O pildă a credinţei, curajului şi iubirii: Sfinţii Mucenici Adrian şi Natalia

În ziua de 26 august, creştinătatea ortodoxă prăznuieşte pe Sfântul Mucenic Adrian împreună cu soţia sa, Sfânta Muceniţă Natalia.

Aceşti sfinţi nu sunt chiar aşa de cunoscuţi precum ceilaţi mari sfinţi ai Bisericii Ortodoxe (ca de exemplu: Sf. Ioan, Sf. Gheorghe, Sf. Parascheva, Sf. Nicolae etc.), dar istoria vieţii lor este demnă de luat în seamă, nu numai pentru devotamentul lor faţă de Hristos, dar şi pentru exemplul iubirii curate şi adevărate dintre ei! Da, viaţa lor este şi o poveste de iubire în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum sunt şi vieţile altor sfinţi (numiţi generic „căsătoriţi”) din calendar: Sfinţii Hrisant şi Daria (19 martie) sau Sfinţii Bonifatie şi Aglaia (19 decembrie).

Prin aceasta se arată încă o dată că Dumnezeu nu osândeşte lucrul cel curat, deosebit, al oamenilor, ci îl înnobilează şi îl sfinţeşte cu harul Său!

Aşadar, să vă povestesc viaţa Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia, pe care îi preţuiesc nu numai pentru că port numele sfântului martir, ci, mai ales, pentru nevoinţele lor minunate!

Mucenicul Adrian şi soţia lui, Natalia au trăit în cetatea Nicomidiei (din vestul Asiei Mici), pe vremea împărăţiei lui Maximian (începutul secolului al IV-lea). Pe când acesta din urmă conducea prigoana împotriva creştinilor, Sfântul Adrian era în vârstă de numai 28 de ani, fiind chivernisit în slujbă împărătească, frumos la chip, dar păgân cu credinţa. Era căsătorit de numai treisprezce luni cu Natalia, o tânără frumoasă care era creştină în ascuns.

Când prigonirea creştinilor a ajuns şi în Nicomidia, Adrian a fost însărcinat cu înscrierea în documente a numelor celor prinşi. În total, aceştia era în număr de 23, care se rugau cu credinţă lui Hristos pentru primirea muceniceştilor chinuri.

Văzând statornicia lor în credinţă, Adrian s-a apropiat de ei şi i-a întrebat curios de ce vor să sufere acele cumplite chinuri ale crudului împărat Maximian. Iar sfinţii mucenici i-au răspuns, cu dragoste, că prin aceste chinuri ei speră să dobândească bunătăţile cele veşnice pe care „ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit şi pe care Dumnezeu Le-a gătit celor ce-L iubesc pe Dânsul!”. Auzind această sfântă chemare, Adrian a poruncit ca să fie scris şi numele său împreună cu cel al creştinilor, ca să primească şi el, deopotrivă, bunătăţile cele nepieritoare.

În vremea aceasta, Natalia, soţia sa, auzind că Adrian a fost întemniţat, s-a mâhnit la început, pentru purtarea necuviincioasă a soţului ei. Dar, aflând apoi, că pentru Hristos a făcut aceasta, s-a bucurat nespus şi deîndată a alergat la închisoare, pentru a-l îmbărbăta pe Adrian şi pentru a-i da mântuitoare sfaturi. I-a binecuvânatat deasemenea pe toţi mucenicii care sufereau, iar Adrian, mult folosindu-se de cuvântul şi prezenţa ei binefăcătoare, a îndemnat-o să se roage pentru el şi i-a promis că în ziua fericitelor sale chinuri îi va da de ştire, pentru a o învrednici a fi prezentă la săvârşirea lui din viaţă.

Şi nu după mult timp, a sosit şi ziua martiriului lui Adrian. Dar acesta aflând din timp de acest lucru, s-a rugat de temniceri a-i da lui voie a merge acasă şi a înştiinţa pe soţia sa. Dar ajungând acasă şi bătând în uşă, Natalia a crezut că Adrian a fugit de chinuri şi, mult întristată se tânguia nespus.

Însă Adrian a încredinţat-o deîndată că nu a fugit de mucenicie, ci a venit personal pentru a-i da de veste şi pentru a-şi lua rămas-bun în clipa sfârşitului său, de la ea. Bucuroasă, Natalia l-a binecuvânatat şi l-a îndemnat din nou să înfrunte cu credinţă vremelnicele chinuri. Apoi, împreună, au pornit către temniţă, iar aici Natalia slujea mucenicilor, legându-le rănile şi alinând suferinţele lor.

Iar în ziua chinurilor sale, Adrian a fost adus, mai întâi, la împărat, care îl îndemna să lase pe Hristos şi să se închine zeilor, pentru fi repus din nou în cinstea dregătoriei şi pentru a fi răsplătit cu averi. Dar Sfântul a răspuns aşa cum mucenicii l-au îndemnat că, mai curând doreşte a primi moarte pentru Împăratul cel veşnic – Hristos, decât să slujească zeilor mincinoşi.

Văzând curajul sfântului, împăratul a poruncit ca Adrian să fie supus la chinuri, fiind bătut cu ciomege peste pântece, de i se vedeau măruntaiele. Iar Natalia stătea tot timpul lângă el, rugându-se şi îmbărbătându-l. Iar cu o bucată de pînză înmuiată în sângele lui se ungea pe trupul ei, fericindu-se!

Apoi, în faţa lui Adrian s-a adus o nicovală şi un baros de fier, pentru a se înspăimânta. Dar Natalia a fost cea care a pus ea însăşi braţele şi picioarele soţului său, pentru a fi tăiate de călău şi pentru a primi astfel, cununa muceniciei. Iar Adrian primind întocmai, şi-a dat sfârşitul, alături de ceilalţi sfinţi mucenici. Urmând a li se mistui trupurile sfinţilor în foc, Natalia a luat pe ascuns una din mâinile Sfântului Adrian şi a uns-o cu mir scump, a învelit-o într-o pânză de purpură şi a aşezat-o la capul patului ei, rugându-se şi închinându-se sfintelor moaşte.

Dar celelalte moaşte ale Sfântului Adrian şi ale Sfinţilor Mucenici nu au putut fi arse, căci deîndată focul a fost stins de o ploaie mare şi grea, iar un om credincios, anume Eusebie, luând moaştele sfinţilor şi punându-le într-o barcă, le-a dus la Arghiropoli şi le-a aşezat într-o biserică, aproape de Bizanţ.

Iar Natalia, după ce a împărţit averea casei sale, trăia ca o monahie, rugându-se lui Dumnezeu şi Sfinţilor Mucenici, dorind a primi sfârşitul.

După o vreme, unul dintre bărbaţii de seamă ai cetăţii Nicomidiei, care era păgân a primit încuviinţarea împăratului pentru a se căsători cu văduva lui Adrian. Dar Natalia, aflând de cele ce i se pregăteau, s-a rugat lui Dumnezeu şi sfântului ei soţ pentru a o izbăvi din cumplita ispită. Şi, luând înştiinţare prin vis de la Adrian, a plecat către locul sfintelor sale moaşte, Arghiropoli, luând la sine mâna Sfântului.

Pe mare, diavolul a adus o nouă primejdie, îndemnând prin vedenii pe corăbieri a se întoarce înapoi. Dar Natalia, rugându-se, deîndată li s-a arătat Sfântul Adrian strălucind de lumină şi le-a arătat drumul către liman.

Ajungând la biserica unde erau trupurile sfinţilor, Sfânta Natalia a depus şi mâna Sfântului Adrian, iar nu peste mult timp, a adormit întru Domnul, luând răsplata ostenelilor ei de muceniciţă şi fiind îngropată lângă sfintele moaştele.

Pomenirea lor se face, bineînţeles, împreună (26 august în Biserica Ortodoxă şi 8 septembrie în cea Catolică), pentru că nici în viaţa pământească, nici în cea cerească nu sunt despărţiţi, ci se roagă împreună la tronul dumnezeiesc pentru familiile şi casele noastre!

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2011 să fie închinat Sfintei Taine a Cununiei. Deci, se cade ca să sporim roadele credinţei în Dumnezeu şi ale iubirii de Hristos şi de aproapele prin asemenea exemple sfinte!

În loc de Post-Scriptum:

Ca un lucru minunat, în această zi a pomenirii Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia, se mai pomenesc încă alţi doi sfinţi mucenici cu acelaşi nume: Sfântul Mucenic Adrian, prinţul şi Sfântul Cuvios Mucenic Adrian de Ondrusov (Rusia).

Mai întîi să vorbim despre pomenirea Sfântului Mucenic Adrian, prinţul.

După cum spune Sinaxarul, acest sfânt a trăit în zilele împăratului Liciniu în Bizanţ şi se trăgea de la Roma, fiind fecior al lui Prov, împăratul Romei, împreună cu un frate al său, Dometie cu numele, ce ajunsese episcop în Bizanţ, după Tit.

Deci fericitul Adrian dorind a pătimi pentru Hristos, s-a dus la Nicomidia şi a mustrat pe Liciniu, căci stricase în deşert şi fără socoteală oştile romane, cu pricina prigoanei asupra creştinilor.

Drept aceea, fiind supus la multe chinuri, i s-a tăiat capul; iar fratele său Dometie episcopul luându-i sfintele moaşte le-a pus în Arghiropoli, unde erau şi moastele Mucenicului Adrian, ale Nataliei şi ale Apostolului Stahie, cel ce a fost întâiul episcop al Bizanţului, după Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat.

Sfântul Cuvios Mucenic Adrian de Ondrusov († 26 August 1549), prăznuit în Biserica Rusiei a fost un călugăr ortodox, născut cu numele de Andrei Zavaluşin într-o familie nobilă care deţinea moşia Andreevşina, situată nu prea departe de Mănăstirea Sfântului Alexandru de Svir. Este cunoscut în popor ca un sfânt făcător de minuni.

În anul 1493, în timp ce era la vânătoare de cerbi, îl întâlneşte pe Sfântul Alexandru care îl îndeamnă către monahism. Este tuns în călugărie la Mănăstirea Valaam, de lângă Lacul Ladoga, primind numele de Adrian. După câţiva ani de nevoinţă obştească, primeşte binecuvânatarea de a fonda o nouă comunitate monahală arhipelagul Valaam – Mănăstirea Ondrusov.

Ţarul Ivan cel Groaznic (1533-1584) avea un mare respect şi admiraţie faţă de monahul Adrian şi faţă de comunitatea sa de călugări. În august 1549 îi cere lui Adrian a fi naş la botezul fiicei sale, Ana.

Pe când se întorcea de la Moscova la mănăstirea sa, a fost omorât de tâlhari aproape de satul numit Obzha. Acest lucru s-a întâmplat în ziua de 26 august, când se pomenea sfântul său ocrotitor, Adrian de Nicomidia.

Doi ani mai târziu, pe data de 17 mai 1551, au fost descoperite şi sfintele sale moaşte.

Prăznuirea Sfântului Adrian de Ondrusov se săvârşeşte de două ori pe an: prima este cea pe data de 17 mai (ziua aflării sfintelor sale moaşte), iar cea de a doua şi cea mai importantă, pe 26 august, ziua mutării sale la Domnul. )