie pentru cuvintele sale! Dar duhul nostru este slab şi-i cerem să se roage pentru noi să ne întărim. Lucrul său nu s-a terminat. Ajută-i Sfinte Ilie pe păstori să sporească în sfinţenie, pe popor, în dreptate şi adevăr. Izbăveşte-ne pe toţi de tulburarea celui viclean, de cursele lui, de toate relele care vin asupra noastră urmării păcatelor noastre. Văpaia focului ceresc, care a mistuit viaţa ta, cere-o de la Dumnezeu în sufletul fiecărui creştin. Roag-o pe împărăteasa, Maica Domnului, să ne acopere cu omoforul ei, ca sub scutul ei cel nebiruit şi înarmaţi cu rugăciunile ei şi ale sfinţilor, să trecem viaţa noastră pământească, ajungând la viaţa cea veşnică şi pururea fericită. Sfinte Proroocule Ilie, tu care ne arăţi că omul a fost făcut stăpânul acestei lumi şi nu robul ei, că şi stihiile şi fenomenele meteorologice pot fi stăpânite prin post şi rugăciune, în deplină ascultare faţă de Dumnezeu, dă-ne din duhul şi din puterea ta, din râvna şi dragostea ta, precum ai dat ucenicului tău Elisei. Cere de la Dumnezeu pentru noi darul curăţiei, al smereniei, al rugăciunii, al iubirii şi al slujirii dumnezeieşti şi ajută-ne pe noi şi tot poporul ca să nu mai şchiopătăm de „amândouă picioarele” adică în credinţă şi fapte bune, ci precum atunci poporul Israel, să părăsim cu toţii idolii veacului, dinlăuntrul şi dinafara noastră, mergând pe calea crucii Domnului Iisus Hristos, precum aţi mers voi toţi sfinţii Lui. Amin.

Prin Cruce spre Înviere,
Un mare gânditor creştin, poetul, scriitorul şi martirul Daniil Tudor, într-o minunată carte a sa[1] scria: ’’totul este făurit prin Cruce, totul este o prefigurare a Crucii. Crucea este temeiul Lumilor, noi înşine suntem făcuţi în cruce. Crucea este taina lumii. Căderea omului este o abatere, o ignorare a Crucii, o tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii este neînţelegerea Crucii, adică neputinţa de a pricepe rostul şi trebuinţa jertfei noastre proprii, neputinţa de a pricepe sfânta Iubire(dumnezeiască) care duce în chip minunat la Cruce şi care este inima ei. Această nepricepere tragică,fără voia noastră duce tot la cruce. La crucificarea lui Dumnezeu.’’ Aceste câteva fraze, ne fac să înţelegem taina creaţiei lumii, din iubire, de către Dumnezeu, şi taina facerii omului ca stăpân al ei. Dumnezeu-Tatăl, Îşi asumă cu iubire crucea creaţiei şi a primului om, care refuză comunicarea şi comuniunea iubitoare cu El, alegând să-şi făurească propria sa viaţă, a trăirii egoiste, a suferinţei fără sens şi a morţii dureroase. Momentul răstignirii Fiului lui Dumnezeu, este culmea gravităţii rupturii dintre om şi Dumnezeu. Dar paradoxal este şi începutul refacerii comuniunii iubitoare dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu se arată în culmea iubirii Sale creatoare, proniatoare, mângâietoare şi mântuitoare; că în iubirea Sa primeşte moartea prin răstignire pentru lume(Ioan 3,16), iar omul este în culmea egoismului său exacerbat, izvorâtor de ură şi de ucidere. Şi totuşi iubirea a biruit. A biruit şi ura şi moartea şi iadul. Suferinţa asumată cu nemărginită iubire de Fiul lui Dumnezeu, a biruit ura celor care I-au cerut răstignirea, pentru că majoritatea lor s-au căit, plângând cu amar. A biruit moartea, care era răsplată şi pedeapsă pentru păcat, dând posibilitatea celor ce fac binele împreună cu el să nu mai moară. A biruit iadul, intrând în el ca un Dumnezeu, scoţând pe cei care au crezut în El şi dând împătrită biruinţă credincioşilor Săi.

Biruinţă asupra păcatului, biruinţă asupra morţii, biruinţă asupra iadului şi biruinţă asupra diavolului; sunt biruinţele pe care ni le-a dăruit Hristos, pentru ca noi să fim biruitori împreună cu El şi părtaşi învierii şi vieţii fericite fără de sfârşit. Biruinţele vin după lupte şi suferinţe grele, uneori insuportabile şi disperate. Suferinţa pentru noi cei de astăzi este mai uşoară, pentru că îi cunoaştem sensul şi finalitatea, şi mai mult, este îndulcită de prezenţa Lui.

După suferinţele fizice şi sufleteşti prin care a trecut, singur, trădat, părăsit de toţi, hulit de cei cărora le-a fost binefăcător şi răstignit de cei pentru care venise, Iisus iartă toate. La Înviere se arată bucuros şi dătător de bucurie ucenicilor care de frică L-au părăsit. Înălţat la cer, rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Toate acestea le face pentru noi şi pentru ca să ne dea pildă. Nu numai că trebuie să-i iertăm pe cei care ne fac rău, ci să-i şi iubim să fim alături de ei toată viaţa aceasta. Numai aşa, asumând suferinţele şi neputinţele semenilor noştri, ne putem bucura de învierea lui Hristos şi de propria noastră înviere. Cum spune cântarea pascală:’’Să ne apropiem purtători de lumină( de lumina faptelor bune) de Hristos cel ce a înviat din mormânt!” .

Tuturor cu iubire fierbinte: Sărbători Fericite ! Hristos a Înviat !