DIALOGUL (Convorbirea a treia) 264
Povăţuirile despre lucrarea lăuntrică şi despre rugăciunea lui Iisus, ale Sf. Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe, ale celor din vechime: Vasilie cel Mare, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur,
Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Isichie Ierusalimneanul, Filotei Sinaitul, Varsanufie şi Ioan, Isaac
Sirul şi Cuviosul Serafim de Sarov
Monahul. Convorbirile noastre anterioare au avut mai mult sau mai puţin caracterul unei expuneri
consecvente şi sistematice a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre ceea ce este rugăciunea lui Iisus,
care este însemnătatea ei în viaţa cea duhovnicească a creştinului, cum trebuie lucrată, care sunt în
noi, condiţiile lucrării ei binefăcătoare, ce greutăţi şi ce greşeli se pot ivi în timpul îndeletnicirii cu
această rugăciune şi aşa mai departe.
În dorinţa de a lămuri cât mai deplin şi pe toate feţele cele spuse în convorbirile anterioare, vreau,
spre a completa cele spuse, să expun în convorbirea de acum învăţătura despre rugăciunea lui Iisus
şi despre rugăciune în genere, a unora dintre Sf. Părinţi şi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe, care au
scris sau au învăţat despre lucrarea minţii.
Din totalitatea povăţuirilor lor se va căpăta o descriere mult mai adâncă şi multilaterală a lucrării
minţii şi, eu socot că acest lucru ne va fi de folos şi ne va da o cunoaştere mult mai dreaptă, mai
largă şi mai adâncă în această lucrare.
Vom începe cu Părinţii Bisericii cei mai din vechime şi treptat vom trece la povăţuitorii cei mai
apropiaţi de noi, după timp, ai rugăciunii lui Iisus.
Ce veţi zice de aceasta, dragă părinte?
Preotul: Ce pot să spun eu? Eu voi asculta tot ce-mi veţi spune cu cea mai mare mulţumire şi
interes, fiindcă din acestea voi căpăta o nouă lămurire şi mângâiere.
Monahul. Deci, cu binecuvântare, să continuăm convorbirea.
Prea Sfinţitul Episcop Teofan, înainte de a începe tipărirea traducerii sale patristice "Filocalia", în
prefaţă ne arată însemnătatea şi necesitatea cunoaşterii literaturii patristice, nu numai pentru
călugări, ci şi pentru mireni, care preţuiesc unitatea, integritatea şi plinătatea concepţiei creştine
despre lume şi a vieţuirii creştine. Pentru cunoştinţa pe care vrem s-o facem cu literatura patristică
şi ascetică despre rugăciunea lui Iisus şi despre rugăciunea în genere, predoslovia Ep. Teofan la
Filocalie e o introducere foarte potrivită. După cuvintele lui: "Viaţa cea într-adevăr creştină,
ascunsă în Domnul nostru Iisus Hristos, începe, se desfăşoară şi ajunge la desăvârşire, în măsura sa
pentru fiecare, după bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl, cu lucrarea harului Prea Sfântului Duh, care
este în toţi creştinii, sub îndrumarea Însuşi a lui Hristos Domnul, care ne-a făgăduit să petreacă cu
noi, nedespărţit, în toate zilele.
Harul lui Dumnezeu îi cheamă pe toţi spre o astfel de viaţă şi ea nu numai că e posibilă pentru toţi,
dar e şi obligatorie, pentru că în ea e tot miezul creştinismului. De această viaţă nu se împărtăşesc
toţi cei chemaţi, iar părtaşii şi cei adevăraţi nu toţi se împărtăşesc în aceeaşi măsură. Cei aleşi
pătrund adânc în ea şi pe treptele ei se urcă sus.
Manifestările ei, precum şi bogăţiile domeniului, în care ea se desfăşoară, nu sunt mai puţin
îmbelşugate şi felurite decât manifestările vieţii celei mai obişnuite. Şi dacă ar putea fi înţeles 265
limpede şi descris pe înţeles tot ce se petrece acolo: năvălirile şi ispitele vrăjmaşului, luptele şi
învingerile, căderile şi ridicările, naşterea şi întărirea feluritelor fenomene ale vieţii duhovniceşti,
treptele sporirii generale şi starea minţii şi a inimii potrivită fiecăreia din trepte, lucrarea cea
dimpreună a libertăţii şi a harului întru toate simţirile apropierii, sau depărtării lui Dumnezeu,
simţirile atotputerniciei proniatoare şi aşezarea noastră - definitivă şi fără întoarcere - în mâna cea
dreaptă a Domnului, cu părăsirea tuturor mijloacelor de lucrare proprie, însoţite totuşi de o lucrare
necurmată şi încordată (a rugăciunii, n. tr.), - dacă toate acestea şi multe altele ar fi putut fi descrise
limpede şi lesne de înţeles, apoi ar înfăţişa un tablou care s-ar asemăna cu o călătorie prin univers.
Călătorii scriu într-un jurnal de călătorie despre tot ce întâlnesc în cale, care merită o atenţie
oarecare. Au scris notele lor şi aleşii lui Dumnezeu, care au urmărit toate cărările vieţii duhovniceşti
în toate direcţiile, despre tot ce întâlneau şi încercau în această călătorie a lor plină de multe
osteneli. Însă soarta şi destinaţia unora şi a altora dintre note nu e aceeaşi.
Cei ce n-au mijloace de a călători şi fără a se mişca din loc pot să-şi facă o idee şi o imagine
aproximativă despre ţările străine, prin citirea notelor de călătorie ale altor călători, pentru că
formele de viaţă ale tuturor făpturilor mai mult sau mai puţin se aseamănă unele cu altele, ori în ce
ţări s-ar manifesta. Însă în ce priveşte încercările de viaţă duhovnicească, acest lucru se petrece
altfel. Încercările acestea pot fi pricepute numai de cei ce păşesc pe calea acestei vieţi. Pentru cei ce
n-au păşit pe ea, acest lucru e o ştiinţă cu totul necunoscută; însă şi cei ce au păşit pe ea nu pot
înţelege totul de îndată. Noţiunile şi imaginile lor se limpezesc pe măsura mersului şi adâncirii în
ţara duhului. Pe măsură ce se înmulţesc încercările proprii de viaţă duhovnicească devin tot mai
limpezi şi mai de înţeles arătările încercărilor făcute de către Sfinţii Părinţi în scrierile lor.
Însă, cu toate acestea, descrierea diferitelor manifestări ale vieţii duhovniceşti, care se cuprinde în
scrierile patristice, nu este un dar cu totul zadarnic chiar şi pentru toţi ceilalţi creştini. Ea îi dă să
înţeleagă fiecăruia, că dacă el încă n-a încercat cele despre care se vorbeşte în această descriere,
apoi înseamnă că felul de viaţă ce s-a statornicit pentru el, cu toate că, cu el i se împacă conştiinţa
lui de creştin, nu este o desăvârşire definitivă, afară de care nu ne mai rămâne nimic de dorit şi mai
sus de care n-avem unde să mergem, dându-ne de înţeles acest lucru, ea (descrierea) nu poate să nu
ne trezească râvna spre propăşire, nu poate să nu ne atragă înainte (să nu ne cheme), arătându-ne
mereu ceva mai bun decât ceea ce avem, mai sus, tot mai sus.
Pentru cei care au păşit pe calea spre mai bine şi mai desăvârşit, ea le dă îndrumările necesare în
cazurile de îndoieli şi nedumeriri, atunci când de faţă îţi lipseşte o îndrumare iscusită şi când anume
acest lucru întâmpină încurcături, care nu îngăduie să se dea o dezlegare definitivă, care ar înlătura
orice şovăială în cel ce merge. E foarte important să ştii cum şi unde să calci în anumite cazuri, ca
să nu faci vreo greşeală. Şi iată o expresie oarecare patristică risipeşte întunericul, strălucind, în
noapte, cu raza unui fulger.
În genere, acest lucru e ca o seră duhovnicească, în care cel credincios, citind îndrumările despre
fenomenele vieţii duhovniceşti, pătrunde cu conştiinţa şi cu inima şi fiind supus acolo unor înrâuriri
simţitoare ale contemplărilor stârnite, simte că el pluteşte în aceste clipe într-o oarecare altă
atmosferă, purtătoare de lumină şi purtătoare de viaţă. Acestea sunt clipe pline de bucurie şi de
obicei cât durează ele atunci încolţesc şi ajung la maturitate anumite odrăsliri pe pomul vieţii 266
duhovniceşti. Şi de aceea nu-i nimic de mirare, dacă cel ce a încercat acestea, de îndată ce are o
clipă slobodă, se grăbeşte spre descrierile de încercări ale vieţii celei duhovniceşti, aşa cum se
grăbeşte un iubitor de câştiguri spre locurile ce promit un câştig, şi cel ce iubeşte plăcerile, spre
locurile de plăceri. În acest timp, el adesea doreşte să respire un aer duhovnicesc înviorător şi
întremător. Şi totuşi, aici nu este o curiozitate zadarnică. Nu, aici este o lucrare de o necesitate din
cele mai de seamă, pentru sporirea şi buna stare a duhului nostru.
Iată de ce, printre creştinii cei adevăraţi, totdeauna s-a simţit şi se simte nevoia de a avea la
îndemînă scrierile Sf. Părinţi despre viaţa cea duhovnicească. Însă, pe cât este de lăudabilă simţirea
acestei nevoi, pe atât e de obligatorie satisfacerea ei din partea acelora care au datoria şi puterea
spre aceasta. Ea a şi fost pururea satisfăcută prin editarea acestor scrieri atât în întregime - de pildă
ale Sfinţilor Macarie, Isaac şi Efrem Sirianii, ale Scărarului şi ale multor altora, cât şi a unor
culegeri din ele. Din numărul acestor culegeri e şi cunoscuta tuturor Filocalie, ca cea mai bună
dintre ele". (Ep. Teofan, Primul volum al Filocaliei. Introducere).
Urmând îndemnul Prea Sfinţitului Teofan, şi noi păşim în această ţară (latură) a vieţii celei
duhovniceşti, căreia şi sunt închinate paginile cărţilor lăsate nouă de Sf. Părinţi şi nevoitori ai
Bisericii Ortodoxe. Noi vom expune învăţătura lor prin cuvintele lor proprii şi în aceeaşi ordine cum
e redată în cartea Ep. Teofan: "Învăţăturile Sf. Părinţi despre rugăciune şi trezvire..." (Ed. 2-a
Moscova,1884) şi completând-o, în caz de nevoie, cu extrase din operele lor.
Sfântul Vasilie cel Mare
Să începem cu Sf. Vasilie cel Mare, "Stâlpul cel de foc, gura cea de foc a Duhului Sfânt, ochiul
bisericii (după expresia stareţului Paisie Velicicovschi). Sf. Vasilie cel Mare, tâlcuind cuvintele
dumnezeieştii Scripturi - "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, lauda Lui pururea în gura
mea", învaţă foarte frumos. Socot că este cu neputinţă ceea ce spune proorocul, căci cum poate
lauda lui Dumnezeu să fie pururea în gura omului? Când omul petrece în vorbire omenească
obişnuită, apoi în gura lui nu e lauda lui Dumnezeu; când doarme, desigur că nu; când mănâncă sau
bea, poate gura lui să rostească laudă? Răspundem la aceasta - că este gura duhovnicească a omului
celui dinlăuntru, prin care el primeşte Cuvântul lui Dumnezeu cel de viaţă făcător, ca pe o pâine ce
se coboară din cer. Despre această gură, prorocul zice: "deschis-am gura şi am tras Duh", şi
Domnul ne cheamă ca pe această gură s-o avem deschisă spre primirea hranei celei adevărate:
"deschide", zice, "gura ta şi o voi umple pe ea". Căci se poate că şi un gând despre Dumnezeu,
răsărit şi întipărit în mintea sufletului să se numească laudă, care pururea vine de la Dumnezeu în
suflet; poate şi după Apostol, cel grijuliu să le facă toate spre slava lui Dumnezeu. Fiindcă fiecare
lucru şi fiecare cuvânt şi fiecare mişcare a minţii are putere de laudă. Şi de aceea, de mănâncă
dreptul sau bea, sau altceva de face, toate acestea el le face spre slava lui Dumnezeu; inima lui
veghează şi în timpul somnului (Din viaţa şi scrierile stareţului Paisie, Ed.1847, pag. 214).
Episcopul Teofan, în Sbornicul său "Despre trezvie", citează următoarele cuvinte ale Sf. Vasile:
"Cum să ajungem la nerăspândire în timpul rugăciunii? Fără îndoială, îneredinţându-ne că
Dumnezeu e înaintea ochilor...; cel ce se roagă cu o astfel de convingere, va avea mintea neabătută267
de la Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, împlinind cele scrise: "ridicând mâini cuvioase fără de
mânie şi îndoială" (1 Tim. 2, 8) (Învăţăturile Sf. Părinţi, 26).
Se poate oare ajunge la nerăspîndire întru toate şi în orice loc - şi cum se poate ajunge la acestea?
Că acest lucru se poate, ne-a arătat acela care a zis: "ochii mei pururea spre Domnul" (Is. 24, 15), şi
"văzut-am pe Domnul pururea înaintea mea, căci de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin"
(Ps.15, 8). Iar pentru ca acest lucru să fie cu putinţă, despre aceasta s-a spus mai sus şi anume:
pentru aceasta nu trebuie dat sufletului răgaz ca să fie deşert de gândurile despre Dumnezeu şi
despre lucrurile şi darurile lui Dumnezeu, la fel şi de mărturisirea pentru toate". (Învăţăturile Sf.
Părinţi, Q 7). "Din ce pricină omul pierde aducerea aminte necurmată despre Dumnezeu? Dacă el
nu ţine minte de binefacerile lui Dumnezeu" (Q 10).
Rugăciunea trebuie preferată tuturor lucrurilor. Marta primeşte pe Domnul (şi stăruie să-L
ospăteze), iar la picioarele lui şade Maria. Amândouă surorile au o osârdie frumoasă; însă tu
osebeşte lucrarea. Domnul a aprobat osârdia amândorura femeilor; însă pe Maria a preferat-o
Martei. Marta e imaginea unei slujiri active pentru alţii; Maria e imaginea unei stări contemplative
în faţa lui Dumnezeu, în rugăciune. Alege ce vrei; şi prin una şi prin alta îţi vei câştiga rodul
mântuirii; totuşi cea din urmă e mai înaltă decât cea dintâi. "Maria partea cea bună şi-a ales" (Luca
10, 42). Dacă vrei şi tu să fi tăinuitor al lui Hristos, aşază-te la picioarele Lui şi petreci în
contemplarea Lui prin rugăciune (Q 11).
"Dacă vei fi osândit de conştiinţa ta, ca un dispreţuitor al poruncilor lui Dumnezeu şi dacă vei sta la
rugăciune cu răspândire, atunci când ai fi putut sta şi fără de răspândire, apoi să nu îndrăzneşti să
stai înaintea Domnului, ca rugăciunea ta să nu se prefacă în păcat. Iar dacă tu te străduieşti, însă nu
reuşeşti să te rogi fără de răspîndire, apoi sileşte-te, din răsputeri şi continuă să stai în faţa lui
Dumnezeu, îndreptându-ţi mintea spre El şi adunându-ţi mintea înlăuntrul tău, şi Dumnezeu te va
ierta; că nu din nepăsare, ci din neputinţă n-ai putut să stai în faţa lui Dumnezeu, cum se cuvine" (Q
16).
Trebuie cu toată paza să ne ferim mintea (Pilde, 4, 23), ca să nu piardă deloc gândul despre
Dumnezeu şi aducerea aminte de minunile Lui să n-o întinăm prin imaginile celor deşarte, ci gândul
cel sfânt despre Dumnezeu, să-l purtăm pretutindeni cu noi, ca pe o pecete de naştere întipărită în
sufletele noastre, printr-o amintire necurmată şi curată. Căci astfel cîştigăm noi dragostea către
Dumnezeu, care ne şi îndeamnă spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi totodată şi ea e păzită
de ele, ajungând necurmată şi neclintită (Q 25).
"De unde e răspândirea şi gândurile? Şi cum să le punem rînduială? Răspândirea vine de la
trândăvia minţii care nu se ocupă de cele necesare. Iar mintea rămâne în trândăvie şi nepăsare din
pricina necredinţei în prezenţa lui Dumnezeu, Cel ce cearcă inimile şi rărunchii. Căci dacă cineva
va crede acest lucru, apoi, fără îndoială, va face acest lucru: "Văzut-am pe Domnul înaintea mea,
căci de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin" (Ps.15, 3). Iar cine a ajuns la acestea şi la cele
asemenea lor, acela niciodată nu va îndrăzni şi nici nu va avea timp să gândească ceva ce nu e spre
zidirea credinţei, deşi acest lucru ar părea bun, iar nu numai ceva oprit şi neplăcut lui Dumnezeu (Q
27). 268
Sfântul Macarie Egipteanul
De la Vasilie cel Mare trecem la marele Macarie Egipteanul, pe care stareţul moldovean Paisie
Velicicovschi îl numeşte "Egiptean" sau mai bine zis soare ecumenic (a toată lumea), care a
strălucit în darurile cele negrăite ale Sf. Duh mai luminos decât soarele.
Iată ce scrie Macarie cel Mare despre raporturile sufletului omenesc cu Dumnezeu; eu citez
cuvintele Sf. Macarie după Filocalie (vol.1, ed. 3-a):
"Nu este o altă apropiere şi legătură cum e cea dintre suflet şi Dumnezeu şi între Dumnezeu şi
suflet. Dumnezeu a zidit făpturi felurite; a făcut cerul şi pământul, soarele, luna, apele, pomii cei
roditori, toate felurile de animale. Însă în nici una dintre aceste făpturi nu odihneşte Domnul. Orice
făptură este în stăpânirea Lui, însă în nici una din ele nu şi-a întărit tronul Său şi nu a statornicit o
comuniune cu ele; a binevoit numai în om, intrând în comuniune cu el. Oare vezi aici înrudirea lui
Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu?
De aceea, sufletul înţelegător şi binepriceput, înconjurând toate zidirile, nicăieri nu-şi află odihnă
decât numai în unul Dumnezeu. Şi Domnul nu binevoieşte atât de mult faţă de nimeni, ca faţă de
om numai". (Q 1).
Însă Domnul nu atinge libertatea omului, cu care l-a înzestrat.
"Firea omenească, lesne schimbătoare, înclină când la rău, când dimpotrivă, la frumos şi din această
pricină are puterea de a se învoi cu orice fapte ar vrea. De aceea, firea noastră e lesne primitoare şi
de bine şi de rău: şi pentru harul lui Dumnezeu şi pentru puterea cea potrivnică. Însă ea nu poate fi
silită de nevoie (fără de voie)". (Q 16).
Păcatul s-a înrădăcinat adânc în sufletul omului: "Intrând în sufletul omului, păcatul a cuprins
pajiştile sufletului până la ascunzişurile lui cele mai adânci şi s-a transformat în obişnuinţă şi
convingere, ce creşte în fiecare din pruncie, ce cultivă şi-l învaţă pe om cele rele" (Q 30).
"Lumea cea văzută, de la împăraţi şi până la cei săraci, toată e în tulburare, în neorânduială, în luptă,
şi nimeni din ei nu ştie pricinile acestui lucru. Păcatul ce a pătruns, ca un fel de putere gândită
(înţelegătoare) şi esenţă satanică, a semănat tot răul; el lucrează tainic asupra omului celui
dinlăuntru şi asupra minţii şi se luptă cu el prin gânduri; iar oamenii nu ştiu că fac acest lucru
îndemnaţi de o putere străină; dimpotrivă, socot că acest lucru e firesc şi că fac acest lucru după
judecata lor proprie. Dar cei ce au pacea lui Hristos chiar în minte şi luminarea lui Hristos, cunosc
de unde se ridică toate acestea" (Q 36).
Şi totuşi păcatul nu l-a robit pe om în întregime: "A rămas în om libertatea, pe care i-a dat-o
Dumnezeu de la început. După cum cel desăvârşit nu e legat de bine prin vreo necesitate, aşa nu e
legat de rău cel afundat în păcat şi care se face pe sine vas al diavolului" (Q 43).
"Tu eşti liber, şi dacă vrei să pierzi, apoi firea ta se schimbă lesne. Cine vrea, acela se supune lui
Dumnezeu şi merge pe calea neprihănirii şi-şi stăpâneşte poftele, căci o minte ca aceasta se luptă
împotrivă şi printr-un cuget puternic poate birui toate năzuinţele cele păcătoase şi dorinţele cele
scârboase" (Q 44).
Însă numai prin puterile sale, omul nu poate învinge păcatul pe deplin. 269
"În zadar, totuşi, îngâmfându-se, socoate prin libertatea sa să înlăture prilejurile de păcătuire.
Libertatea, posibilă pentru om, se extinde şi asupra faptului că trebuie să te împotriveşti diavolului,
dar ca pe lângă această posibilitate, neapărat să ai şi putere asupra patimilor" (Q 45).
Despre legătura păcatului cu firea omenească, Sf. Macarie scrie: "În noi lucrează răul cu toată
puterea şi cu toată sensibilitatea, sugerându-ne toate dorinţele cele necurate, însă se uneşte cu noi nu
aşa cum spun unii acest lucru despre amestecarea vinului cu apă, dar după cum pe acelaşi ogor cresc
şi grâul pe de o parte şi neghina pe altă parte, sau cum într-o casă se află de o parte tâlharul iar pe de
altă parte stăpânul casei". (Q 46).
"Izvorul sloboade o apă curată, însă la fundul lui e noroiul. Dacă cineva ar tulbura noroiul - izvorul
întreg se face tulbure. Astfel şi sufletul când e tulburat, se amestecă cu păcatul. Şi satana devine
parcă una cu sufletul nostru; amândouă duhurile în timpul curviei sau uciderii alcătuiesc ceva
unitar. Iar în altă vreme, sufletul independent lucrează singur de la sine şi se căieşte de faptele sale,
plânge, se roagă şi-şi aduce aminte de Dumnezeu" (Q 48).
Vindecarea unui suflet omenesc atins de păcat este cu putinţă să vină numai de la Dumnezeu.
"Un suflet, rănit de la început cu o rană de nevindecat a rănilor celor purtătoare de vătămare, nimeni
n-a putut să-l vindece până când n-a venit Mântuitorul, adevăratul doctor, Carele tămăduieşte în dar
şi Care se dă pe sine preţ de răscumpărare pentru neamul omenesc. Numai El a săvârşit marea şi
mântuitoarea răscumpărare şi vindecare a sufletului; El a slobozit-o şi a scos-o din robie şi din
întunerec". (Q 53).
Domnul nostru Iisus Hristos pentru aceasta a şi venit ca să schimbe, să transforme şi să înoiască
firea şi acest suflet doborât de patimi din pricina căderii în păcat, să-l rezidească, unindu-l cu
dumnezeiescul Duh. El a venit ca să-i facă pe cei ce cred în El, o minte nouă, un suflet nou, ochi
noi, auz nou, limbă duhovnicească nouă, într-un cuvânt oameni noi" (Q 58).
"Domnul neîncetat bate în uşile inimilor noastre, ca să-l deschidem şi El să intre şi să odihnească şi
lăcaş să-şi facă la noi. Căci zice: "Iată, stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide
uşa, voi intra la el" (Apoc. 2, 20). Pentru aceasta a binevoit a pătimi mult, dându-şi trupul Său la
moarte şi răscumpărându-ne pe noi din robie, ca, venind la sufletul nostru, să facă în el locaş. Căci
şi hrana şi băutura şi îmbrăcămintea şi acoperământul şi odihna Lui e în sufletele noastre. De aceea
neîncetat bate la uşă, dorind să intre la noi. Să-L primim deci şi să-L introducem înlăuntrul nostru;
pentru că pentru noi, El este şi hrană şi băutură şi viaţă veşnică. Şi orice suflet care nu L-a primit pe
El în sine şi nu L-a odihnit în sine acum, sau mai bine zis singur nu s-a odihnit în El, nu poate avea
moştenire cu Sfinţii întru Împărăţia Cerurilor şi nu poate intra în Cetatea cea cerească. Tu Însuţi,
Doamne Iisuse Hristoase, du-ne pe noi întru aceea!"(Q 65).
Mântuirea omului deşi se săvârşeşte de Dumnezeu, însă nu şi fără voia omului însuşi.
"Omul din fire are iniţiativă şi anume pe ea o caută Dumnezeu. De aceea, porunceşte ca omul de la
început să priceapă, pricepând să iubească şi să ia iniţiativa cu voinţă. Iar ca să pună gândul în
lucrare sau să suporte osteneala, sau să săvârşească lucrarea, acest lucru harul Domnului i-l dă celui
ce a dorit şi a crezut. De aceea viaţa omului parcă ar fi o condiţie necesară. Unde nu este voinţă -
Însuşi Dumnezeu nimic nu face - deşi, după libertatea Sa ar putea-o face. De aceea, săvârşirea faptei
de către Duhul, depinde de voinţa omului. Iarăşi dacă nu dăm voinţa noastră pe deplin, apoi 270
Dumnezeu cel minunat întru toate şi cu mintea necuprins (necugetat cu desăvârşire) ne atribuie
nouă întreaga lucrare" (Q 67). "După cum albina lucrează fagurul în stup, în taină, aşa şi harul, în
taină, produce dragostea sa în inimi şi amărăciunea o preface în dulceaţă, iar impietrirea inimii întro inimă moale" (Q 188).
"Omul nu se face vrednic de partea cea bună de îndată ce aude cuvântul lui Dumnezeu. Afirmând
contrariul, îi răpeşti omului voinţa şi negi existenţa puterii celei potrivnice, care luptă împotriva
minţii. Iar noi spunem, că cel ce ascultă cuvântul vine întru zdrobire şi pe urmă începe să se
îndeletnicească şi să se înveţe pentru luptă, se nevoieşte şi se străduieşte împotriva satanei; şi după o
hărţuială şi luptă îndelungată, învinge şi ajunge creştin (adică se hotărăşte să fie un urmaş riguros al
lui Hristos). (Ep, Teofan, 76).
"Pătrunde în esenţa cea gânditoare a sufletului şi pătrunde nu uşor. Sufletul cel nemuritor e ca un fel
de vas preţios. Uită-te cât e de mare cerul şi pământul şi n-a binevoit pentru ele Dumnezeu, ci
numai pentru tine. Priveşte la nobleţea şi vrednicia ta, căci nu pe îngeri a trimis Dumnezeu, ci Însuşi
Domnul a venit mijlocitor pentru tine, ca să cheme pe cel pierdut, rănit, să-ţi dea ţie înapoi cel
dintru început al lui Adam cel curat. Însuşi Dumnezeu a venit să te apere şi să te scape de moarte.
Deci stai şi închipuie-ţi cât de mare e purtarea de grijă pentru tine" (Q 77).
Încă de aici, de pe pământ, trebuie să înceapă renaşterea sufletului şi unirea lui cu Duhul Sfânt.
"După cum viaţa din trup nu e de la el însuşi, ci de la acela care e în afară de el, adică din pământ, şi
fără de cele existente în afară de el îi este cu neputinţă să vieţuiască, astfel, dacă sufletul încă de pe
acum nu se va renaşte în acel pământ al celor vii şi nu se va hrăni acolo duhovniceşte şi nu va creşte
duhovniceşte, sporind înaintea Domnului şi nu-l va îmbrăca Dumnezeirea în veşmintele cele
negrăite ale podoabei cereşti, apoi fără acea hrană îi este cu neputinţă să trăiască singur de la sine
întru îndulcire şi odihnă. Căci firea lui Dumnezeu are şi pâinea vieţii, pe acela Care a zis: "Eu sunt
pâinea vieţii" (Ioan 6, 35) şi "apa cea vie" (Ioan 4, 10) şi "vinul care veseleşte inima omului" (Ps.
103, 15) şi "untdelemnul bucuriei" (Ps. 44, 8) şi hrana cea de multe feluri a Duhului celui ceresc şi
veşmintele cele cereşti purtătoare de lumină, care se dăruiesc de Dumnezeu. În aceasta se şi
cuprinde viaţa cea cerească a sufletului. Vai de trup când el se opreşte numai asupra firii sale, fără
să aibă împărtăşire cu dumnezeiescul Duh, pentru că moare fără să se învrednicească de viaţa
dumnezeiască cea veşnică. Cum cad în deznădejde cei bolnavi, când trupul lor nu mai poate să
primească mâncare şi plâng pentru ei cei de aproape, prietenii, rudele şi cei iubiţi de ei, astfel şi
Dumnezeu şi Sfinţii Îngeri socot vrednice de lacrimi acele suflete care nu gustă din hrana cea
cerească a Duhului şi nu vieţuiesc întru nestricăciune" (Q 86).
Păzindu-şi sufletul omul trebuie să ducă o luptă cu bărbăţie împotriva Satanei.
"Se întâmplă că Satana vorbeşte cu tine în inimă: "Vezi câte rele ai făcut tu; vezi de câtă furie e plin
sufletul tău; eşti atât de împovărat de păcate încât nu te mai poţi mântui". Iar acest lucru îl face ca să
te arunce întru deznădejde, pentru că lui îi este neplăcută pocăinţa ta. Căci de îndată ce, prin căderea
în păcat, a intrat păcatul, în fiecare clipă el vorbeşte cu sufletul cum vorbeşte un om cu altul.
Răspunde-i şi tu: "Am în Scriptura Domnului mărturia: nu voiesc moartea păcătosului, ci pocăinţa,
ca el să se întoarcă de la calea lui cea vicleană şi să fie viu (Iez. 33, 11). Căci El pentru aceasta s-a 271
coborât ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, să-i învieze pe cei morţi, să-i facă vii pe cei omorâţi, să-i
lumineze pe cei ce se află în întunerec" (Q 98).
Închipuie-ţi tabăra Perşilor şi tabăra Romanilor. Şi iată au ieşit din ei doi tineri înaripaţi de vitejie şi
cu puterea la fel şi duc luptă. La fel şi puterea cea potrivnică şi mintea sunt de aceeaşi tărie între ele
şi au o putere egală precum Satana să ne înduplece şi cu înşelăciune să târască sufletul la voile sale;
la fel iarăşi şi sufletul a vorbi împotrivă şi a nu i se supune lui întru nimic; pentru că ambele puteri
pot numai să îndemne dar nu să şi silească spre bine şi rău. Unei astfel de hotărâri de bună voie i se
dă ajutorul lui Dumnezeu, şi ea poate să capete arme din cer şi cu ele să biruiască şi să
dezrădăcineze păcatul; pentru că sufletul se poate împotrivi păcatului, dar fără de Dumnezeu nu
poate să biruiască sau să dezrădăcineze răul. Iar cei ce afirmă, că păcatul e asemenea unui uriaş
puternic iar sufletul e asemenea unui copil, vorbesc rău. Căci dacă ar fi o astfel de potrivire şi
păcatul ar semăna unui uriaş iar sufletul unui copil, apoi ar fi nedrept legiuitorul care a dat omului
lege - să ducă război cu Satana (Q 99).
"Sunt foarte puţini aceia care cu un început bun au unit şi sfârşitul bun, fără de poticnire au ajuns la
ţintă, nu numai o singură dragoste faţă de unul Dumnezeu şi s-au lepădat de toate celelalte. Mulţi
ajung la umilinţă, mulţi se fac părtaşi harului ceresc, se rănesc de dragostea cea cerească; însă
nesuportând feluritele lupte ce li se întâlnesc în cale, nevoinţele, ostenelile şi ispitele de la viclean,
întrucât fiecare are dorinţa să iubească ceva în lumea asta şi să nu se lepede deloc de dragostea sa,
întorcându-se la dorinţele lumeşti felurite şi cu fel de fel de chipuri, din slăbiciune şi din nelucrare,
sau din timiditatea propriei vieţi, sau din dragostea faţă de ceva pământesc, au rămas în lume şi s-au
scufundat în adâncimea ei" (Q 105).
"... Pentru o dragoste oarecare pământească şi trupească, prin care omul se leagă pe sine din propria
sa voinţă, îl prinde păcatul, devine pentru el cătuşe, lanţuri, povară grea, care îl îneacă şi-l apasă în
acest veac viclean, fără să-l lase să-şi adune puterile şi să se întoarcă spre Dumnezeu. De acest lucru
depinde şi echilibrul şi înclinarea, şi preponderenţa păcatului; prin aceasta e ispitit întregul neam
omenesc, sunt ispitiţi toţi creştinii, care petrec în cetăţi sau în munţi, în mănăstiri sau pe câmp, sau
în locuri pustii; pentru că omul prins de voinţa sa proprie începe să iubească ceva; dragostea lui e
legată de ceva şi nu mai este în dreaptă întregime spre Dumnezeu. De pildă, unul a iubit moşii, iar
altul aurul şi argintul, iar altul înţelepciunea lumească cea cu multă învăţătură pentru slava
omenească; iar altul a iubit măririle, altul - slava, altul iubeşte adunările cele nelalocul lor; altul ziua
întreagă petrece în răspândire şi plăceri; altul se lasă înşelat de cugetele deşarte, altul pentru slava
omenească iubeşte să fie parcă un învăţător de lege; altul se desfătează prin nelucrare şi nepăsare;
altul e legat de îmbrăcăminte, altul se dedă la grijile pământeşti, altul iubeşte somnul sau glumele,
sau mâncările. Prin ce e legat cineva de lume, de mic sau de mare, aceea îl şi opreşte şi nu-l lasă să-
şi adune puterile; pe acea patimă cu care nu se luptă omul cu bărbăţie, pe aceea o iubeşte şi ea îl
stăpâneşte, şi-l împovărează şi devine pentru el cătuşe şi-i împiedică mintea lui ca să se întoarcă
spre Dumnezeu, bine să-i placă Lui şi, slujindu-i numai lui Unuia, să ajungă vrednic pentru
împărăţie şi să primească viaţa cea de veci" (Q 107).
"Iar sufletul care într-adevăr tinde către Dumnezeu, în întregime şi cu totul îşi tinde dragostea sa
către El, şi pe cât poate se leagă numai de El, prin buna voia sa, şi în această lucrare capătă ajutorul 272
harului, se leapădă de sine însuşi şi nu vrea să urmeze vrerile minţii sale; pentru că ea (mintea), din
pricina răului care e nedespărţit de noi şi care ne ademeneşte, umblă cu viclenie. Astfel, de îndată ce
sufletul a iubit pe Domnul, se desprinde din mreje prin propria sa credinţă şi prin sârguinţă mare, iar
împreună cu ajutorul de sus, se învredniceşte de împărăţia cea veşnică şi iubind-o într-adevăr pe
aceea, din propria sa voinţă şi cu ajutorul Domnului, nu se va mai lipsi de viaţa cea veşnică" (Q
108).
Creştinul trebuie nu numai să dorească bunurile şi darurile cereşti, ci să fie gata să sufere pentru ele
osteneli şi necazuri.
"Când citim Scripturile, sau despre vreun drept oarecare, cum e plăcut lui Dumnezeu, cum a ajuns
prieten şi împreună vorbitor cu Dumnezeu, sau despre toţi Părinţii, cum au ajuns şi prieteni şi
moştenitori ai lui Dumnezeu, câte necazuri au suferit, cât au pătimit pentru Dumnezeu, câte fapte şi
nevoinţe vitejeşti au săvârşit; atunci îl fericim şi vrem să ne învrednicim de daruri şi de vrednicie ca
şi ei; cu plăcere dorim să căpătăm acele slăvite daruri, fără de ostenelile, nevoinţele, necazurile şi
suferinţele lor; a ne agonisi acea cinste şi vrednicie pe care le-au primit ei de la Dumnezeu, dorim
stăruitor, iar istovirile, ostenelile şi nevoinţele lor nu le luăm asupra noastră. Însă îţi spun ţie, că pe
toate acestea le doreşte şi le râvneşte fiecare om; şi desfrânaţii şi vameşii, şi oamenii nedrepţi, ar fi
vrut să capete împărăţia aşa de uşor, fără de osteneli şi nevoinţe. De aceea le şi stau înainte pe cale
ispite, multe încercări, necazuri, lupte şi vărsare de sudori, ca vădiţi să se facă acei care într-adevăr
de bună voie şi din răsputeri, chiar până la moarte au iubit pe unul Domnul, şi pe lângă o astfel de
dragoste faţă de El, n-au avut nimic mai mult de dorit. De aceea, după dreptate, intră ei întru
împărăţia cerurilor, lepădându-se de ei înşişi, după cuvântul Domnului, şi iubind numai pe unul
Domnul, mai mult decât răsuflarea proprie; şi de aceea, pentru această dragoste a lor, ei vor fi
răsplătiţi cu puteri cereşti înalte" (Q 112).
"Cine vine către Dumnezeu şi într-adevăr doreşte să fie urmaş al lui Hristos, acela trebuie să vină cu
gândul ca să se schimbe, să se arate om mai bun şi nou, care n-a oprit în sine nimic din cele ce sunt
ale omului celui vechi. Căci este scris: "dacă e cineva întru Hristos, acela este făptură nouă" (2
Cor. 5, 17). (Q 113).
"Cel ce se apropie de Domnul trebuie să se silească pe sine spre tot binele; să se silească spre
dragoste, dacă cineva n-are dragoste; să se silească spre blândeţe, dacă n-are blândeţe; să se silească
să fie milostiv şi să aibă o inimă îndurătoare; să se silească să rabde dispreţuirea şi când este
dispreţuit să fie mărinimos; când este defăimat sau batjocorit să nu se supere, după cele scrise: "nu
vă răzbunaţi prin voi înşivă, prea iubiţilor" (Rom.12, 19); trebuie să se silească spre rugăciune,
dacă cineva n-are rugăciune duhovnicească. În acest caz, Dumnezeu, văzând că omul se nevoieşte
atât şi se sileşte împotriva voinţei inimii să se înfrâneze, îi va da o adevărată rugăciune
duhovnicească, îi va da o adevărată dragoste, o adevărată blândeţe, adâncul îndurărilor, o adevărată
bunătate, într-un cuvânt, îl va umple de rodurile cele duhovniceşti" (Q 132).
"Unii zic, că Domnul cere de la oameni numai roadele cele vădite, iar cele de taină le săvârşeşte
Însuşi Dumnezeu. Însă de fapt nu e aşa; dimpotrivă, cu cât se îngrădeşte cineva pe sine după omul
cel dinafară, pe atât el trebuie să se lupte şi să ducă război cu gândurile; pentru că Dumnezeu cere
de la tine ca tu singur să te mânii cu cugetele cele păcătoase şi să nu te îndulceşti cu ele" (Q 141). 273
Sufletul trebuie să se împotrivească, să lupte împotrivă şi să biruie. Voia ta cea liberă, luptând
împotrivă, petrecând în osteneli şi necaz începe, în sfârşit, să biruie; ea cade şi se ridică; păcatul din
nou o doboară; în zece şi în douăzeci de lupte învinge şi doboară sufletul, însă şi sufletul, cu timpul,
biruieşte şi el undeva păcatul. Şi iarăşi, dacă sufletul stă cu tărie şi nu va slăbi întru nimic, apoi
începe să capete întâietate, să hotărască lucrul şi să obţină biruinţe asupra păcatului. Astfel înving
oamenii şi ajung biruitorii lui" (Q 142).
"Se descoperă o oarecare putere ascunsă şi subţire a întunericului, care petrece în inimă. Şi Domnul
e aproape de sufletul şi trupul tău şi, privind la lupta ta, începe să sădească în tine cugete ascunse
cereşti şi, în taină, începe să te odihnească pe tine. Însă până când te lasă totuşi sub învăţătură şi
chiar pentru necazurile tale se îngrijeşte de harul cel pentru tine. Şi când vei ajunge la odihnă, îţi va
da să-L cunoşti pe El, şi îţi va arăta că tot pentru folosul tău ţi-a îngăduit să fi în lupte. După cum
fiul unui om bogat, care are un povăţuitor (pedagog), până când povăţuitorul îl pedepseşte şi
învăţătura şi rănile şi loviturile i se par grele şi acest lucru se petrece până când ajunge bărbat, şi
atunci începe să mulţumească pedagogului, astfel şi harul cu grijă te învaţă până când vei ajunge a fi
bărbat desăvârşit" (Q 146).
"Cea mai de seamă armă pentru luptător şi nevoitor e ca, intrând în inimă el să facă război cu
Satana, să se urască pe sine însuşi, să se lepede de sufletul său, să se mânie pe el, să-l ocărască, să se
împotrivească dorinţelor sale obişnuite, să se certe cu cugetele sale, să se lupte cu sine însuşi" (Q
165).
"Adevărata temelie a rugăciunii e astfel: - să fi atent la gânduri şi să-ţi faci rugăciunea într-o mare
linişte şi pace. Omul care se roagă trebuie să-şi îndrepte toată stăruinţa spre gânduri şi să curme
ceea ce le dă hrană, iar cu mintea să tindă spre Dumnezeu, şi să nu împlinească vrerile gândurilor, ci
gândurile care sunt risipite să fie adunate laolaltă, deosebindu-le pe cele fireşti de cele viclene.
Sufletul sub păcat se aseamănă unei păduri mari de pe un munte, sau unei stufării de lângă râu, sau
unui desiş de spini şi de copaci; de aceea, cei ce au de gând să treacă prin asemenea locuri, trebuie
să întindă mâinile cu stăruinţă şi cu osteneală să înlăture crengile dinaintea lor. Astfel şi sufletul e
înconjurat de o pădure întreagă de cugete sugerate de puterea cea potrivnică; de aceea se cere o
mare grijă şi luare aminte a minţii, ca omul să poată osebi cugetele străine, sugerate de puterea cea
potrivnică. Cei cu luare aminte la gânduri, întreaga nevoinţă a rugăciunilor o săvîrşesc înlăuntru.
Unii ca aceştia, prin priceperea şi chibzuinţa lor pot spori, birui cugetele ce se ridică asupra lor şi
umblă în voia Domnului" (Q 161).
De la aprinderea duhului se face vie şi inima.
"Urmează Mariei - urmează, fără să ai în vedere altceva, ci privind numai spre acela, Care a zis:
"Foc am venit să arunc pe pământ şi cum aş vrea să se aprindă mai degrabă" (Luca 12, 49). Căci
aprinderea duhului face inimile vii. Focul cel nematerialnic şi dumnezeiesc sfinţeşte sufletele şi le
încearcă, ca pe aurul cel curat în topitoare, iar păcatul îl arde, ca pe spini şi paie; pentru că
Dumnezeul nostru este un foc mistuitor (Evr.12, 29). Căutând lucrarea acestui foc, fericitul David a
zis: "Încearcă-mă, Doamne, şi mă ispiteşte, aprinde măruntaiele mele şi inima mea" (Ps. 25, 2) (Q
175). 274
"Acest foc încălzea inima lui Cleopa şi a însoţitorului său când Mântuitorul vorbea cu ei după
înviere. Şi îngerii şi duhurile cele slujitoare se împărtăşesc de lumina acestui foc, după cele spuse:
"Cel ce face îngerii săi duhuri şi slugile Sale pară de foc" (Evr. l, 7). Acest foc arzând surcica din
ochiul cel lăuntric (bârna), îl face curat ca, recăpătându-şi vederea cea clară, neîncetat să vadă
minunile lui Dumnezeu, asemenea celui care zice: "Deschide ochii mei şi voi înţelege minunile din
legea Ta" (Ps. 118, 18). De aceea, focul acesta alungă pe draci şi nimiceşte păcatul" (Q 176).
"Domnul ştie neputinţa cea omenească, că omul se înalţă degrabă; de aceea îl opreşte şi-i îngăduie
să fie într-o necurmată îndeletnicire şi învăluire, căci dacă şi atunci când primeşti ceva mic devii
nesuferit pentru toţi şi te îngâmfezi, cu cât mai mult te vei face de nesuferit, dacă-ţi vor da să te
saturi dintr-o dată. Însă Dumnezeu, cunoscând neputinţa ta, după iconomia Sa îţi trimite necazuri,
ca să devii smerit şi să-L cauţi pe Dumnezeu mai cu râvnă (Q 194).
Cei care au ajuns la o sporire adevărată nu-şi văd desăvârşirea lor şi se socot pe sine nimic.
"Cei iscusiţi bine în faţa lui Dumnezeu singuri se recunosc pe sine foarte mici şi peste măsură de
neiscusiţi în bine şi pentru ei a devenit un lucru firesc şi necesar să se socoată pe sine umiliţi şi chiar
nimic. Oare aceştia nu ştiu că lor li s-a adăugat ceea ce ei n-aveau şi că au câştigat ceva neobişnuit
pentru firea lor? Spunându-ţi că ei nu se socot pe sine iscusiţi şi sporiţi, ei nu ştiu că au câştigat ceea
ce n-au avut. Harul care se coboară peste unii ca aceştia, singur îi învaţă că ei chiar sporind să nu-şi
socoată sufletul de preţ, ci fireşte să se recunoască pe sine că nu preţuiesc nimic. Şi fiind de preţ în
faţa lui Dumnezeu, ei nu socot astfel pentru sine; cu toată sporirea lor şi cu toată cunoaşterea lui
Dumnezeu, ei se socot pe sine ca şi cum n-ar şti nimic şi bogaţi fiind în faţa lui Dumnezeu, lor li se
pare că sunt săraci" (Q 197).
De aceea, creştinii singuri trebuie să stăruie să nu osândească deloc pe nimeni, nici pe desfrânata
cea vădită, nici pe cei păcătoşi, nici pe oamenii cei fără de rânduială; să-i privească pe toţi cu o
bunăvoinţă simplă, cu un ochi curat, ca pentru om să ajungă ceva firesc şi de neapărată trebuinţă să
nu defaime pe nimeni, să nu osândească, să nu dispreţuiască pe nimeni şi să nu facă nici o deosebire
între oameni" (Q 207).
"După cum negustorii care plutesc pe mare, deşi vor afla şi vântul prielnic şi marea liniştită, însă
până când nu vor intra în port mereu sunt cu frică, că de îndată se poate ridica un vânt potrivnic, se
poate înviora marea şi primejdui corabia, astfel şi creştinii, deşi simt în sine că suflă vântul prielnic
al Sfântului Duh, însă totuşi sunt cu frică ca nu cumva să se ridice şi să sufle vântul puterii celei
potrivnice şi să nu ridice în sufletele lor vreo tulburare sau învăluire. De aceea trebuie mare
stăruinţă ca să intri la limanul odihnii, în pacea cea desăvârşită, în viaţa cea de veci şi desfătarea cea
veşnică, în cetatea sfinţilor - în Ierusalimul cel ceresc, în Biserica celor întâi născuţi (Evr. 12, 23).
Iar cine n-a trecut prin treptele amintite, acela are încă multe pricini de teamă, ca nu cumva puterea
cea vicleană, în timpul acestei păşiri, să nu-i pună în cale vreo cădere" (Q 211).
"Nu e om împotriva căruia vrăjmaşul să fi încetat să tăbărască. Satana este neîndurător şi-i urăşte pe
oameni, de aceea nu se leneveşte a tăbărî asupra fiecărui om; însă după cât se vede, nu năvăleşte
asupra fiecăruia cu aceeaşi stăruinţă. Unii suferă un război puternic şi sfâşieri din partea păcatului,
însă se întăresc în aceste războaie, dispreţuind puterea cea potrivnică şi n-au nici o primejdie în
această privinţă, pentru că sunt neclintiţi şi siguri de mântuirea lor, fiindcă s-au îndeletnicit şi au 275
ajuns încercaţi în războiul cu răutatea şi însuşi Dumnezeu e cu ei; ei sunt îndrumaţi şi odihniţi de
Dumnezeu. Iar alţii, fără să se fi îndeletnicit, de îndată ce vor cădea în necaz şi se va ridica războiul
asupra lor, îndată sunt aruncaţi în necaz şi pierzare" (Q 241).
"S-a spus: gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul (Ps. 33, 9); iar gustarea aceasta este, fără îndoială,
puterea cea lucrătoare a Duhului care-şi săvârşeşte slujirea în inimă. Căci cei ce sunt fii luminii şi ai
slujirii Noului Testament întru Duhul Sfânt, nimic nu se învaţă de la oameni, fiindcă sunt învăţaţi de
la Dumnezeu. Însuşi harul scrie în inimile lor legile Duhului. De aceea nu numai în Scripturile
însemnate cu cerneală ei trebuie să-şi găsească o adeverire pentru sine, ci şi pe tablele inimii harului
lui, Dumnezeu scrie legile Duhului şi tainele cele cereşti; pentru că inima, în întreaga alcătuire a
trupului, e stăpână şi împărăteasă. Şi când harul va pune stăpânire pe pajiştile inimii, atunci el
domneşte peste toate mădularele şi cugetele; căci acolo e mintea şi toate cugetele şi aşteptările
sufletului. De aceea, harul şi pătrunde în toate mădularele trupului" (Q 255).
"Deşi harul petrece neîncetat împreună, se înrădăcinează şi lucrează ca un aluat în om, din vârsta
tinereţelor, şi acest lucru care petrece mereu în om devine parcă ceva firesc şi nedespărţit, parcă o
singură fiinţă cu el, totuşi harul, după cum îţi place, în fel şi chip schimbă lucrările sale din om, spre
folosul lui. Uneori acest foc se aprinde şi se înflăcărează mai puternic, iar uneori parcă mai slab şi
mai liniştit; în unele timpuri lumina aceasta se aprinde şi străluceşte mai mult, iar uneori se
micşorează şi se întunecă; şi făclia aceasta, arzând şi luminând pururea, uneori devine mai limpede,
se aprinde mai mult de la îmbătarea cu dragostea lui Dumnezeu, iar în altă vreme străluceşte mai
restrâns şi lumina ce este unită cu omul e mai slabă" (Q 262).
Sf. Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură' de Aur, "Buzele lui Hristos, luminătorul lumii întregi, învăţătorul ecumenic (cel
a toată lumea)", scrie despre rugăciunea lui Iisus următoarea povaţă, care îi priveşte, în chip cel mai
apropiat, pe monahi, care are însă însemnătate şi pentru mireni: "Vă rog pe voi, fraţilor, să nu
părăsiţi niciodată pravila de rugăciune, sau să o nesocotiţi; căci eu am auzit cândva pe părinţii care
ziceau: ce fel de monah este acesta, dacă el nesocoteşte pravila sau o calcă pe ea? Însă el trebuie, de
mănâncă sau bea, de şade acasă sau călătoreşte, sau altceva de face, neîncetat să strige: "Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" ca această pomenire a numelui Domnului
nostru Iisus Hristos să-l aţâţe la război împotriva vrăjmaşului. Prin această pomenire, sufletul care
se sileşte pe sine spre acest lucru, poate să afle în sine totul, şi cele rele şi cele bune; mai întâi are el
de văzut înlăuntru, în inima sa cele rele, iar mai pe urmă şi pe cele bune. Pomenirea aceasta are să
pună în mişcare pe balaurul şi tot pomenirea aceasta are să-l şi smerească. Pomenirea aceasta poate
să pună în mişcare toată puterea vrăjmaşului din inimă şi pomenirea aceasta o poate birui şi
dezrădăcina pe ea, încetul cu încetul; numele Domnului Iisus Hristos, coborând întru adâncul inimii
va smeri pe balaurul care stăpâneşte pajiştile inimii, iar pe suflet îl va mântui şi-l va face viu. Însă
neîncetat să petreci cu numele Domnului Iisus, ca să înghită inima pe Domnul şi Domnul pe inimă
şi vor fi doi într-una. Însă lucrarea aceasta nu este lucrarea unei sau două zile, ci a multor ani şi a
unui timp îndelungat, căci se cere o mare nevoinţă şi de mulţi ani ca să fie izgonit vrăjmaşul şi să se
sălăşluiască Hristos" (Filocalia, vol. 5, p. 369). 276
Şi iarăşi; "Trebuie să te închizi în tine şi să-ţi cârmuieşti mintea şi să o înfrânezi, şi orice gând şi
orice lucrare a celui viclean s-o dobori prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos".
Şi încă: unde stă trupul, acolo să fie şi mintea, ca înlăuntru, între Dumnezeu şi inimă, să nu fie
nimic altceva, ca un zid sau perete de despărţire, care umbreşte inima şi depărtează mintea de
Dumnezeu. Dacă însă uneori ceva va răpi mintea, nu trebuie să zăboveşti în gânduri, ca tocmeala cu
ele să nu-ţi fie socotită drept o faptă păcătoasă în ziua judecăţii, înaintea Domnului, când va avea să
judece Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor. Deşertaţi-vă deci totdeauna (de cugete, n.t.) şi
petreceţi împreună cu Domnul Dumnezeu, până când ne va milui. Şi nimic altceva nu căutaţi la
Domnul slavei afară de această milă pentru noi; căutând însă mila, căutaţi-o cu inima smerită şi
umilită şi de dimineaţă până seara strigaţi, iar de este cu putinţă şi toată noaptea: "Doamne, Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă!" şi siliţi mintea spre această lucrare chiar până la moarte. Căci mare silinţă
cere acest lucru, pentru că îngustă e uşa şi strâmtă este calea care duce la viaţă şi numai cei ce se
silesc intră în ea, căci a acestora care se silesc este împărăţia cerurilor (Mat. 7, 14; 11, 12). Deci, vă
rog nu vă îndepărtaţi inimile voastre de Dumnezeu, ci luaţi aminte şi le păziţi printr-o pomenire
necurmată a Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul
inimii voastre, şi ea nu se va mai gândi la altceva decât numai cum să fie mărit Hristos în voi
(ibidem pag. 370).
Despre puterea lăuntrică a rugăciunii inimii, Gură de Aur scrie aşa: "Dintru adâncuri am strigat
către Tine, Doamne" (Ps. 129, 1). Ce însemnează dintru adâncuri? Nu simplu cu gura; nu simplu cu
limba, căci cuvintele se pot rosti şi fără gând, însă din adâncul inimii, cu mare osârdie şi râvnă,
chiar din străfundurile sufletului. Astfel de rugăciuni au o mare putere şi tărie, nu se risipesc şi nu se
clatină, deşi diavolul ar tăbărî asupra lor cu mare îndrăzneală. După cum un copac tare, care şi-a
înfipt rădăcinile foarte adânc în pământ şi i-a cuprins sânurile lui, ţine împotriva oricărei izbituri de
vânt, iar copacul care se menţine doar la suprafaţă e răsturnat la cea mai uşoară suflare de vânt, e
smuls din rădăcini şi cade la pământ, la fel sunt şi rugăciunile care ies din adâncul sufletului şi cu
rădăcini în adâncul lui, ele rămân tari şi fără de slăbire şi nu se clatină, chiar de ar tăbărî nenumărate
gânduri şi toată oştirea diavolului; iar rugăciunile care pleacă numai de pe buze şi de pe limbă, însă
nu vin şi din adâncul sufletului, nu se pot sui la Dumnezeu, pentru că la ele nu ia parte şi inima.
Cine se roagă astfel, buzele aceluia dau sunet, însă inima este goală, iar mintea deşartă" (Ep.
Teofan, Despre rugăciune şi trezvire, Q 89).
Despre puterea rugăciunii inimii, exprimată fără de cuvinte rostite, Gură de Aur scrie încă într-un
loc:
"Când te rogi intră în camera ta" (Matei 6, 6). Însă, încă înainte de a închide uşa camerei tale,
Domnul vrea ca tu să închizi uşile minţii şi inimii tale. Când te apropii de rugăciune, atunci,
părăsind toate, priveşte numai la acela Unul, care are putere să-ţi dea ţie cele cerute de tine. Iar dacă
tu, părăsindu-L vei rătăci pretutindeni şi te vei risipi cu mintea, apoi vei pleca cu mâinile goale.
Dacă acest lucru se va petrece cu tine, apoi deşi vei intra în cameră şi vei închide uşa, nu vei avea
nici un folos. Să nu mărginim poziţia numai la poziţia trupului, ci s-o trimitem mai cu seamă dintr-o
inimă arzândă, cu toată liniştea, zdrobirea umilită şi cu lacrimi. Însă tu boleşti cu sufletul şi nu poţi
să strigi? Însă celui necăjit, mai ales, i se cuvine să se roage astfel, după cum am spus eu. Şi Moise 277
era întristat cu sufletul, însă se ruga în acest chip şi a fost auzit; de aceea i-a şi zis lui Domnul: Ce
strigi către Mine? Şi Ana iarăşi, cu toate că nu i se auzea glasul, a cerut ce a vrut pentru că inima ei
striga. Suspină şi tu - ca şi ei - nu te opresc. Sfâşie-ţi, după cum a zis proorocul, "inima, iar nu
haina" (Ioil, 2, 13). Din adâncul sufletului chiamă pe Domnul, urmând Sf. David care zice: "Dintru
adâncuri am strigat către Tine, Doamne!" (Ps.129, 1). Dintru adâncul inimii ridică-ţi glasul,
făcându-ţi rugăciunea ta ascunsă. Tu stai în corul Îngerilor, părtaş eşti Arhanghelilor şi cânţi
împreună cu serafimii. Însă toate cetele acestea păstrează o bună rânduială pentru Dumnezeu,
împăratul tuturor, cu cutremur înălţând inimile lor cele ascunse. Rugându-te numără-te pe tine
împreună cu ele şi râvneşte împreună cu ele la bunăvoinţa lor cea tainică. Nu oamenilor te rogi, ci
lui Dumnezeu, Care este pretutindeni şi Care aude şi cunoaşte tainele inimii tale, înainte de a striga
tu. Întrucât El însuşi este nevăzut, apoi vrea, ca astfel să fie şi rugăciunea ta" (Q 100).
Rugăciunea lăuntrică poate fi făcută în orice loc, în timpul oricărei îndeletniciri şi în orice chemare
(dregătorie).
"Oamenii aud numai acest glas al sunetelor, iar Dumnezeu mai înainte de acestea, aude şi ceea ce se
strigă dinlăuntru. De aceea este cu putinţă să fi auzit şi fără strigare, şi umblând prin piaţă, te poţi
ruga cu mintea, cu toată ograda şi, şezând cu prieteni, sau altceva făcând, să-L chemi pe Dumnezeu
cu un strigăt tare - lăuntric înţeleg, fără să vădeşti acest lucru cuiva dintre cei ce stau de faţă" (Q
72).
"Să nu ne acoperim cu pretexte, spunând că n-avem casă de rugăciuni prin apropiere. Harul Sf. Duh
binevoieşte pe noi înşine să ne facă temple ale lui Dumnezeu, dacă ne vom trezvi, aşa că avem o
înlesnire deplină de a ne ruga pretutindeni; oriunde ai fi, poţi ridica un altar, arătându-ţi numai
starea de trezvie, locul nu te împiedică, nu împiedică nici timpul; şi deşi nu vei pleca genunchii, deşi
nu te vei bate în piept, nici mâinile nu le vei întinde spre cer, ci numai îţi vei arăta căldura simţirii
către Dumnezeu - tu ai săvârşit cum se cuvine lucrarea rugăciunii. Poate şi femeia, care stă la furca
de tors sau la războiul de ţesut, să privească cu mintea spre cer şi cu căldură să cheme pe
Dumnezeu. Poate şi un bărbat, care a venit în piaţă, sau merge undeva singur, să facă rugăciuni
stăruitoare. Şi acel care şade în prăvălie şi coase ceva pielărie, poate să se înalţe cu sufletul său către
Dumnezeu. Şi sluga când cumpără ceva, sau se suie sau se coboară jos, slujind pe stăpânul casei,
sau de stă înaintea focului la bucătărie, poate face rugăciuni stăruitoare în inimă, dacă n-are când să
se ducă la biserică. Dumnezeu nu se ruşinează de locul unde-ţi faci rugăciunea, ci un singur lucru
caută - o inimă caldă şi un suflet cu întreagă înţelepciune (curat)" (Q 75).
"Iată felul de rugăciune plăcut lui Dumnezeu. Apropiindu-te de Dumnezeu cu mintea plină de
trezvie, cu sufletul umilit şi cu pâraie de lacrimi, nu cere nimic lumesc, caută cele viitoare, roagă-te
pentru cele duhovniceşti, nu te ruga împotriva vrăjmaşilor şi nu ţine minte asupra nimănui,
izgoneşte din suflet toate patimile, tânguieşte-te pentru păcate, ţine în orânduială cele dinlăuntru, fi
gata pentru orice îngăduinţă şi ca să-ţi întrebuinţezi limba numai spre vorbele cele bune despre alţii,
nu te amesteca în nici o afacere, nici cu învoirea nici cu participarea, să n-ai nimic comun cu
vrăjmaşul cel de obşte al lumii întregi, adică cu diavolul. Căci numai astfel vei fi drept; iar fiind
drept, vei fi auzit, având dreptatea drept sprijinitoare ţie." (Q 79). 278
"Astfel este însuşirea focului celui duhovnicesc, scrie Sf. Ioan despre căldura rugăciunii harice din
inimă, că el (focul) nu îngăduie nici o împătimire faţă de ceva din cele de aici, ci ne umple pe noi de
dragoste faţă de cealaltă lume. Cel ce l-a iubit pe el (focul), deşi ar trebui pentru el să-şi părăsească
toată avuţia, deşi ar trebui să se despartă de toate mângîierile şi slavă, deşi ar trebui chiar sufletul
său să-şi dea, el le va face pe toate acestea cu plăcere şi fără nici o zăbovire. Căci căldura acestui
foc, pătrunzând în suflet, îndepărtează povara leneviei, şi-l face pe fiecare mai uşor decât puful.
Unul ca acesta, în sfârşit, nesocotind totul, petrece într-o neîncetată tânguire şi umilinţă, izvorând
întotdeauna izvoare îmbelşugate de lacrimi şi găsind în acest lucru o mângâiere dulce. Nimic nu ne
lipeşte de Dumnezeu şi nu ne uneşte cu El ca lacrimile. Unul ca acesta şi în mijlocul cetăţii, petrece
ca şi în pustiu în munţi; în peşteri, fără să ia aminte la cele de faţă şi nesăturându-se de plâns şi de
lacrimi, chiar de le varsă pe ele pentru sine, nu pentru alţii". (Q 99).
"Nu zice: sunt păcătos şi n-am îndrăzneală, nu pot să mă rog. Acela are îndrăzneală care socoate că
n-are îndrăzneală, după cum, dimpotrivă, cine socoate că are îndrăzneală, lipseşte îndrăzneala de
putere ca şi furiosul. Cine se socoate pe sine lepădat şi fără de îndrăzneală, acela va fi ascultat mai
mult decât vameşul. Vezi câte pilde ai pentru aceasta: - pe Sirofeniceanca, pe vameşul, pe tâlharul
de pe cruce, pe prietenul din pildă, care a cerut trei pâini şi le-a primit nu din pricina prieteniei, ci
pentru stăruinţa cererii. Amintindu-ne de toate acestea, să ne rugăm neîncetat cu trezvie, cu
îndrăzneală, cu multă stăruinţă, cu bună nădejde. Să ne rugăm şi pentru vrăjmaşi şi pentru prieteni şi
de sigur, vom primi cele spre buna trebuinţă. Căci iubitor de oameni este Dătătorul şi nu dorind noi
primim atât cât vrea El să ne dea" (Q 58).
Cum să-L înduplecăm pe Domnul spre milă? Iată cum: să înrădăcinăm rugăciunea în inima noastră
şi la ea să adăugăm smerenia şi blândeţea. Căci Domnul zice: "Învăţaţi-vă de la Mine, că blând sunt
şi smerit cu inima, şi veţi afla odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Şi David a cântat: "Jertfa
lui Dumnezeu duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19). Nimic
nu iubeşte Domnul atât de mult ca sufletul blând şi smerit. Vezi, frate, şi nu alerga la oameni când
ceva pe neaşteptate te apasă pe tine, ci, ocolindu-i pe toţi, aleargă cu gândul tău la doctorul
sufletelor. Căci inima numai El o poate vindeca, El, care a zidit deosebi inimile noastre şi cunoaşte
toate lucrurile noastre (Ps. 32, 15). El poate pătrunde în conştiinţa noastră, să se atingă de mintea
noastră, să mângâie sufletul. Dacă nu va mângâia El inimile noastre; mângâierile omeneşti sunt de
prisos şi fără nici un rost; după cum, dimpotrivă, când mângâie El, apoi deşi oamenii ne-ar pricinui
strâmtorări nenumărate, nici un fir de păr nu ne vor putea vătăma. Când ne va întări El inima,
nimeni nu o va putea tulbura. Ştiind acestea, prea iubiţilor, să alergăm pururea către Domnul, Cel ce
voieşte şi poate să împrăştie norii necazurilor ce ne-au învăluit". (Q 23).
"Rugăciunile sunt nervii sufletului. După cum trupul e ţinut în rânduială de nervi şi trăieşte, se
mişcă şi se ţine tare; însă dacă cineva îl va tăia, atunci întreaga armonie a trupului se destramă,
astfel şi sufletele - prin sfintele rugăciuni sunt bine rânduite, capătă tărie şi merg uşor pe calea bunei
credinţe. Dar dacă te vei lipsi de rugăciune, apoi vei face în suflet ceea ce face în trup tăierea
nervilor; el va amorţi, sau, după altă asemănare, acest lucru va fi la fel cu peştele scos din apă; căci
după cum pentru peşte viaţa este apa, aşa şi pentru sufletul tău este rugăciunea. Cu ea poţi trece prin
aer ca şi prin apă, şi să te sui la ceruri şi să stai aproape de Dumnezeu" (Q 44). 279
S-ar mai putea completa zeci de pagini cu învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur, atât de preţioase,
despre rugăciune, despre lucrarea ei lăuntrică din inimă, însă trebuie să dăm cuvântul şi altor Sf.
Părinţi ai Bisericii şi de aceea trecem la Sf. Efrem Sirul. La Sf. Efrem găsim învăţături care privesc
atât paza gândurilor cât şi rugăciunea inimii.
Sfântul Efrem Sirul
"Stând la rugăciune să şti înaintea cui stai, către El să fie îndreptate întreg sufletul şi întreagă inima
ta. Înţelegi ce-ţi vorbesc? (Ep. Teofan, Despre rugăciune şi trezvie. Sf. Efrem Sirul Q 5).
"Intrând în casa lui Dumnezeu să nu ne risipim cu mintea, dimpotrivă, omul nostru cel dinlăuntru să
se îndeletnicească cu contemplarea şi rugăciunea. Iar rugându-ne să zicem: Tatăl nostru, Carele eşti
în ceruri, ca nici un fel de cugete să nu mai tulbure mintea noastră" (Q 4).
Din toate părţile îngrădeşte-ţi casa sufletului tău printr-un zid al atenţiei pline de trezvie, şi nu lăsa
nici o crăpătură la ogradă, ca vrăjmaşul, pătrunzând prin ea, să-ţi jefuiască casa şi tu să fi vinovat de
pieirea ta" (Q 3).
"O mică nepăsare naşte păcatul şi puţină trezvie înlătură o vătămare mare" (Q 10).
"De ce uneori sufletul e biruit de gânduri? Pentru că nu li se împotriveşte, ci le îngăduie să pătrundă
înlăuntru şi ele găsindu-şi acolo hrană, cu încetul destramă sufletul" (Q 22).
"Până a nu se înrădăcina patima în tine, smulge-o din tine, şi până n-a dat odrasle, smulge-o cu
rădăcină, chiar din adâncime. Căci dacă îi vei îngădui să se înrădăcineze în tine, apoi ea va pune
stăpânire pe tine" (Q 23).
"Atâta timp cât cineva se teme de Dumnezeu, nu va păcătui. Vrei să nu păcătuieşti? Păzeşte frica de
Dumnezeu" (Q 33).
"Să iubim evlavia; lasă să-şi bată joc de noi, lasă să ne lovească; noi nu o vom părăsi. Căci aceasta
este o comoară plină de bunătăţi. Ea îl înduplecă pe Dumnezeu să privească spre acela care şi-a
agonisit-o, după cum este scris: "Spre cine voi privi? Numai spre cel blând şi tăcut, şi care tremură
de cuvintele Mele" (Ps. 66, 2). Şi fericit este cel ce le dispreţuieşte pe toate pentru evlavie" (Q 42).
"Frica de Dumnezeu să fie pururea înaintea ochilor tăi şi păcatul nu te va stăpâni. Nu zice: "voi
păcătui astăzi şi mă voi pocăi mâine". Căci nu eşti sigur de ziua de mâine. Să ne pocăim astăzi, iar
de ziua de mâine se va îngriji Domnul" (Q 35).
"Crede cu toată inima ta în Domnul şi în orice vreme vei afla harul Lui. Dacă petreci în E1, apoi nu-
ţi vei pierde plata ta" (Q 37).
Nu te opri asupra gândurilor necurate, ca să nu te ducă la îndeplinirea lor cea ruşinoasă şi cu fapta;
ci scârbeşte-te de ele şi le izgoneşte din tine, ca mintea ta să fie întru odihnă. Roagă-te Domnului, ca
să-ţi lumineze ochii inimii tale; căci cele cu neputinţă la om, cu putinţă sunt la Dumnezeu (Q 44).
"Dacă ţi s-a împietrit inima ta, plângi înaintea Domnului, ca El să izvorască asupra ta strălucirea
cunoştinţii" (Q 49).
"Nu slăbi din pricina gândurilor ce-ţi vin. Însă când îţi va veni un cuget viclean, strigă către Domnul
cu lacrimi, zicând: Doamne, milostiv fi mie păcătosului şi iartă-mă pe mine, Iubitorule de oameni!
Depărtează de la noi, Doamne, pe cel viclean! Dumnezeu e ştiutor al inimilor şi cunoaşte cugetele
cele ce vin de la năravul cel rău, însă cunoaşte şi cugetele ce ne vin din răutate