“Romania mea si limba ei frumoasa”

ROMANIA MEA SI LIMBA EI FRUMOASA

Carpatii formeaza un arc maiestuos

Şi Dunărea curge spre mare frumos.

Câmpia română e-o holdă mănoasă,

Iar inima mea simte dorul de casă…

Din cer se revarsă-acolo mai multă lumină,

Iar faţa creştinului arată mult mai senină…

Şi florile-n ţara mea de dor au o corolă aparte,

Iar mireasma lor dulce o simt de departe…

Sfinţită de soare e glia română de aur,

Cu sânge este stropit Bărăganul străbun!

El dă pâinea vieţii din vechiul tezaur

Orcărui român din oricât de micul cătun.

Izvoare de munte, profunde şi clare

Devin râurile mari, dar liniştite la vale,

Udând cu a lor apă curată, sfântă şi bună,

Câmpia cea verde din ţara-mi străbună.

O, Doamne-al meu Tată, în suflet port acum dorul

De ţara mea frumoasă de dincolo de-oceane şi mări,

De care-acum, când scriu poemul, simt în inimă fiorul,

Că-mi voi sfârşi viaţa de chiriaş de timp în depărtări!…

Prof. Dumitru Buhai

România mea este ţara la răscruce de vânturi, spre soare-răsare, dincolo de imensul ocean… Este ţara mea de dor, la care doar gândind, în suflet mă înfior, căci cu mulţi ani în urmă, eram nevoit s-o părăsesc, fără să ştiu, dacă vreodată, o voi mai revedea…

Şi am luat cu mine, în sufletul meu, imaginea ţării mele, ca o Doamnă frumosă îmbrăcată în podoabe alese, dăruite de Creatorul cerului şi al pământului, în caierul veşniciei, cu mii de ani în urmă… Am luat cu mine o ţară ce o port, ca o floare ce o îngrijesc; şi o am în sufletul meu, în culorile sfinte de curcubeu tricolor, ca să nu uit că am trăit Acasă o felie de viaţă cu ai mei… Am luat cu mine de-acasă o ţară în primăvară mereu… ţara mea de-aici – de printre străini – este limba română, dăruită şi mie de Dumnezeu, ca să gândesc, să citesc, să mă răcoresc, când dorul de casă mă-nvăluie în nostalgie; şi-ţi mărturisesc acest sentiment româneşte şi ţie…

România mea este o capodoperă naturală: o ţară frumoasă şi binecuvântată de Dumnezeu! Mă gândesc acum – departe de ţara mea în primăvară – că Dumnezeu a făcut, cu dragostea Sa de Tată, o ţară binecuvântată: o grădină frumoasă pe pământul, unde m-am trezit la viaţă şi eu!… Sunt sigur, că Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o ţară atât de frumoasă, care să ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, căci este Acasă!…

Ce n-are frumos ţara mea: România? Grădini şi livezi în culorile de curcucubeu, munţi pleşuvi în tăcerea de piatră adâncă, păduri milenare, cu arbori ce păstrează frumuseţea paletei folosită de-o mână măiastră şi sfântă, dealuri cu miile de flori, cu o mulţime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbrăcate în sărbătoarea de clorofilă şi viaţă, trezite din somnul de iarnă la o altă dimineaţă, scăldată în soarele mai luminos şi mai călduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul ţării, ca să stâmpere setea românului cuprins de hărnicie, când trudeşte pământul, munceşte-n uzină sau scrie vreo poezie, căci românul se naşte poet, cântându-şi bucuria şi dorul, durerea şi nefericirea, speranţele şi iubirea…

România mea este locul meu de naştere; şi toţi românii îmi sunt fraţi. Sunt fraţii mei de bucurie şi jale, de cântec sau înlăcrimare, de optimism, de credinţă şi biruinţă… Purtăm toţi, cu noi o casă, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; şi o ţară numită limba română, primită ca dar de la străbunii ce au sădit în noi – ca zestre sfântă şi bună – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastră de origine latină, oriunde ne-am trăi viata pe acest pământ şi nu ne-am lăsat inima să ni se păgânească şi nici sufletul să ni se facă iască, căci ne-am păstrat credinţa în Dumnezeu…

Roamânia mea este o grădină imensă de 237.500 kilometri pătraţi, îngrijită şi păstrată frumoasă, prin munca harnică a milioanelor de fraţi şi surori ale mele, de care mă simt legat prin neam strămoşesc şi prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a dăruit un suflet şi o credinţă, şi o limbă frumoasă pentru comunicare, când am văzut întâia dată soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci ţara mea: Acasă…

Grădina aceasta frumoasă – de Acasă – a rămas pentru mine, ca începutul Paradisului cu florile semănate cu seminţele eternităţii, iar mirosul lor parfumat îl simt, de departe! Văd, şi mi se bucură inima, şi sufletul, când mi-amintesc, “Cireşul din grădina copilăriei”, pe care-l port – în suflet – printre străini…

Fiind copil, mult îmi plăcea livada,

În luna mai, cu toţi pomii înfloriţi.

Mă fascinau cireşii cu flori ca zăpada,

De care credeam că poeţii-s îndrăgostiţi…

Am urmărit cât de frumos a crescut

Cireşul meu, din satul de demult…

Era tot mai puternic şi mai frumos,

Cu flori dalbe-n mai şi fruct gustos.

Am înţeles că l-ai crescut, o, Doamne,

Tu Însuţi în decursul multor toamne,

Că i-ai pus rădăcinile-n umedul pământ,

Dar coroana i-ai lăsat-o-n bătaia de vânt…

Un cireş frumos crescut de Tine,

O, Doamne-i tot ce ni se cuvine,

Să ne arate cât de bine şi frumos

Ai creat lumea cu glasul Tău duios!

Cireşul meu ţi-a fost recunoscător,

Căci a privit mereu spre Cer cu dor,

Zâmbind spre soarele-aninat în cer sus,

Coroana verde, cu flori-n rugă şi-a depus…

Cireşul frumos avea-n pământ rădăcină,

Dar toată faţa-n corolă era înspre lumină;

Şi-n ramurile cu frunzele verzi şi stufoase,

Se-auzea ciripitul cu sunete melodioase…

Eu nu ştiu, dacă vreodată, voi vedea

Aşa de frumoasă şi delicată poezia mea,

Ca florile dalbe de cireş zâmbind pe ram,

Acolo, în grădina mea dragă, de ardelean!



O, floare dalbă, de cireşi,

De unde vii? De unde ieşi?

M-ai fascinat şi mai vrăjit;

Şi-ncerc mereu să te imit!…

Ca şi livada cu cireşii în floare şi grădina copilăriei mele-n verdeaţa primăverii-n sărbătoare, este patria mea ce-o port în sufletul meu, amintindu-mi cum hălăduiam fericit prin ea, în anii drumeţiilor fermecate din anii de demult…

Am cutreierat această grădină sădită de Arhitectul Universului, în lung şi în lat, imprimând pe pelicula creierului meu capodopere naturale ale patriei mele şi am plecat prin lume cu ele, ca să le am moştenire şi să fiu fericit că m-am născut într-o ţară aşa de minunată, ce a fost, ce este şi va fi o creaţie binecuvântată a lui Dumnezeu…

Din primăvara vieţii mele, imprimată în mintea mea tânără, mi-e vie – şi acum – pelicula de frumuseţi ce-mi apar, pe undele memoriei, când împreună cu o ceată de prieteni şi colegi de şcoală – în ajunul abolvirii şcolii elementare, la începutul lunii iunie – ne-am aventurat să escaladăm – într-o sâmbătă după amiază – munţii Caraiman, ca să ajungem la crucea de piatră şi fier masiv, înfiptă pe vârful de stâncă cel mai înalt. Crucea de pe vârful Caraiman mă fascinase în toţi cei trei ani de şcoală elementară, căci o puteam vedea în enigmatica ei splendoare atârnată de norii ce nu se sfiau să mi-o ascundă, pe când soarele ce ne zâmbea, în recreaţiile pline de zgomot şi voioşie, mi-o prezenta în splendoarea şi binecuvântata ei arătare ce mă umplea de curiozitate, atrăgându-mă ca un magnet. Era, în crucea de pe vârful de munte, numit „Caraiman”, pentru mine, ceva misterios şi tainic… Mă gândeam că trebuie să ajung să ating această cruce, ca să-mi astâmpăr curiozitatea şi să-mi încarc sufletul cu mai multă credinţă şi curaj pentru a porni pe drumul vieţii ce-mi stătea înainte, la acea răscruce de drumuri, la care ajunsesem în acel an: trebuia să dau examen pentru a intra la liceu şi să mă mut în alt oraş din orăşelul Buşteni, după trei ani de viaţă oxigenată şi ozonată de aerul munţilor…

Am trecut – într-o zi de sâmbătă însorită – printr-o pădure de pini şi brazi. Ne-am oprit să ne odihnim puţin şi ne-am bălăcit în apa rece şi zgomotoasă ce cădea vijelios dintre stâncile de piatră, de la o înălţime ce ni se părea ameţitoare, formând cascada „Urlătoarea”, de pe colinele pitorescului orăşel Buşteni.

Am plecat din lumea cascadei de apă ce ne primise atât de zgomotos, căzând de la marea înălţime de stâncă – cu enigma ei adâncă – plonjând în viteză în „ochiul” de apă învolburată, dar minunat de curată, de unde îşi lua drumul ei -tot vijelios- la vale, ca să se unească cu pârâul Prahova şi să curgă mai liniştită spre câmpie…

Am continuat urcuşul pe cărarea ce ne ducea spre locul tăcerii: pe vârful de stâncă, unde stătea de strajă o cruce ce o văzusem – ziua – de atâtea ori prin ceaţă, acoperită de nori, strălucind în razele de soare sau luminată de becuri electrice – în timpul nopţii. Mergeam curios. Mergeam bucuros. Urcam voiniceşte, dar mergeam cu credinţa că voi dezlega misterul ce înconjura vârful Caraiman şi crucea misterioasă…Se auzea tot mai slab zgomotul apei, ce se bocea în căderea ei, lovindu-se de stâncă… Am înaintat pe cărare, printre pini şi brazi înalţi, cu vârfurile pline de clorofilă, înălţate spre cerul senin, plin de lumină şi soare, din acea sâmbătă frumoasă de început de vară… Şi am intrat în universul acela prea minunat, ca să-l fi uitat, după ce m-am depărtat de izvorul bucuriei trăit, când escaladam munţii Caraiman, urcând din „Poarta Bucegilor”: oraşul Buşteni, pe drumul plin de pietre şi cu hăul prăpastiei deschis aproape de noi, cu destinaţia: Crucea din vârful de stâncă, ce ne atrăgea, ca un magnet, pe toţi din grupul nostru de şcolari alpinişti amatori.

După ore de urcare, în graba noastră tinerească, rupţi de oboseală, dar cu sufletle pline de bucurie că am văzut atâtea frumuseţi pe munte, am ajuns la destinaţie. Eram mai mult decât încântaţi. Eram fermecaţi!… Ajunsesem pe vârful munţilor Caraiman. Eram la o înălţime de 2384 de metri, iar la doi paşi de noi se căsca prăpastia… Nu mai aveam de urcat. Parcă ajunsesem la marginea pământului… În faţa noastră stătea reală crucea imensă de 33 de metri, amplasată pe un soclu de beton armat de forma unui trunchi de piramidă. Crucea este făcută din nervuri de fier masiv, aranjate simetric şi sudate cu grijă, ca să reziste furtunilor şi vijeliilor, stârnite de vânturile turbate din vârful de munte, din locul unde – am crezut eu, atunci: demult – este Templul tăcerii…



La Buşteni, într-o sâmbătă cu soare de vară,

În anii tinereţii verzi şi sănătoşi lăsaţi în urmă,

Am făcut o excursie frumoasă; mai spre seară,

Când am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturnă…

M-am oprit lângă crucea din piatră masivă şi fier,

Ce stătea cu faţa-i întoarsă spre prăpastia aceea adâncă;

Şi-am pătruns în lumea de basm şi de divinul mister,

Pe vârful de munte, în templul tăcerii din piatra de stâncă…

Pe cer au apărut stelele ce luminau strălucind în abis.

Mi se părea c-am pătruns într-o lume ireală de vis!

Acolo-n templul tăcerii, puteam s-ating până şi stelele,

Iar luna îmi zâmbea fericită ascunzându-mi misterele!…

Cu fiecare minut ce trecea, întunericul devenea tot mai gros,

Dar făclierii cerului luminau, ca să văd că-n jur este frumos.

Îmi era teamă, ca să rostesc vreo silabă din bucuria fericirii,

Ca să nu tulbur cu nimic liniştea din templul nocturn al tăcerii.

N-aş fi vrut să trezesc pe Cineva acolo, în Cerul acela de Sus,

Unde ştiam că S-a dus să-mi pregătească o Casă frumoasă Isus.

De-atunci, când văd vreo lumină pe cer odihnindu-se-n noapte,

Mă-ntreb, dacă nu acolo-i Templul tăcerii lăsat de mine departe!

Acolo, pe vârful Caraimanului, din frumosul lanţ carpatin românesc, am închis ochii şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru România mea binecuvântată, în care trăiam, în copilăria şi tinereţea mea, eu…

Munţii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii mănoase, ape curgătoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmpărate, delta Dunării, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras şi bogat pământ din Europa”, aur şi argint, sare şi multe alte bogăţii se ascund „în pântecele” ţării mele, grădini lângă grădini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase şi bune, podgorii de vii şi alte bogăţii îmi spun că am de ce să fiu fericit că sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasă, dar şi bogată a mea Românie!…

România mea este ca o grădină, pe care am luat-o cu mine în limba română, vorbind la trecut, visând româneşte, acum, la ce va să vină acolo: Acasă, unde am trăit „o felie de viaţă”… Mă reconectez şi astăzi cu optimismul de Acasă, când îmi găsesc refugiul meu de suflet, gândind, vorbind şi scriind în limba părinţilor mei: în limba română, care este una dintre cele mai frumoase limbi vorbite din lume, având o istorie vrednică de poporul a cărui obârşie se adânceşte în istorie pe o perioadă de aproape două milenii. Este o limbă romanică, având la baza structurii gramaticale şi a fondului principal de cuvinte vocabularul şi gramatica limbii latine. Vorbită de peste 30 de milioane de vorbitori din actuala Românie şi de românii aflaţi în diaspora, inclusiv în America şi Canada, limba strămoşilor noştri români se bucură de prestigiu pentru muzicalitatea şi pentru strucutra ei grammaticală atât de bine închegată şi atât de logică în redarea précisă a sensurilor exprimate în îngemănarea sunetelor în cuvinte, a acestora în propoziţii şi fraze, prin care vorbitorii se înţeleg între ei, în vorbire sau în scris.

Frumuseţea limbii române, ca muzicalitate, bogăţie de vocabular şi logica de organizare structurală i-a făcut pe mulţi oameni de culturră români şi străini, care au studiat limba noastră, s-o aprecieze, scriind cu entuziasm despre ea. Voi da exemplul de mai jos cu singura dorinţă de a trezi interesul românilor aflaţi departe de ţară: de Acasă, dar cu inima şi vorba legaţi de izvorul acela lingvistic şi sufletesc de la poalele Carpaţilor noştri şi al Dunării străbune…şi – de ce nu? – pentru străinii care vor dori să cunoască o cultură şi o ţară minunată, binecuvântată de Dumnezeu să fie una din ţările cele mai frumoase din lume, cu oameni deosebiţi şi cu o limbă de comunicare dintre cele mai alese dintre limbile pământului!…

În secolul al 19-lea, un scriitor român, pe nume George Sion, scria poezia, cu sufletul plin de mândria pentru limba şi neamul românesc, intitulată „Limba românească”, în care ne contopim în admiraţia, alături de autor, pentru neamul şi limba noastră ce-o vorbim şi aici printre străini; şi căutăm să n-o stricăm prin pocirea ei, introducând sintagme nedorite, din „amalganul” atâtor limbi vorbite pe aceste meleaguri. Dar iată cuvintele izvorâte din inma unui român ce şi-a iubit limba şi neamul, cum ar trebui să facem şi noi, memorând aceste versuri simple, dar izvorâte din inima sinceră a unuia ce a gustat frumuseţea acestui mijloc de comunicare lingvivistică: Limba română…

„Mult e dulce şi frumoasă,/ Limba ce-o vorbim!./ Altă limbă-armonoasă/ ca ea nu găsim./ Saltă inima-n plăcere,/ când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere,/ când o cuvântăm./ Românul o iubeşte cu sufletul său…/ O, vorbiţi, scrieţi româneşte,/ pentru Dumnezeu(…) De ce limba strămoşească să n-o cultivăm?(…)”

România mea este o ţară frumoasă, cu un popor temător de Dumnezeu, cu oameni ce gândesc şi vorbesc româneşte.

România mea este un tablou unic în lumea de culori a globului nostru pământesc, care se învârteşte majestic de atât amar de vreme…

România visurilor mele, din copilărie şi de mai târziu, este locul în care munţii cântă în bătaia vânturilor, văile răsună de murmurul stropilor de ploaie şi de trăsnetele care străbat adesea văzduhul, iar pârâiaşele zburdă, ca apoi, râurile domolite să ducă speranţele românului în lumea largă, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Mării Negre, în care s-au acumulat şi lacrimile din sufletele străbunilor mei, ce-au trăit şi-au murit pe plaiurile Mioriţei, dar mi-au sădit în suflet mirabila sămânţă a sentimentului de dragoste pentru România mea şi pentru limba ei frumoasă română!… Am în suflet un cămin ce-l port printre străini: E România mea!…

-Dumitru Buhai: