La început, domnitorul Petru Şchiopul (1574-1579, 1582-1591) a construit mănăstirea „Galata din Vale” (între anii 1577-1578), în apropierea unui iaz şi a locului unde mai târziu s-a construit mănăstirea Frumoasa (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.234). Despre existenţa aceastei prime construcţii aflăm din documente, ca şi din unele obiecte rămase de atunci, cum ar fi o dveră brodată (din 1577) sau clopotul din 1579, care se află şi azi în curtea mănăstirii, ambele dăruite acestui locaş dintâi (Nicolae Grigoraş:1971, p.351). Locul acestei construcţii a rămas cunoscut până târziu, la sfârştiul secolului al XVII-lea, sub numele fostei ctitorii - „Galata de jos” sau „de sub deal” (Nicolae Grigoraş:1971, p.352). Denumirea „Galata” pare să vină de la aceea a cartierului respectiv, din Constantinopol (N.Grigoraş: 1971, p.349.) Dar locul a fost nepotrivit ales, construcţia necorespunzătoare şi zidurile s-au surpat în scurt timp. Domnitorul a cerut reluarea construcţiei, pe un deal din apropierea oraşului , în 1582 (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.234). Aceasta a fost numită „Galata din deal”. Lucrările s-a încheiat, în linii mari, în 1583 sau 1584 (I.Cârciuleanu:1991, p.28). Dar Petru Şchiopul nu a reuşit să finalizeze totul până la plecarea sa din ţară, în 1591, neterminând pictura din interiorul bisericii şi, se pare, nici zidul înconjurător (Nicolae Grigoraş:1971, p. 353-354). Planul bisericii este triconc, specific moldovenesc, dar decoraţia exterioară trimite la arhitectura muntenească, aşa cum apare ea la mănăstirile Dealul, Snagov sau la biserica domnească din Târgovişte (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.234), în primul rând datorită alternanţei blocurilor de piatră cioplită cu câte bezi formate din câte trei rânduri de cărămizi. Biserica este formată din pridvor (care a fost iniţial deschis, ca şi la alte biserici anterioare, iar în timp a fost zidit), pronaos, încăperea mormintelor,
naos şi altar. Au existat două intrări în pridvor, prin partea de nord şi prin cea de sud, dar astăzi mai este funcţională doar aceasta din urmă. Este prima biserică din Moldova cu două turle, cele anterioare având doar o turlă sau nici una (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.234). Absidele semicirculare au câte trei ferestre, în loc de un singură, aşa cum se obişnuia până atunci (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.234). Printr-o uşă săpată în peretele despărţitor nordic al gropniţei se poate urca pe un şir de trepte din piatră într-o încăpere secretă, aflată deasupra bolţii sepulcrale (I.Cârciuleanu:1991, p10). Petru Şchiopul construise în incintă chilii, trapezărie, case pentru egumen, aşa cum reiese dintr-un document din 1617, de la domnitorul Radu Mihnea (I.Cârciuleanu:1991, p.71).
Pictura originală, de secol XVII, care acoperea sigur altarul şi naosul, poate şi unele părţi din pridvor (N.Grigoraş:1971, p. 357) a fost în mare parte distrusă în incendiul din 1762. Au mai rămas doar unele fragmente, ascunse sub straturile ulterioare de tencuială. Biserica a fost repictată, în 1811, de zugravul Vasile Dubrovschi. Este totuşi foarte probabil ca pictura în ulei din interior, îndepărtată cu ocazia lucrărilor de restaurare începute în 1961, să fi fost executată în timpul lui Mihail Sturdza, pe la mijlocul secolului XIX (N.Grigoraş:1971, p.357). Din fresca veche, a mai rămas vizibilă, pe peretele nordic, o parte din scena votivă, în care apar portretele ctitorilor. Aici erau reprezentaţi Petru Şchiopul cu soţia sa Maria şi cu fiica sa Maria, cea care s-a căsătorit cu Zotu Tzigara. Toate personajele au înălţimea, costumele şi coroanele identice (N.Grigoraş:1971, p.358). Biserica a fost restaurată între 1968-1971 (Vasile Drăguţ:1976, p.149), când însă nu s-a respectat forma originară a acoperişului (Dan Bădărău, Ioan Caproşu:2007, p.141).

Morminte princiare

În biserică a fost înmormântată o fiică a domnitorului Petru Şchiopu, Despina (care a decedat prin 1587-1588, probabil la scurt timp după naştere), fiul său Vlad (care a murit tot la o vârstă fragedă) şi soţia sa, Maria Amirali, originară din Rhodos, care a murit se pare în 1588 (an în care la Iaşi a fost o teribilă epidemie de ciumă) (N.Grigoraş:1971, p.361). Mormântul soţiei nu a fost acoperit cu o piatră funerară şi astfel a scăpat neprofanat. Cu ocazia restaurărilor din 1961-1971 s-au găsit aici podoabele cu care ea a fost înmormântată, între care şi un interesant inel cu pecete (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.235). Din cele 6 morminte descoperite atunci (I.Cârciuleanu:1991, p.84), doar acestea trei au putut fi sigur legate de numele ctitorului. Dar, este foarte probabil ca şi celelalte să fi aparţinut unor persoane din familiile domnitoare ale Moldovei.

Istoria mănăstirii

În 1617, Maria, fiica ctitorului, a hotărât, împreună cu domnitorul de atunci, Radu Mihnea, să închine mănăstirea la Sf. Mormânt (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.235). În incendiul din 1762 a ars toată catapeteasma şi toate obiectele din biserică, refăcute din nou de către domnitorul Grigore Calimah şi din nou pierdute sau distruse de-a lungul timpului, ca şi cele dăruite cândva de Petru Şchiopul sau de către Radu Mihnea (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.235). De timpuriu, mănăstirea Galata a fost folosită ca reşedinţă domnească, loc de popas pentru domnitorii veniţi de la Constantinopol să ocupe tronul Moldovei, ca închisoare, tabără militară, carantină pentru mărfurile de import, depozit de medicamente şi spital (N.Grigoraş: 1971, p.364).
În timpul revoluţiei de la 1821, conducătorul „Eteriei”, generalul Alexandru Ipsilanti, a avut pentru un timp cartierul general aici. A fost şi o luptă aici, cu un ultim grup de luptători ai lui Ipsilanti, refugiaţi la Galata după înfrângrerea de la Sculeni (I.Cârciuleanu:1991, p.71).

Faptul memorabil

În această biserică, în ianuarie 1591, Petru Şchiopu s-a căsătorit în secret cu Irina Botezat, o roabă (N.Grigoraş:1971, p.361) care era mama fiului său Ştefan (născut în 1584) şi, poate, doica celorlaţi copii ai domnitorului (I.Cârciuleanu:1991, p.21). De faţă s-au aflat mai mulţi slujitori de încredere şi deţinători ai unor funcţii importante, între care mitropolitul Gheorghe Movilă, Ghedeon, episcopul de Rădăuţi, marele logofăt Stroici, vornicul Ieremia Movilă şi egumenul mănăstirii, viitorul mitropolit Anastasie Crimca (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.235).

Zidul

La 1653, Paul de Alep descria mănăstirea ca fiind înconjurată de un gard (o îngrăditură) de lemn. La 1713, Erasm Henric Schneider de Weismantel vorbea despre palisadele din lemn de stejar ale mănăstirii. Actualul zid a fost construit în 1735 de egumenul Nectarie, cu ajutorul domnitorului Grigore II Matei Ghica (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.235-236). După unii istorici, ctitorul ar fi ridicat de la început zid înconjurător. În sprijinul acestei opinii s-a afirmat că traducere spuselor lui Paul de Alep a fost eronată şi s-a invocat precedentul, faptul că prima construcţie, Galata „din vale”, a avut sigur un astfel de zid. (I.Cârciuleanu:1991, p.28-29). Dar şi aceşti istorici sunt de acord cu faptul că acest zid nu ar fi fost terminat complet la 1591, atunci când Petru Şchiopul a părăsit ţara (N.Grigoraş:1971, p.354). Ştiind că Petru Şchiopul construise în incintă mai multe clădiri anexe, este de presupus, cu atât mai mult, că ar fi intenţionat să ridice şi un zid înconjurător (I.Cârciuleanu:1991, p.67). Zidul de piatră cu metereze, sprijinit de contraforţi, de formă poligonală, adaptată terenului, a avut şi un „drum de strajă” (din scânduri) (N.Grigoraş:1971, p.354), care permitea supravegherea vecinătăţii exterioare. Urme ale acestui „drum” ce înlesnea apărarea mănăstirii ca într-o cetate fortificată, mai există încă, in apropierea turnului clopotniţă.

Turnul-clopotniţă

Aceaşi ipoteză a zidului înconjurător construit de Patru Şchiopul se referă şi la faptul că tot el a ridicat şi turnul clopotniţă în prima sa formă, acesta fiind (I.Cârciuleanu:1991, p.28). Din construcţia iniţială s-a păstrat bolta de intrare, cămăruţa de deasupra ei - la care se ajunge printr-o scară în spirală - şi vechea cameră a clopotelor. Peste ele, domnitorul Mihail Sturdza a adăugat încă un nivel, delimitat clar printr-un brâu de piatră. Tot el a dispus montarea unei steme a ţării deasupra intrării, dar sculptura respectivă s-a deteriorat în mare măsură (N.Grigoraş:1971, p. 355). Turnul a avut nevoie de lucrări de consolidare după cutremurul din 4 martie 1977, când au apărut fisuri îngrijorătoare (I.Cârciuleanu:1991, p.87).

Palatul şi casele domneşti

În incinta mănăstirii, Petru Şchiopu a construit un palat domnesc, în care a şi locuit mult timp. Aici a locuit şi Timuş Hmelniţki, în mai 1653, venit cu oastea în ajutorul socrului său Vasile Lupu. În iunie 1675, din cauza unei epidemii de ciumă care a ţinut până în ianuarie anul următor, domnitorul Dumitraşco Cantacuzino s-a mutat aici împreună cu boierii săi. În timpul celei de-a doua sale domnii, între 1735-1739, Grigore al II-lea Matei Ghica a dispus construirea unor noi case în incinta mănăstirii, în care a locuit şi el. În 1765, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a cerut să se dărâme vechile case domneşti de aici, pentru că erau gata să se prăbuşească. A rămas doar „palatul” construit de Grigore al II-lea Matei Ghica, mai mic decât primele case. Aici s-a construit şi un paraclis cu hramul Sfântului Aposol Iacov. În 1799, tot din cauza unei epidemii de ciumă, domnitorul de atunci, Alexandru Calimah s-a mutat la Galata împreună cu boierii din curtea sa. După
mazilirea lui, noul domn, Constantin Ipsilanti, a clădit aici o nouă locuinţă domnească, lîngă zidul sudic al incintei, precum şi noi chilii (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.237). Tot el a refăcut, se pare, şi zidul de incintă (Vasile Drăguţ:1976, p.149), iar pentru a scurta drumul spre Iaşi, „a făcut şi un pod de lemn peste Bahlui”, care ar fi rămas în picioare până la începutul secolului XX, „numindu-se podul şi apoi «uliţa lui Ipslanti»” (N.A.Bogdan:2004, p.451).
Clădirile din curtea mănăstirii, inclusiv palatul, au ars în 1814. Ele au fost refăcute abia la 1847, de către Ruxanda, sora domnitorului Mihail Sturdza, care a şi locuit apoi aici. Biserica însăşi a fost afectată de cutremure şi incendii. Din 1960, au început o serie de lucrări de restaurare şi consolidare vizând atât biserica, dar şi zidul înconjurător, turnul-clopotniţă de la intrare, acoperişul bisercii, pereţii exteriori (de pe care s-a înlăturat tencuiala ce acoperea forma iniţială) şi turlele. În cursul restaurărilor din 1961-1971 s-a rezidit o parte din Palatul domnesc, lăsând la nivelul parterului ruinele conservate „la zi”, pentru a sugera că planul său a fost mai complex. Refacerea a fost mai mult inovativă decât reproductivă, căci pentru „structura planului, a bolţilor, a intrărilor şi scării, a etajului, cât şi aspectul exterior de altă dată” nu au fost nici probe materiale, nici informaţii documentare