Manastirea Dobrovat

La 12 km de la iesirea din Iasi spre Vaslui, in padurea de pe Bucium intalnim un indicator spre manastirea Dovrovat 16 km. Drumul merge serpuit prin padure si este o adevarata placere sa-l parcurgi.

Padurea era plina de brebenei, toporasi si alte floricele de primavara si nu m-am putut abtine sa nu culeg si eu cateva.

Mănăstirea Dobrovăţ este o mănăstire de călugări amplasată în satul Dobrovăţ-Ruşi din comuna Dobrovăţ (judeţul Iaşi) şi este ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare, acesta murind înainte de finalizarea construcţiei. Mănăstirea se află la o distanţă de 25 de kilometri sud-est de Iaşi şi la 35 de kilometri nord de Vaslui, într-o fostă poiană înconjurată de codri seculari, pe malul pârâului Dobrovăţ.

Istoricul mănăstirii

Viaţa monahală în codrii Dobrovăţului a existat înainte de construirea bisericii lui Ştefan cel mare. În apropiere de locul unde se află astăzi mănăstirea, a fiinţat în secolul al XV-lea un vechi schit de lemn a lui Giurgiu Călugărul, cu hramul Schimbarea la Faţă, unde vieţuiau câţiva călugări sihaştri.

La data de 27 aprilie 1503, după cum precizează pisania aflată pe zidul bisericii, s-a început construirea bisericii Mănăstirii Dobrovăţ, ctitorită de domnitorul Ştefan cel Mare (1457-1504). Printr-un hrisov din 6 octombrie 1503, voievodul a înzestrat cu cinci sate mănăstirea, care era păstorită pe atunci de părintele Pahomie.

Pe peretele vestic al pridvorului, în dreapta uşii de intrare în biserică, a fost pusă o pisanie pe care scrie cu caractere slavone următoarele: Binecinstitorul Domn Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit acest hram în numele Pogorârii Sfântului Duh, care s-a şi început a se zidi în anul 1503, luna aprilie, 27 zile şi s-a sfârşit în anul 1504, iar al domniei sale anul al patruzeci şi optulea curgător, luna ...". Inscripţia nu a mai fost finalizată, domnitorul murind la 2 iulie 1504, înainte de terminarea construcţiei.

Construcţia a fost finalizată în anul 1504, în timpul domniei lui Bogdan al III-lea (1504-1517), lăcaşul de cult fiind pictat în perioada 1527-1531, în vremea lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546). Biserica a fost pictată în frescă, în stil bizantin, atât pe interior, cât şi pe exterior. Între pronaos şi naos se află camera mormintelor (gropniţa), aici fiind pictat sinaxarul (sfinţii de peste an).

Printr-un document din 26 martie 1651, la elaborarea căruia şi-au dat acordul mitropolitul Varlaam Moţoc al Moldovei, episcopii şi membrii Sfatului Domnesc, voievodul Vasile Lupu (1634-1653) a închinat Mănăstirea Dobrovăţ către Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos. Domnitorul a justificat această închinare prin faptul că Mănăstirea Dobrovăţ se afla părăsită de călugări şi într-o stare de ruină.

Mănăstirea Dobrovăţ a fost prădata de tătari în anul 1658. Ulterior, familia boierilor Racoviţă a transformat-o în necropolă, aici aflându-se şapte pietre funerare cu chenare şi inscripţii între 1664 şi 1685. Boierii Racoviţă au efectuat lucrări de restaurare a complexului monahal după anul 1663.

Mănăstirea a trecut apoi prin noi perioade de restrişte. Ruşii stabiliţi la sud-est de Dobrovăţ în timpul luptelor din septembrie 1739 dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist au jefuit mănăstirea de toate odoarele scumpe aflate aici. De asemenea, Eteria care a fost implicată în Revoluţia din 1821 a produs prejudicii mănăstirii.

În anul 1851, la iniţiativa egumenului Acachie, biserica este supusă unei intervenţii dictată de moda epocii (de inspiraţie rusească). Bolţile naosului şi pronaosului au fost sparte pentru a permite construirea a câte unei turle în zid, în formă de bulb de ceapă. Deasupra gropniţei a fost construită o turlă falsă din lemn, acoperită cu tencuială.

În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Dobrovăţ a fost scoasă de sub tutela Mănăstirii Zografu, iar călugării greci au plecat. Lipsită de sursele sale de venituri, mănăstirea a decăzut. Aici a fost instalată o puşcărie (în perioada 1865-1900), un orfelinat de fete (1900-1903) şi în cele din urmă o şcoală de agricultură (1903-1930).

Cu timpul, pictura bisericii s-a degradat, astfel că în anul 1907 se puteau distinge doar portretele ctitorilor zugrăvite pe tabloul votiv din naos. Între anii 1930-1936, Comisia Monumentelor Istorice, aflată sub preşedinţia lui Nicolae Iorga, a patronat restaurarea picturii bisericii.

Deşi, regele Carol I al României a reînfiinţat Mănăstirea Dobrovăţ prin decretul regal din 14 mai 1913, abia în anul 1930 a putut fi populată de călugări, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor cedând în acel an clădirile în care funcţiona şcoala de agricultură şi 44 hectare de teren. Dobrovăţul a funcţionat ca mănăstire de călugări doar până în anul 1948, când în complexul monahal s-a stabilit din nou o şcoală şi un atelier de împletit coşuri din răchită. Începând din anul 1970, biserica ştefaniană şi paraclisul lui Simion Movilă au fost administrate de Mitropolia Moldovei şi Sucevei sub forma unor biserici parohiale.

În perioada 1974-1976, au avut loc lucrări ample de restaurare ale bisericii sub conducerea arhitectei Ioana Grigorescu, urmărindu-se să se redea monumentului înfăţişarea sa originală din epoca ştefaniană. Cu această ocazie au fost înlăturate cele trei turle, iar biserica a fost acoperită cu o învelitoare unitară din tablă de cupru. S-a început restaurarea zidului de incintă, dar lucrările au fost brusc întrerupte de desfiinţarea în 1977 a Direcţiei Monumentelor Istorice.

În anul 1990, Dobrovăţul şi-a redobândit destinaţia iniţială de aşezământ monahal, cu obşte de maici. Începând din anul 1992, are obşte de călugări.

Restaurarea complexului mănăstiresc a fost reluată abia în anul 1994, fiind începute lucrările de consolidare ale turnului clopotniţă, lucrari care sunt şi în prezent în curs.

Descriere Manastirea Dobrovat

Ansamblul manastirii Dobrovat a fost inclus pe lista monumentelor istorice din judetul Iasi din anul 2004 fiind alcatuit din urmatoarele 4 obiective: Biserica “Pogorarea Sf. Duh” – datand din anul 1503-1504, Biserica paraclis “Sf. Gheorghe” – datand din anul 1607, Zidul de incinta si Zidul de incinta. Viata monahala in codrii Dobrovatului a existat inainte de construirea bisericii lui stefan cel mare. In apropiere de locul unde se afla astazi manastirea, a fiintat in secolul al XV-lea un vechi schit de lemn a lui Giurgiu Calugarul, cu hramul Schimbarea la Fata, unde vietuiau cativa calugari sihastri. La data de 27 aprilie 1503, dupa cum precizeaza pisania aflata pe zidul bisericii, s-a inceput construirea bisericii Manastirii Dobrovat, ctitorita de domnitorul stefan cel Mare (1457-1504). Printr-un hrisov din 6 octombrie 1503, voievodul a inzestrat cu cinci sate manastirea, care era pastorita pe atunci de parintele Pahomie.
Manastirea Dobrovat a fost pradata de tatari in anul 1658. Ulterior, familia boierilor Racovita a transformat-o in necropola, aici aflandu-se sapte pietre funerare cu chenare si inscriptii intre 1664 si 1685. Boierii Racovita au efectuat lucrari de restaurare a complexului monahal dupa anul 1663.
Manastirea a trecut apoi prin noi perioade de restriste. Rusii stabiliti la sud-est de Dobrovat in timpul luptelor din septembrie 1739 dintre Imperiul Otoman si Imperiul tarist au jefuit manastirea de toate odoarele scumpe aflate aici. De asemenea, Eteria care a fost implicata in Revolutia din 1821 a produs prejudicii manastirii. In anul 1851, la initiativa egumenului Acachie, biserica este supusa unei interventii dictata de moda epocii (de inspiratie ruseasca). Boltile naosului si pronaosului au fost sparte pentru a permite construirea a cate unei turle in zid, in forma de bulb de ceapa. Deasupra gropnitei a fost construita o turla falsa din lemn, acoperita cu tencuiala. In decembrie 1863, prin Legea secularizarii averilor manastiresti a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Manastirea Dobrovat a fost scoasa de sub tutela Manastirii Zografu, iar calugarii greci au plecat. Lipsita de sursele sale de venituri, manastirea a decazut. Aici a fost instalata o puscarie (in perioada 1865-1900), un orfelinat de fete (1900-1903) si in cele din urma o scoala de agricultura (1903-1930). Cu timpul, pictura bisericii s-a degradat, astfel ca in anul 1907 se puteau distinge doar portretele ctitorilor zugravite pe tabloul votiv din naos. Intre anii 1930-1936, Comisia Monumentelor Istorice, aflata sub presedintia lui Nicolae Iorga, a patronat restaurarea picturii bisericii. In perioada 1974-1976, au avut loc lucrari ample de restaurare ale bisericii sub conducerea arhitectei Ioana Grigorescu, urmarindu-se sa se redea monumentului infatisarea sa originala din epoca stefaniana. Cu aceasta ocazie au fost inlaturate cele trei turle, iar biserica a fost acoperita cu o invelitoare unitara din tabla de cupru. S-a inceput restaurarea zidului de incinta, dar lucrarile au fost brusc intrerupte de desfiintarea in 1977 a Directiei Monumentelor Istorice.
In anul 1990, Dobrovatul si-a redobandit destinatia initiala de asezamant monahal, cu obste de maici. Incepand din anul 1992, are obste de calugari.
Restaurarea complexului manastiresc a fost reluata abia in anul 1994, fiind incepute lucrarile de consolidare ale turnului clopotnita, lucrari care sunt si in prezent in curs. Biserica a fost construita in plan dreptunghiular din piatra bruta (soclul), piatra cioplita (peretii) si caramida (boltile). Ea este inconjurata la partea superioara a naosului si pronaosului de doua randuri de ocnite suprapuse, doua ocnite din partea de sus corespunzand uneia din partea de jos. Absidele laterale sunt inscrise in grosimea zidului, iar absida altarului este semicirculara. Construita in stil moldovenesc, biserica lui stefan cel Mare se remarca prin doua trasaturi definitorii: lipsa turlelor si intercalarea intre pronaos si naos a unei gropnite (camera a mormintelor), element arhitectonic intalnit si la biserica Manastirii Neamt. Biserica este formata din patru incaperi: pronaos, gropnita, naos si altar si nu are pridvor, intrarea facandu-se direct in pronaos. In constructia sa se observa prezenta mai multor elemente de stil gotic cum ar fi contraforturile, ancadramente de ferestre si usi, cu vigniete si muluri, care impresioneaza pe vizitatori. Biserica are cate trei contraforturi pe laturile de nord si sud, spre apus deschizandu-se portalul in arc frant. De asemenea, pe peretii bisericii sunt si trei picturi cu valoare de unicat: Minunea Sf. Atanasie de la Athos, Scara Virtutilor a Sf. Ioan Sinaitul si Minunea Sf. Sava de la manastirea de langa Ierusalim. In incaperea mormintelor sunt reprezentate in special scene de martiraje. Unele picturi au grafite datorate ostasilor din armata lui Ioan al III-lea Sobieski, care au trecut pe aici pe la anul 1686. Turnul clopotnita a fost construit in anul 1743 cu cheltuiala monahului Macarie Hrisoverghi si avand si rolul de loc de intrare in manastire. Turnul are trei etaje si o inaltime de 30 metri si este intarit cu contraforturi. In incinta manastirii se intra printr-o bolta inalta si larga, decorata cu rozete. Primul etaj este de forma dreptunghiulara, iar celelalte de forma octogonala.
Cele trei etaje aveau urmatoarea functionalitate: primul etaj este prevazut cu ferestre de tragere aici aflandu-se locuinta pentru paznicii manastirii si pentru clopotari, la al doilea etaj se afla un mic paraclis cu hramul Sf. Gheorghe, prevazut cu o cupola semisferica in partea centrala, etajul al treilea cu ferestre largi, pe fiecare dintre cele opt laturi, adapostea clopotnita. In cladirea turnului se afla si o hruba secreta pentru adapostirea odoarelor bisericesti in vremuri de primejdie. La 50 metri sud de cladirea bisericii stefaniene, in anul 1607, domnitorul Simion Movila a zidit un paraclis cu hramul “Sf. Gheorghe” pentru a adaposti mormantul fiului sau, Pavel, mort la o varsta frageda. In anul 1851, din initiativa aceluiasi egumen Acachie, a fost extinsa cladirea paraclisului si s-a repictat interiorul. Cutremurul din 4 martie 1977 a dus la fisurarea grava a cladirii paraclisului. Icoanele si catapeteasma din lemn de tisa si poleita cu aur a fost mutata la Muzeul Manastirii Golia. La cutremurul din iunie 1986, paraclisul s-a daramat, ramanand in picioare doar peretele vestic si o parte din peretii de la nord si sud. In perioada 1990-1992, paraclisul a fost refacut pe vechea fundatie, pastrandu-se planul arhitectonic initial. In incinta manastirii, la 70 de metri vest de biserica, hatmanul Nicolae Racovita a construit incepand din anul 1663 o cladire masiva cu pivnite mari, careia i s-a adaugat ulterior un etaj. Cladirea a fost folosita de calugari pana in 1863. In aceasta cladire au functionat dupa secularizarea averilor manastiresti o puscarie (1865-1900), un orfelinat de fete (1900-1903), o scoala de agricultura (1903-1930) si o scoala si atelier de impletit cosuri din rachita a Inspectoratului Silvic Iasi (1948-1970). Incepand din anul 1990, aici s-au amenajat chiliile calugarilor, trapeza si un mic paraclis. In anul 2004, a fost amplasat in incinta manastirii un bust de bronz al lui Stefan cel Mare si Sfant, realizat de sculptorul iesean Dan Covataru.

Ultima ctitorie a lui Stefan cel MareManastirea Dobrovat. Padurile sfinte. Intr-o seara din vara anului 1499, pe cand Stefan, domnul Moldovei, se indrepta in fruntea ostilor spre Suceava, trecand printr-o dumbrava din codrii Iasiului, a zarit in departare un sambure de lumina iesind din pamant. S-a ap...

Ultima ctitorie a lui Stefan cel MareManastirea Dobrovat
Padurile sfinte

Intr-o seara din vara anului 1499, pe cand Stefan, domnul Moldovei, se indrepta in fruntea ostilor spre Suceava, trecand printr-o dumbrava din codrii Iasiului, a zarit in departare un sambure de lumina iesind din pamant. S-a apropiat si, gasind in inima padurii chilia unui sihastru, a intrat, cerandu-i batranului binecuvantarea. Monahul era rus, trecut peste Nistru si Prut in cautarea singuratatii si, vazandu-l pe marele domn al Moldovei, l-a salutat pe limba sa: Dobri vecer = seara buna. Mai tarziu, cand Stefan a hotarat ca in locul bordeiului singuratic sa zideasca o manastire de calugari, a numit-o, in amintirea sihastrului, Dobrovat. Avea sa fie ultima ctitorie a lui Stefan cel Mare si Sfant. Din pacate, manastirea aceasta n-are astazi nici pe departe faima Putnei, Sucevitei sau Voronetului, acele atat de batute tezaure ale turismului romanesc. Si chiar dintre ieseni, putini sunt cei care stiu ca la doar 40 de kilometri de orasul lor se afla un monument istoric de o mare valoare, care ar putea rivaliza cu cele mai importante vestigii ale Renasterii europene.
O cauza a acestei uitari ar putea fi drumurile. Iata ce scrie Regina Maria a Romaniei, in urma unei vizite facute la Dobrovat, pe data de 1 iunie 1917: ..."Dupa dejun, am plecat la Dobrovat, unul dintre Domeniile Coroanei. Drumul trece prin paduri de toata frumusetea, dar e lung si neinchipuit de rau... Netagaduit, acest colt de tara e cat se poate de frumos, cu codri aproape neumblati, dar drumurile sunt ingrozitoare".
Astazi, dupa aproape 85 de ani, nimic nu s-a schimbat. Drumul e la fel de greoi, impovarat de praf si ciuruit de hartoape, insotit insa de codri batrani, lungi si umbrosi, a caror frumusete iti taie rasuflarea. Zici ca e imposibil, dupa fierbinteala de stepa a Iasilor, sa-ti iasa in cale atata amar de padure. La fiecare kilometru, te afunzi tot mai adanc in fagetul amestecat cu gorun, ziduri verticale de vegetatie, neingaduind privirii decat o banderola de cer pe deasupra drumului. In rarele ragazuri, poti vedea in departari alte culmi inalte, adevarati munti de paduri neprihanite, codrii seculari si sfinti ai lui Stefan cel Mare, in care pana astazi nimeni n-a indraznit sa infiga vreodata securea. Si, dupa o ultima cotitura, toti copacii dispar! Avem inainte o poiana enorma, luminoasa, presarata cu case multe, saracacioase, pana hat, spre apus. Suntem in Dobrovat.

O biserica facatoare de minuni

Manastirea e mai lesne de observat decat satul. La capatul unei limbi lungi de deal se vede o adunatura de cladiri cu trupuri viguroase, zidiri feudale, statornice si batrane, dominate de turnul cel mare al clopotnitei, iar mai deasupra, cele trei clopote cu glas subtire, imprastietoare de nori. Chiar la radacina lui este o bolta scunda, pe unde va fi fost altadata intrarea. Taranii Dobrovatului au si azi credinta ca, daca prin poarta aceea vor trece doi miri cu numele Constantin si Elena, intreg turnul de deasupra se va narui pana la ultima farama.
In spatele turnului, dintr-o parte in alta a curtii, se vede casoiul lung si nitel darapanat, ridicat de Racovitesti la 1663 (fost penitenciar, orfelinat de fete si scoala agricola), cocotat pe un rand de pivnite scobite in coama dealului. Aici traiesc azi calugarii.
E vecernie obisnuita, de toate zilele, soarele a coborat deja la chindie, inrosind zidul imens al intrarii. Putinii tarani veniti la slujba au ingenuncheat in pronaos, inghesuindu-se unii intr-altii, ca si cand n-ar indrazni sa treaca mai departe. Ciudat, in biserica asta nu se trece direct din pronaos in naos, ci intre ele se mai afla o incapere ingusta, fara ferestre - gropnita cu pietre funerare ale domnitorilor. Si nimeni nu indrazneste sa ingenuncheze acolo, in "camera mortilor".
O geana prelunga de lumina tasneste din chenarul usii de la intrare, se intinde peste spinarile taranilor ingenuncheati, pana departe spre altar, scotand biserica din intunecime. In strana citeste parintele Chiriac, un calugar corpolent, cu barba argintie, citeste cu glas moale, nazal, moldovenesc, adesea imi pare ca stie Evanghelia pe de rost, si doar cand uita vreun cuvant ia aminte la carte, putin speriat, ca si cum s-ar destepta dintr-o placuta atipire.

Catapeteasma facatoare de minuni

La inceput, ai putea crede ca zidurile bisericii - chiar si catapeteasma - sunt negre. Abia apoi, cand ochii se obisnuiesc cu intunericul, o fascinanta lume de sfinti te impresoara pe nesimtite, din bezna rasar alte si alte chipuri gigantice, stralucitoare si triste, fresce pastrate intocmai, de acum jumatate de mileniu, fara ca vreo urma de zgarietura sau scorojeala sa le fi intinat coloritul. In fata altarului, un frate tanar, cu trup subtire, aprinde unul cate unul candelabrele aurite, legate cu fire lungi de inaltimile intunecate ale boltilor. Il iau deoparte, intrebandu-l despre randuielile manastirii sale. E nevoit sa-mi vorbeasca in soapta deoarece, din pricina rezonantei extraordinare a zidurilor, orice suspin se poate preschimba in tunet. "Eu sunt cel mai nou aici - am venit abia acum doi ani de zile, din partile Olteniei - , dar stiu de la parintele nostru staret, Chesarie, ca din 1990, anul reinfiintarii manastirii, niciodata n-au fost la Dobrovat mai mult de sase vietuitori. Asta, desi avem unde sa-i primim - doar arhondaricul de la etajul casei Racovitestilor are peste o suta de locuri - si am avea nevoie si de brate puternice la gospodarie. Pur si simplu n-au putut sta. Dupa o saptamana ziceau: <>... Iata ce cred eu: locul, locul acesta, cu padurile dimprejur, cu biserica aceasta minunata, e binecuvantat de Dumnezeu. Dar acest loc ii si alege, ii cerne pe cei vrednici. Vara, ne pomenim cu turisti hotarati sa ramana o singura zi si care nu pot pleca nici peste doua saptamani. Se roaga de noi sa-i mai tinem, spun ca li se intampla ceva frumos, simt o liniste si o impacare pe care n-au intalnit-o nicaieri altundeva, ca pluteste ceva in aer in locul asta. Nu va mai spun de atatea si atatea cazuri de vindecari, de suferinzii care veneau in carje si plecau pe picioare... Ce-i tamaduieste pe acesti oameni? Biserica? Rugaciunea? Cuvantul duhovnicului? La noi nu este o icoana facatoare de minuni, e o catapeteasma facatoare de minuni. Priviti-o, fiecare icoana e haruita, important e sa le saruti cu credinta. Acum cativa ani, a luat foc insasi icoana imparateasca a Maicii Domnului, din stanga iconostasului. A ars toata lemnaria si chiar cadrul usii de intrare in altar, dar panza a ramas neatinsa. De asemenea, sus, la gospodarie, o icoana a fost inghitita de flacari, impreuna cu un intreg hambar de fan. Tone de fan s-au mistuit peste ea, si sub jaratic, fratii au gasit icoana, la fel de frumoasa ca inainte. Si cum ar putea sa fie altfel, daca icoanele Dobrovatului reuseau odinioara sa invinga osti? Se spune ca fiul unui han al tatarilor, luat prizonier in urma unui macel sangeros, i-ar fi zis domnului Stefan ca se recunoaste invins, dar nu de catre oastea moldovenilor, ci de un soldat mult superior si moldovenilor, si tatarilor, pe care l-a vazut in lupta si l-ar recunoaste dintr-o privire. Intamplator, paganul a dat cu ochii pe acolo de icoana facatoare de minuni a Sfantului Mucenic Gheorghe. A cazut in genunchi, strigand: <>. Mai apoi, domnitorul a inchinat icoana la o manastire din Sfantul Munte si acolo a ramas pana azi. Asa ca, vedeti, in manastirea noastra nu-i nevoie de <>. Aici se petrec minuni la tot pasul..."

Biblia zidurilor

Fratele Vasile are un soi de salbaticie intr-insul. O barbuta neagra, zburlita, chipul osos, plin de forta si mai ales ochii aceia negri, sclipitori, inrositi de pocainta si supunere - toate te duc cu gandul mai degraba spre un print arab din vremi indepartate, rusinat numai daca se simte privit. Curios, desi nu a implinit inca 24 de ani, in pletele fratelui Vasile sunt multe, foarte multe fire carunte. Imi arata, undeva in partea opusa altarului, singurul tablou votiv ce-i infatiseaza laolalta pe cei trei mari Musatini ai Moldovei: Rares, Bogdan si tatal lor, Stefan, dintre care ultimul tine in palma biserica - aidoma celei de astazi -, intinzandu-i-o cu umilinta lui Hristos. Culmea, pictura aceasta a fost facuta, dupa moartea lui Stefan, de catre Petru Rares (cel socotit fecior nelegitim), ca si cum astfel ar fi tinut sa le spuna urmasilor ca e os din osul domnesc, Musatin.
Apoi, degetele stravezii ale tanarului frate urmaresc, amanunt cu amanunt, un sir de fresce inchipuind Patimile Mantuitorului, randuite ca intr-un film cutremurator, ce porneste in dreapta altarului si inconjoara intreg naosul. Toate sunt atat de vii, de bine ingemanate, incat ai putea sa nu-ti iei privirea ore in sir de pe zidurile acelea seculare. Fratele Vasile glumeste, spunand ca aici e "zugravit" intreg Noul Testament, iar eu il aprob din toata inima. Intr-adevar, ce-ti mai trebuie Biblie, daca zidurile insele sunt o mare, neasemuit de frumoasa Scriptura?

Spovedanii in mileniul trei

Slujba se termina brusc, printr-o simpla inchidere a Scripturii. Oamenii ies incet prin porticul ingust, asteptandu-l afara pe parintele Chiriac. Cuminti, rabdatori, desfatandu-se cu taifasuri marunte. Abia acum observ ca fratele care imi vorbise este descult. Vorbeste pe rand cu fiecare dintre credinciosi, le asculta pasurile, ii indeamna ca o adevarata gazda sa mai astepte putin, sa nu plece. Apoi se intoarce zambind catre mine: "Doamne, daca ati sti ce oameni extraordinari are Dobrovatul... Manastirea asta nu-i pentru ei doar asa, un loc unde sa mai barfesti cu vecinii duminica. Satul intreg e legat de manastire si traieste prin ea. Orice problema ar avea - certuri, necazuri, boli, orice ar intreprinde, oamenii vin mai intai aici sa ceara sfatul unui parinte. Daca vreti sa aflati de trecutul manastirii, mai bine intrebati-i pe ei. Oricum, ei stiu mai multe decat mine".
N-a fost deloc greu sa ma bag in vorba. "Biserica noastra-i de la Stefan!" e prima vorba rostita de taranii Dobrovatului cu o pofta mandra, ca si cum intreaga istorie ce s-a scurs pana la dansii le-ar fi astazi si sprijin, si nadejde, si cuvant de folos. Oamenii acestia se simt ocrotiti de trecutul satului lor, au convingerea ca nimeni nu le poate face vreun rau si nimeni nu se va atinge de randuielile lor stramosesti, tocmai pentru ca biserica lor "ii de la Stefan!". Fara nici o exagerare, fiece prichindel de pe ulita stie ca manastirea a fost zidita de Stefan cel Mare la 1503, terminata de Bogdan al Iii-lea la 1514 si impodobitacu picturi de Petru Rares in anul 1529. Mosnegii au prins grai de cercetator, oricare iti va spune - pe un ton foarte firesc - ca-n ograda lui Miron Dumitru este ceramica de Cucuteni, ca pe inaltimea de la Cetatuie sunt resturile unei cetati a dacilor din veacurile Ii-Iii i.Hr. (si altele la "Caramidarie", la "Rat" si la "Livada", langa cimitirul de azi), ca tocmai dedesubtul bisericii s-au gasit, in urma cu vreo 27 de ani, o asezare romana din secolele Iii-Iv, cu bordeie ingropate in pamant, si o sumedenie de cocosei de aur. Din 1561, manastirea cu toate mosiile ei a fost inchinata Manastirii Zografu la Muntele Athos, iar egumenii greci i-au spart bisericii acoperisul, lipindu-i trei turle "ca niste bulbi de ceapa", dupa moda vremii. A intrat in legendele satului patania lui Vasile Cozma din anul 1863, anul in care athonitii au parasit Dobrovatul, suparati ca domnitorul Cuza le-a dat inapoi taranilor pamanturile manastirii. Se zice ca acestui Vasile Cozma calugarii greci i-au lasat in pastrare cateva putini cu branza, spunandu-i ca, atunci cand s-or intoarce, le vor lua indarat. Vazand ca trec anii, taranul s-a hotarat, fie ce-o fi, sa le deschida. Inauntru nu era branza, era aur. Din cocoseii aceia, taranul a cladit o scoala, iar urmasi de-ai sai mai traiesc si astazi, fiind dintre cele mai bogate familii ale satului.

"Tovarase draga, noi suntem razesi,
nu suntem iobagi!"

Si te gandesti cum de stiu taranii acestia atatea lucruri despre comorile ce zac dedesubtul satului lor? Raspunsul aveam sa-l primesc de la arheologul Nicolae Puscasu, cel care a condus lucrarile de restaurare a bisericii in perioada 1974-1976: "Se poate spune, intr-un fel, ca ei au descoperit toate aceste comori. Prin decembrie 1974, cand a venit ordinul Ceausestilor de sistare a restaurarilor la monumentele ecleziastice, eram cu biserica deschisa. Tocmai demolaseram turlele grecilor - impreuna cu satul intreg - si ne pregateam s-o acoperim cu un acoperis unitar, cum fusese pe vremea lui Stefan. Atunci am chemat tot satul si am intrebat: <>. Nu pot sa uit clipa cand unul dintre ei s-a ridicat si a zis: <>. Le-am zis: <>, iar ei au spus: <>. M-a uluit solidaritatea asta a lor. Acolo nu se pomeneste om care sa-ti promita ca face ceva si sa nu faca. Incercam sa le explic c-or sa vina sa ne inchida cu forta, ca familiile lor s-ar putea sa aiba necazuri, dar nimic nu i-a clintit. <>. Va spun, in iarna aceea, au venit trei luni si jumatate la lucru fara sa fie platiti, si asta dupa ora cinci seara, cand isi terminau treburile la gospodarie. Au tras curent electric peste camp, din satul vecin - caci in Dobrovat n-aveau lumina - si lucram impreuna, pana la trei-patru dimineata. Va spun, imi dadeau lacrimile cand ii vedeam seara venind, de la copiii de doisprezece ani pana la mosnegii de saptezeci. Fara ei, n-as fi izbandit. Acum sapte ani, cand s-a tiparit prima monografie a satului, taranii au ispravit tot tirajul in numai cateva zile. Citesc si acum din ea, seara, cateva pagini, inainte de culcare. Citesc din ea ca din Biblie".
Si iata-i astazi pe aceiasi tarani inconjurandu-l cu dragoste pe parintele care a slujit in altar. O matusica i-a adus popii o cosarca plina cu tarate. Zice ca o baba pizmareata de pe dealul Lupoaicei i-a luat mana laptelui de la vaca si e convinsa ca, numai daca-i stropeste parintele taratea cu agheasma sau barem de-i zice la ureche cateva molitve, vita sa va avea iarasi ugerul bogat. O alta femeie crede ca "i s-a legat cununia", alta ii cere parintelui sa vina acasa la dansa pentru un maslu, fiindca-si banuie fiul c-ar fi stapanit de lucrari diavolesti. "S-ar putea sa va mirati, dar la noi, cele mai multe slujbe se fac pentru animale bolnave sau deocheate, pentru dezlegari, pentru aducere de ploi sau recolte bogate. Aici, in Dobrovat, nu trec zece case la rand fara sa gasesti un descantator care stie sa-nvarta norii pe degete", intareste fratele Vasile.
Incetul cu incetul, aveam sa-mi dau seama ca acolo, in satul din vale - mai abitir decat in multe alte parti ale tarii -, viata oamenilor e calauzita inca de credinte pagane mai vechi de Hristos, ca ei traiesc si astazi pe de-a-ntregul in lumea farmecelor si a descantecelor, pe care numai harul unui preot le poate dezlega sau tamadui. Si te intrebi cum tocmai razesii acestia atat de credinciosi, ostasi intru Hristos, mereu pregatiti sa-si dea viata pentru manastirea lor "de la Stefan" - adevarata cetate a Ortodoxiei romanesti -, tocmai ei sa mai creada astazi, la inceput de mileniu trei, in aceste "vrajitorii"? Si daca da, cui se datoreaza toate aceste randuieli precrestine de care nu se despart, cu toata credinta lor? Izolarii de lumea "civilizata"? Cumplitei saracii a taranilor de aici? Sau poate tocmai inaintasilor daci, care dorm de milenii in pamanturile Moldovei? Nimeni nu cred ca va putea raspunde vreodata acestor intrebari.
La plecare, coborand drumul cel vechi al voievozilor Moldovei, mi s-a parut ca de undeva, din firidele tainice ale clopotnitei, deslusesc un tropot inabusit de copite si fluturarea unei hlamide domnesti.
Bogdan Lupescu