ÎNVÎŢĂTURA STAREŢILOR DIN VALAAM DESPRE RUGĂCIUNE
1. "Despre rugăciunea grăită". Cu un cuvânt, prescurtat, ea se spune astfel: "Doamne miluieşte" -
"Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul"! Iar în forma ei deplină se zice astfel:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul":
La început, ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere şi, pe măsura
îndeletnicirilor şi silirii de sine, numai dacă există intenţia ca, prin mijlocirea rugăciunii să se
micşoreze, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, patimile multilaterale, ea se va face printr-o deasă
exercitare, pe măsura micşorării patimilor, din ce în ce mai uşoară, mai plăcută şi mai de dorit.
În vremea rugăciunii grăite trebuie să ne străduim în tot chipul să ne ţinem de cugetarea în cuvintele
rugăciunii, să le spunem fără grabă, să ne concentrăm toată atenţia în gândurile exprimate prin
cuvinte, iar când mintea va fi trasă spre gânduri străine, să o introducem din nou fără tulburare în
cuvintele rugăciunii (Scara, cuvântul 28, cap.17).
Mintea nu capătă repede nerisipirea şi nu atunci când vrem noi, ci atunci când ne vom smeri şi când
ne va binecuvânta Dumnezeu.
Acest dar dumnezeiesc nu se constată prin durata timpului, nici prin cantitatea rugăciunii, ci prin
smerenia inimii şi prin darul lui Iisus Hristos şi prin silirea de toate în lucrarea ei.
Din rugăciunea grăită atent, se face trecerea spre rugăciunea mintală, care se numeşte astfel atunci,
când ne aţintim spre Dumnezeu numai cu mintea, sau Îl vedem pe Dumnezeu.
2. "Despre rugăciunea minţii". În timpul când facem rugăciunea minţii, în chip necesar trebuie să
ţinem luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Pe măsura osârdiei noastre şi grijii noastre smerite
în rugăciune, dăruieşte Dumnezeu minţii noastre întâiul dar, care este adunarea şi concentrarea în
rugăciune! Când atenţia către Dumnezeu se face nerăspândită, atunci ea este o atenţie harică, iar
propria noastră atenţie este întotdeauna silită. De la o asemenea rugăciune mintală se face trecerea
spre rugăciunea lăuntrică a inimii, numai dacă este un învăţător experimentat, foarte potrivit şi liber.
Când suntem uniţi cu Dumnezeu prin simţămintele inimii, iar dragostea pentru Dumnezeu ne umple
inimile, atunci o astfel de rugăciune se numeşte a inimii.
3. "Despre rugăciunea lăuntrică a inimii". În Evanghelie scrie: "Cine vrea să vină după Mine, să se
lepede de sine şi să-şi ia crucea sa". Dacă am aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, atunci ele 160
ar avea următoarea semnificaţie: cine vrea să se nevoiască după lege în nevoinţa rugăciunii, să se
lepede mai întâi de voia sa şi de propriile înţelegeri, iar apoi să-şi aducă osteneala sufletească şi
trupească, de care nu scăpăm în această nevoinţă. Lăsându-ne în întregime în grija neadormită a lui
Dumnezeu, trebuie să îndurăm în chip smerit şi cu blândeţe această osteneală pentru binele adevărat
care se dăruieşte de la Dumnezeu unui rugător plin de osârdie, la timpul său, când Dumnezeu prin
darul său va pune hotare minţii noastre şi o va aşeza în chip nemişcat cu pomenirea lui Dumnezeu
în inimă. Când o astfel de stare a minţii devine ceva firesc şi permanent, primeşte la Părinţi
denumirea unirea minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa să fie în
afara inimii, ci dimpotrivă, dacă după anumite împrejurări sau prin vorbă multă ea va fi ţinută în
afară de atenţia inimii, atunci i se trezeşte o nereţinută dorinţă să se întoarcă din nou înlăuntrul său
cu un fel de sete duhovnicească şi să se ocupe iarăşi cu o osârdie cu zidirea casei sale lăuntrice. Întro asemenea întocmire a inimii din capul omului, toate trec înlăuntrul inimii şi atunci parcă o lumină
de gând îl luminează tot lăuntrul său, şi orice ar face, ar vorbi, ar cugeta, totul se face cu deplină
conştiinţă şi atenţie. Atunci el poate vedea lămurit, ce fel de gânduri, ce fel de intenţii şi dorinţi vin
spre el şi îşi sileşte cu plăcere mintea, inima şi voinţa spre ascultarea de Hristos, pentru îndeplinirea
oricărei porunci dumnezeieşti şi părinteşti; dar orice abatere de la ele, el o netezeşte prin
simţământul unei pocăinţe, ce se face din inimă, şi prin zdrobirea născută dintr-o prefăcută părere
de rău pentru păcate şi pentru căderea la picioarele lui Dumnezeu cu o smerită îndurare, cerând şi
aşteptând ajutor de sus pentru neputinţa sa. şi Dumnezeu privind la o asemenea smerenie, nu-l
lipseşte de darul Său.
Să vă fie cunoscut, că rugăciunea minţii şi a inimii vine la unii repede în inimă, iar la alţii, târziu: eu
cunosc trei persoane: la unul a venit de îndată ce a spus-o, chiar în ceasul acela. La altul i-a venit
peste şase luni; iar al treilea, peste zece luni; iar unui mare stareţ peste doi ani. şi pentru ce se
întâmplă una ca asta, o ştie singur Dumnezeu.
Să mai ştili, că înainte de nimicirea patimilor, rugăciunea se face într-un fel, şi altfel se săvârşeşte
după curăţirea de patimi. Prima este ajutătoare în vremea când se curăţă de patimi; iar a doua este ca
un fel de arvună duhovnicească a fericirii viitoare. Faceţi aşa: când veţi simţi că mintea intră în
inimă şi veţi simţi lucrarea rugăciunii; atunci daţi-i o deplină libertate unei astfel de rugăciuni,
îndepărtând de la ea tot ce nu este bine plăcut şi atâta vreme cât va exista, nu faceţi nimic altceva.
Când însă nu simţiţi o astfel de absorbire, atunci rugaţi-vă cu o rugăciune grăită însoţită de
închinăciuni, stăruindu-vă prin toate mijloacele să ţineţi luarea aminte în inimă înaintea Domnului.
Inima se va încălzi chiar în vremea unui asemenea chip de rugăciune.
Fiţi treji şi vegheaţi, iar mai ales în vremea rugăciunii ce se face cu mintea şi cu inima. Nimeni nu
este aşa de plăcut lui Dumnezeu ca cel ce se îndeletniceşte în chip drept cu rugăciunea minţii şi a
inimii. Când nu vă este la îndemână, sau nu aveţi vremea să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, atunci cu
orice chip păstraţi în orice îndeletnicire v-aţi afla, un duh de rugăciune,adică să-l aveţi în memorie
pe Dumnezeu, şi încordaţi-vă pe toate căile să-L vedeţi cu ochii minţii pe El înaintea voastră cu
frică şi cu dragoste şi, simţindu-I prezenţa înaintea voastră cu o evlavioasă supunere, lăsaţi-vă cu
toate treburile voastre în mâinile Atoţiitorului, Atotputernicului, Atoatevăzătorului şi
Atotcunoscătorului în aşa fel încât tot lucrul, cuvântul şi gândul să fie amintit de Dumnezeu şi 161
Sfânta Lui voie. Iată pe scurt, în ce constă duhul de rugăciune! Un iubitor de rugăciune trebuie să
aibă în chip necesar acest duh şi, pe cât îi este cu putinţă, cu luare aminte de întotdeauna a inimii să-
şi pună înţelegerea proprie sub înţelegerea lui Dumnezeu şi să i se supună cu umiliniă şi cu evlavie;
tot astfel să-şi pună şi dorinţele şi voinţele sale sub voinţa lui Dumnezeu şi să se predea în întregime
înţelegerii lui Dumnezeu şi voinţii lui Dumnezeu. Trebuie să stăm prin toaate mijloacele împotriva
duhului arbitrar, sau dorinţelor sau chemărilor de a lucra fără să fim strâmtoraţi de nimic. Acest Duh
ne şopteşte: asta nu stă în puterile mele, nu-mi ajunge timpul să fac asta, sau încă nu e timpul să mă
apuc şi de acest lucru; trebuie să mai aştept, sau mă împiedică obligaliile ascultării şi multe altele
asemănătoare. Cine îl ascultă acela nu-şi va dobândi niciodată deprinderea rugăciunii. În strânsă
prietenie cu acest duh, se află duhul îndreptării de sine, care se apropie şi începe să lucreze după ce
cineva, ademenit de duhul rânduielii de sine plăcută, după bunul plac, va face ceva pentru care
conştiinţa lui, îl nelinişteşte. Atunci duhul îndreptării de sine îndreptează diferite dibăcii ca să-şi
înşele conştiinţa şi să-şi înşele conştiinţa şi să-şi arate nedreptatea în lumina dreptăţii.
Dumnezeu să vă păzească de aceste duhuri rele!
Schimonahul Agapie
II. Apostolul scrie: "lauda noastră este conştiinţa curatâ". Simeon Noul Teolog spune: "pentru
aceasta ne dă rugăciunea minţii şi a inimii, dar fără aceasta omul nu propăşeşte în nici un fel de
nevoinţă".
Igumenul Varlaam
III. Săvârşeşte rugăciunea cu numele lui Iisus cu evlavie, în chip tainic, în felul următor:
"Doamne. (isuse Hristoase, Fiu1 lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Stăruieşte-te să adânceşti această rugăciune în sufletul şi inima ta; Fă-o cu mintea şi cu gândul, nu o
lăsa să se depărteze de gura ta nici pentru cel mai scurt timp; uneşte-o, pe cât poţi, cu respiraţia şi
stăruieşte-te, pe cât te ţin puterile, să te sileşti pe tine însuţi spre zdrobirea inimii, ca să nu te căieşti
de păcatele tale fără lacrimi. Dacă nu ai lacrimi, atunci să ai, cel puţin, zdrobirea şi suspinele inimii.
Igumenul Nazarie