DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS CE SE SĂVÂRŞEŞTE DE MINTE ÎN INIMĂ
Textul acesta este scos din lucrarea lui: S. Cetvericov, asupra lui Paisie, tradusă în româneşte de
Patriarhul Nicodim, pag. 208 - 236, cap. II, partea IV: "Învăţătura stareţului Paisie, despre
rugăciunea lui Iisus, care se săvârşeşte de minte în inimă". .
"Amintirea lui Iisus în inimă, fiind dulce, curată şi neîncetată, scoate la iveală o luminare negrăită".
Sf. Marcu, Mitrop. Efesului.
Învăţătura Stareţului Paisie despre rugăciunea lui Iisus, ca şi învăţătura lui despre monahism, este
strâns legată în această privinţă de învăţătorul şi prietenul său, Schimonahul Vasilie, despre
rugăciunea lui Iisus, care este vădită de el în predosloviile cărţilor Sfântului Grigorie Sinaitul,
Fericitul Filotei Sinaitul şi Fericitul Isihie Ierusalimiteanul.
Stareţul Vasilie îşi începe predoslovia la cartea Sfântului Grigorie, arătând părerea greşită a celor ce
cred că lucrarea minţii este potrivită numai celor desăvârşiţi, care au ajuns la nepătimire şi sfinţenie.
Cei ce se gândesc astfel; îşi mărginesc rugăciunea numai la o îndeletnicire din afară a cântărilor de
Psalmi, a troparelor, a canoanelor, fără să înţeleagă că o astfel de rugăciune din afară ne este dată de 126
Sfinţii Părinţi numai ca ceva vremelnic, având în vedere neputinţa şi pruncia minţii noastre, în
scopul ca noi, desăvârşindu-ne treptat, să ne ridicăm pe treptele lucrării minţii şi să nu rămânem
nicidecum la rugăciunea cea din afară.
După cuvintele Sfântului Grigorie, numai pruncii se pot gândi că, săvârşind rugăciunea din afară cu
gura, săvârşesc un lucru mare, şi mângâindu-se cu cantitatea celor citite, îl cultivă pe fariseul cel
dinlăuntru.
După cuvintele Sfântului Simebn Noul Teolog, acela care se mărgineşte la săvârşirea din afară a
rugăciunii, nu poate ajunge la pacea lăuntrică, şi să propăşească în virtute, fiindc,ă el este asemenea
cu cel ce duce război cu vrăjmaşii într-o noapte întunecoasă; el aude glasurile vrăjmaşilor, primeşte
răni de la ei, dar nu vede lămurit cine sunt ei, de unde au venit, cum şi pentru ce se luptă cu dânsul?
După cuvintele Sfântului Isaac Sirul şi ale Prea Cuviosului Nil Sorschi, dacă cineva ar vrea să abată
năvala vrăjmaşilor şi să stea împotriva vreunei patimi sau vreunui gând viclean numai cu
rugăciunea din afară şi cu simţirile din afară, acela s-ar dovedi repede înfrânt de mai multe ori:
fiindcă demonii - biruindu-l în luptă - şi apoi supuindu-i-se din nou de bunăvoie îşi bat joc de el şi îl
îndeamnă spre slava deşartă şi spre încrederea în sine, ridicându-l chiar şi la treapta de învăţător şi
păstor de oi.
Din cele spuse, se poate vedea tăria şi credinţa în ce este atât rugăciunea minţii cât şi rugăciunea din
afară. Nu trebuie să socotim că Sfinţii Părinţi, atunci când ne opresc de la rugăciune fără măsură ce
se face pe din afară şi când se îndreaptă spre rugăciunea minţii, nimicesc prin aceasta rugăciunea
din afară. În nici un chip! Fiindcă toate lucrările sfinte ale Bisericii sunt statornicite într-însa de
Sfântul Duh, şi toate pricinuiesc taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. şi nu este nimic omenesc
în rânduielile Bisericii, ci totul este lucrarea darului lui Dumnezeu, ce nu creşte prin vrednicia
noastră şi nu se micşorează prin păcatele noastre. Dar cum noi nu vorbim despre cele ale tipicului
Sfintei Biserici, ci despre pravila deosebită şi vieţuirea în parte a fiecărui dintre monahi, adică
despre rugăciunea minţii, ca despre o asemenea lucrare, care de obicei trage către sine darul
Sfântului Duh prin râvna şi prin inima dreaptă, iar nu numai prin cuvinte, ce se rostesc fără luare
aminte cu gura şi cu limba. şi cu această lucrare mintală se poate îndeletnici cu înţelepciunea nu
numai cel desăvârşit, ci chiar şi orice nou începător şi pătimaş, păzindu-şi inima.
şi de aceia Sfântul Grigorie Sinaitul, ca unul care a cercetat şi judecat mai mult decât oricine şi până
în cele mai subţiri amănunte, prin darul Sfântului Duh, care trăia în el, - vieţile şi scrierile şi
nevoinţele duhovniceşti ale tuturor sfinţilor -, ne porunceşte să punem toată stăruinţa în rugăciunea
minţii.
Tot astfel şi Sfântul Simeon al Tesalonicului, porunceşte şi-i sfătuieşte pe arhierei şi pe preoţi şi pe
monahi, şi pe mireni să rostească această sfinţită rugăciune în orice vreme şi în orice ceas, s-o spună
ca şi cum ar fi răsuflarea, fiincă nu este o armă mai tare nici pe pământ, nici în cer, spune el
împreună cu Sfinţii Apostoli, decât numele lui Iisus Hristos.
şi să mai ştii, bunule ostenitor al acestei sfinţite lucrări, că învăţătorii şi nenumăraţii lucrători ai
acestei lucrări, n-au trăit numai în pustie şi în sihăstrie singuratici, ci în cele mai mari lavre şi oraşe.
De pildă, Sfinţitul Patriarh Fotie, ridicat în scaunul de Patriarh din slujba de senator, care nefiind
monah, a învăţat lucrarea minţii, se afla pe locul său înalt şi a propăşit în aşa măsură într-însa, încât 127
- după cuvintele Sfântului Simeon Tesaloniceanul - faţa lui era luminată de darul Sfântului Duh, ca
un al doilea Moise.
După cuvintele aceluiaşi Sfânt Simeon, Patriarhul Fotie, precum şi Sfinţii Ignatie şi Calist, pe când
erau ei patriarhi ai aceluiaşi ţarigrad, atunci şi-au scris cărţile despre această lucrare lăuntrică.
Aşadar, dacă tu vorbind împotriva rugăciunii minţii vei spune că nu eşti trăitor în pustie, ca să te
îndeletniceşti cu această lucrare, atunci te vor învinui: patriarhul Calist, care a învăţat lucrarea
minţii trecând prin slujba de bucătar într-o mare lavră din Athos şi patriarhul Fotie, care fiind
patriarh, a învăţat meşteşugul luării aminte a inimii.
Dacă tu te leneveşti să te îndeletniceşti cu trezvia minţii, dând vina pe ascultători, atunci tu eşti
vrednic de mustrare în chip deosebit, fiindcă după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, nici pustia,
nici singurătatea nu sunt atât de folositoare în vremea acestei lucrări ca o ascultare înţeleaptă. Dacă
vei spune că n-ai un învăţător, care să te înveţe această lucrare, vei vedea că însuşi Domnul îţi
porunceşte să te înveţi din Sfânta Scriptură, spunând: "Cercetaţi Scripturile şi în ele veţi găsi viaţa
veşnică". Dacă tu te tulburi, negăsind un loc liniştit, te tăgăduieşte Sfântul Petru Damaschinul, care
spune: ,;Începutul mântuirii omului stă în faptul de a-şi lepăda dorinţele proprii şi de a îndeplini
dorinţele şi înţelegerile lui Dumnezeu şi atunci în lumea întreagă nu se va găsi un lucru sau un loc
de aşa fel care să-i poată pune piedici mântuirii". Dacă te tulbură cuvintele Sfântului Grigorie
Sinaitul, care vorbeşte mult de înşelare, ce se întâmplă în vremea acestei lucrări, atunci acelaşi Sfânt
Părinte te îndreaptă spunând: "Cheamă-L pe Dumnezeu, noi nu trebuie nici să ne temem, nici să ne
îndoim. Fiindcă chiar dacă unii s-au stricat, vătămându-şi mintea, să şti că ei au suferit una ca
aceasta din pricină că ei au început lucrarea singuri şi cu mintea înaltă. Dar dacă cineva caută pe
Dumnezeu cu supunere, cu întrebare şi cu smerită cugetare, nu va suferi niciodată vreun rău prin
darul lui Hristos. Fiindcă cel ce trăieşte drept şi fără prihană şi cel ce fuge de plăcerea de sine şi de
înalta cugetare nu poate fi vătămat, după cuvintele Sfinţilor această lucrare, nu numai postul, ci şi
foamea, desăvârşita mâncare şi va fi spre laudă grija lui deosebită de trup; fiindcă o vieţuire după
măsură nu mai iscă aprinderea patimilor.
De acord cu această rânduială şi Sfântul Isaac spune: dacă îţi vei sili trupul tău slab mai presus de
puterile lui, vei abate tulburarea asupra sufletului.
şi Sfântul Ioan Scărarul spune: am văzut pe acest vrăjmaş (pântecele) în tihnă şi dăruind minţii
trezvia. şi în alt loc: l-am văzut topit de post şi aţâţând pofta, aceasta ca să nu ne punem nădejdea în
noi înşine, ci în Dumnezeul cel viu.
Acelaşi lucru ne învaţă şi acea întâmplare, pe care o aminteşte prea cuviosul Nil: în chiar zilele
acestea ale noastre a fost aflat în pustie un bătrân călugăr, care vreme de treizeci de ani a fost luptat
de dracul desfrânării. şi părinţii au hotărât, că pricina acestui război al desfrâului n-a fost nici
mândria, nici hrana, ci faptul că bătrânul nu era învăţat cu trezvia minţii, şi cu lupta împotriva
războiurilor vrăjmaşe. Tocmai de aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: dă-i trupului după
puterea lui şi toată nevoinţa îndreapt-o spre lucrarea minţii. şi Sfîntul Diadoh: postul este vrednic de
laudă numai prin sine însuşi, iar nu după Dumnezeu: scopul lui este să-i aducă pe doritori la
curăţenie. 128
şi de aceea cei ce se nevoiesc în ale evlaviei nu se cuvine să se gândească cele înalte despre el, ci cu
credinţă în Dumnezeu, să aşteptăm o ieşire din întocmirea noastră trupească. În nici un meşteşug,
meşterii nu judecă rezultatul muncii din instrument, ci aşteaptă să se termine lucrul, ca să poată
judeca meşteşugul după lucru.
Avînd o asemenea rânduială în hrană, nu-ţi pune toată nădejdea numai în post, ci postind cu măsură
şi după putere, tinde spre lucrarea minţii. În felul acesta, tu vei putea scăpa şi de mândrie şi nu te vei
scârbi de făpturile bune ale lui Dumnezeu, dându-i lui Dumnezeu laudă pentru toate.
Rugăciunea minţii este o armă puternică cu care nevoitorul îi biruie pe vrăjmaşii cei nevăzuţi.
Unii din Sfinţii Părinţi dau o regulă celor ce au intrat în monahism: odată cu înfăptuirea poruncilor
lui Hristos să săvârşească o îndelungată cântare de psalmi, de canoane şi de tropare. Alţi Părinîi,
învăţând cea mai subţire lucrare a raţiunii duhovniceşti, găsesc că pentru noi începătorii nu este de
ajuns să petreacă numai într-o unică preocupare trupească, ci, predându-le odată cu îndeplinirea
poruncilor lui Dumnezeu, cântarea şi citirea măsurată, stabilesc în locul îndelungatelor cântări de
psalmi şi canoane, facerea rugăciunii minţii; adăugând la aceasta că, dacă Duhul Sfânt îi va cerceta
prin lucrarea rugăciunii inimii, atunci fără cea mai mică îndoială, să se lase pravila din afară, căci o
îndeplineşte rugăciunea lăuntrică.
Cei din a treia categorie, având o mare experienţă şi cunoştinţă în ce priveşte vieţile şi scrierile
sfinţilor dar mai ales fiind luminaţi prin lucrarea şi înţelepciunea Sfântului Duh, statornicesc pentru
noii începători învăţarea lucrării rugăciunii minţii în general, iar nu în parte, împărţind-o în două
înfăţişări: lucrătoare şi contemplativă. Aceşti Părinţi poruncesc să avem toată grija pentru lucrarea
minţii, dând cântării, puţină vreme, numai în ceasurile de plictiseală, căci după cuvintele lor,
slujbele bisericeşti şi cântările de psalmi sunt lăsate tuturor creştinilor în genere, iar nu celor ce
voiesc să se liniştească.
De altfel, şi pe calea îndelungatelor cântări de psalmi şi prin citirea canoanelor şi troparelor, putem
ajunge într-o stare de propăşire, deşi cu multă încetineală şi cu mari osteneli: dar pe a doua cale mai
bine şi mai uşor, iar pe a treia, mai repede decât pe orice altă cale şi, pe deasupra, cu mângâierea şi
cu deasa venire a Sfântului Duh, care întăreşte şi linişteşte inima, mai ales când ea este plină de o
stăruinţă sîrguincioasă şi de o bună dorinţă.
În măsura în care sfânta rugăciune a minţii se arată în paza poruncilor lui Dumnezeu şi izgoneşte pe
draci şi patimile, în aceeaşi măsură, dimpotrivă, cel ce neglijează poruncile şi nu se îngrijeşte de
rugăciunea minţii, dar se ocupă numai cu cântarea, este târât de patimi.
Călcarea poruncilor Domnului este luată în considerare la toţi totuna, dar apare în multe feluri, de
pildă, cineva şi-a pus drept o regulă să nu calce poruncile, să nu se lase târât de vreo patimă, dar din
unele împrejurări sau din pricina unei tulburări, sau din cauza curselor vrăjmaşului se întâmplă să-l
ofenseze cineva, sau să-l osândească sau să se mânie, sau să se biruie de slava deşartă, sau să se
certe şi să se îndreptăţească, sau să vorbească în deşert, sau să se mintă, sau să se îmbuibeze, sau să
se îmbete, sau să se gândească la lucru spurcat, sau să săvârşească ceva asemănător.
Simţindu-se vinovat înaintea lui Dumnezeu, el începe să se învinovăţească pe sine imediat, şi să
cadă cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunea minţii ce porneşte din inimă, ca să-l ierte
Dumnezeu şi să-i dea ajutor ca să nu mai cadă în asemenea greşeală. 129
şi în felul acesta el pune un început în paza poruncilor şi în păzirea inimii de atacurile rele ce vin în
vremea rugăciunii, temându-se ca din pricina lor să nu piardă Împărăţia Cerurilor.
Un altul însă trăieşte simplu, fără să-şi bată capul de cade sau stă şi crede că în vremea de acum nu
există oameni care să păzească poruncile şi care să se teamă să le calce şi că orice om greşeşte
înaintea lui Dumnezeu, cu voie, sau fără voie, şi că este vinovat în unele sau altele păcate subţiri sau
patimi; şi de aceea el nu vrea să se păzească de ele, socotind că este un lucru cu neputinţă.
Socotindu-se răspunzător numai pentru preacurvie şi desfrâu, pentru crimă şi furt, pentru otrăvire şi
păcatele asemănătoare şi înfrânându-se de ele, el îşi închipuie că stă. Către unul ca acesta se
îndreaptă cuvintele Părinţilor: e mai bun cel ce cade şi se ridică, decât cel ce stă şi nu se pocăieşte.
Este vrednic de mirare, cum aceşti doi oameni, vinovaţi în unele şi aceleaşi păcate ce se săvârşesc în
orice ceas, apar în chip felurit, înaintea lui Dumnezeu, ba cred că şi înaintea oamenilor
duhovniceşti.
Unul nu cunoaşte deloc căderea şi scularea, cu toate că îl stăpânesc patimile; iar celălalt cade şi se
ridică, biruie şi este biruit, se nevoieşte şi se osteneşte, nu vrea să răăspundă răului cu rău, dar nu se
înfrânează din pricina vreunui obicei, ce stăruie să nu spună ceva rău, când este ofensat se
întristează, dar, totuşi, se prihăneşte pe sine pentru că se întristează şi se căieşte de ace st lucru, sau,
chiar dacă nu se întristează pentru ofensa primită, totuşi nici nu se bucură.
Toţi cei ce se află într-o atare întocmire sufletească sunt potrivnici patimilor, nu vor să li se spună,
se întristează şi se luptă. Dar Părinţii au spus că orice lucru, pe care nu-l doreşte sufletul, rămâne
numai pentru puţină vreme.
Vreau să mai spun câteva cuvinte despre cei ce-şi dezrădăcinează patimile. Sunt unii care se bucură,
când primesc ocara, dar pentru că nădăjduiesc să aibă o răsplată. Un astfel de om, chiar dacă face
parte din cei ce-şi dezrădăcinează patimile, totuşi, nu lucrează cu înţelepciune.
Un altul se bucură când primeşte ocara şi socoate că a fost vrednic s-o primească; căci el însuşi i-a
dat prilej. Un asemenea om îşi dezrădăcinează patimile cu înţelepciune.
Un altul, în sfârşit, nu numai că se bucură atunci când este ocărât şi se socoate vinovat pe sine
însuşi, ci se mai şi întristează pentru tulburarea celui care l-a ocărât. Să ne povăţuiască Dumnezeu
spre o astfel de întocmire sufletească!
Pentru o cunoaştere mai limpede a unei vieţuiri sau altceva, vom mai spune următoarele: cel dintâi
supunîndu-se legii îşi împlineşte numai cântarea. Iar cel de al doilea se sileşte spre lucrarea minţii;
are întotdeauna cu sine numele lui Iisus Hristos pentru distrugerea vrăjmaşului şi a patimilor.
Acela se bucură numai da că îşi isprăveşte cântarea. Iar acesta îi mulţumeşte lui Dumnezeu, dacă
săvârşeşte rugăciunea în linişte, fără să se tulbure de gândurile rele. Acela doreşte cantitatea, acesta
calitatea. La cel dintâi, care se grăbeşte să-şi împlinească o anumită cantitate de cântări, repede ia
fiinţă o plăcută părere de sine, pe care bizuindu-se, hrăneşte şi-l creşte pe fariseul dinlăuntru, dacă
nu ia aminte la sine. La cel de al doilea, care preţuieşte calitatea rugăciunii, ia naştere o cunoaştere a
neputinţelor proprii şi a ajutorului lui Dumnezeu.
În timpul când se roagă, sau mai bine zis, chemând pe Domnul Iisus împotriva asaltului vrăjmaş,
împotriva patimilor şi gândurilor rele, ele vede pierzarea lor pricinuită de numele cel înfricoşat al lui
Hristos şi îşi dă seama de puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cel ce este năpădit şi 130
tulburat de gânduri rele, îşi cunoaşte neputinţa, căci nu le poate sta împotrivă numai cu propriile
sale puteri. şi în aceasta stă toată pravila şi întreaga viaţă a lui.
şi cu toate că vrăjmaşul îi poate insufla şi lui o bucuroasă părere de sine şi gânduri de fariseu, totuşi,
el întâmpină în acest binevoitor o bunăvoinţă de a chema pe Hristos împotriva tuturor gândurilor
rele şi, în felul acesta, nu ajunge la nici o izbândă în cursele sale.
Dar vă spune cineva, că şi cel dintâi are putinţă să-L cheme pe Hristos împotriva atacului vrăjmaş.
Da, are putinţă, dar fiecare ştie din experienţă, că în vremea de acum înfăptuitorii pravilei din afară
nu au obiceiul să înveţe rugăciunea ce se face împotriva gândurilor. Astfel de oameni nu vor să
primească cuvintele, rostite sau scrise, despre atenţia lăuntrică, în care se cuprinde ştiinţa rugăciunii
ce se face împotriva gândurilor rele. şi nu numai o primesc, ci se şi împotrivesc, şi punându-i înainte
pe învăţătorii lor, suslin, că Sfinţii Părinţi n-ar fi rânduit pentru noi începătorii lucrarea minţii, ci
numai cântarea de psalmi, de tropare şi canoane rostite cu gura şi cu limba.
şi cu toate că ei vorbesc şi învaţă acest lucru în chip greşit, totuşi, toţi îl ascultă, fiindcă astfel de
rugăciune nu cere nici un fel de învăţătură, sau lepădare de poftele lumeşti, ci fiecare, fie că e
monah sau mirean, se poate ruga astfel, e destul să dorească numai acest lucru.
Pe când sfinţita lucrare a minţii, fiind o artă slăvită şi plăcută lui Dumnezeu între celelalte arte şi
cerând nu numai lepădarea de lume cu poftele ei, ci şi multe îndrumări şi învăţături, nu găseşte
îndeplinitori în sânul monahilor.
În faţa tuturor celor arătate, trebuie să ne ferim de abaterile ce se fac spre dreapta sau spre stânga,
adică de deznădejde şi de încredere în sine.
Observând că în viaţa celor ce învaţă lucrarea minţii se întâmplă uneori căderi nevrute,
întâmplătoare, iar nu intenţionate, care sunt numite de Părinţi greşale de toate zilele, nu trebuie să
cădem în îndoială, căci atât propăşirea cât şi căderea în cele bune spre cele potrivnice se face după
măsura fiecăruia.
Pe de altă parte, auzind despre marea milă a lui Dumnezeu, faţă de noi păcătoşii, noi nu trebuie să
ne încredem în noi înşine, ci să ne apropiem de această sfântă lucrare a minţii cu frică, cu o mare
smerenie şi împlinirea poruncilor, după putere.
Dându-ne seama, că atât mijlocirea în noi înşine, cât şi deznădăjduirea sunt insuflate de vrăjmaş, să
fugim cu tărie şi de una şi de cealaltă. şi în acest chip cu multă cercetare în ale Sfintei Scripturi şi
folosindu-ne de sfaturile celor iscusiţi, să învăţăm această lucrare întru smerenie.
Sfinţii Părinţi, care învaţă să biruim patimile şi să curăţim inima de patimi rele numai cu poruncile
lui Hristos; arată nevoitorilor să aibă două din cele mai puternice arme: frica de Dumnezeu şi
amintirea prezenţei de pretutindenea a lui Dumnezeu, după cele ce s-au zis: "prin frica de
Dumnezeu oricine se abate de la rău" şi "văd pe Domnul pururea înaintea mea ca să nu mă clatin"
afară de aceasta, ei mai propun să avem amintirea morţii şi gheenei, şi în plus, citirea Sfintelor
Scripturi.
Toate acestea sunt bune pentru bărbaţii buni şi plini de evlavie, dar şi pentru cei nesimţitori şi
împietriţi, chiar de li s-ar descoperi însăşi gheena sau Dumnezeu în chip nevăzut, aceste arătări nu
ar trezi în sufletele lor nici un fel de frică. 131
Dar pe deasupra, însăşi mintea monahilor noi, începători, se toceşte repede faţă de amintirea unor
astfel de lucruri şi fuge din faţa lor, cum fuge o albină din faţa fumului ce se ridică spre ea.
Dar cu toate că amintirea arătată se întâmplă să fie bună şi folositoare în ceasul războiului, totuşi
Părinţii cei mai duhovniceşti şi mai iscusiţi au arătat, pe deasupra acestui lucru bun, un bine mai
mare şi mai neasemănat, care poate veni chiar în ajutorul celor ce sunt foarte slabi.
Cel dintâi mijloc poate fi asemănat cu omul, care îşi macină făina cu râşniţa, lucrând cu propriile
sale mâini şi cu propria lui putere, iar mijlocul din urmă, cu omul care îşi macină făina ia o moară
de apă, ce este mânată prin felurite chipuri. Aşa cum apa mişcă de la sine roţile şi pietrile, tot astfel
preadulcele nume al lui Iisus, dimpreună cu aducerea aminte de Dumnezeu, care trăieşte în
întregime în Iisus, mişcă mintea la rugăciune, lucru despre care Isihie cel Mare întru ale teologiei,
spune: "Sufletul care a primit binefacerea şi dulceaţa lui Iisus îşi trimite cu bucurie, cu dragoste şi
cu mărturisire lauda binefăcătorului său, mulţumindu-I şi chemându-L cu veselie"; şi în alt loc:
"Aşa cum este cu neputinţă să petrecem această viaţă fără hrană şi băutură, tot astfel este cu
neputinţă unui suflet să ajungă la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu ca să-şi elibereze mintea
de robia păcatului, fără paza minţii, oricât s-ar forţa cineva să nu greşească de frica muncilor". şi
încă gândurile ce au pătruns în inima noastră, dacă noi nu le dorim şi ne întărim şi ne împotrivim,
pot fi izgonite de rugăciunea lui Iisus, care se rosteşte din adâncul inimii".
Primul mijloc din cele arătate mai sus, chiar dacă ajunge la propăşire fără lucrarea minţii, totuşi
izbuteşte foarte încet şi cu osteneală.
Iar prin al doilea mijloc, lucrătorul se apropie repede şi uşor de Dumnezeu.
Căci acolo se face numai o rugăciune din afară, o învăţătură şi o îndeplinire a poruncilor, pe câtă
vreme aici este şi una şi alta, este şi paza din afară şi cea lăuntrică.
Când un monah nou începător, după lepădarea de lume şi de lucrarea păcatelor mari şi de moarte,
va da făgăduinţă să se înfrâneze nu numai la păcatele mici, ce se săvârşesc în fiecare zi şi sunt
iertabile, ci şi de la însăşi patimile şi gândurile rele şi, intrând înlăuntru către inimă, cu mintea sa, va
începe să-L cheme pe Domnul Iisus în orice război şi în orice gând rău, dacă - după neputinţa sa, va
cădea atacului vrăjmaş şi va călca poruncile Domnului - va cădea la picioarele Domnului cu
rugăciunea pornită din inimă, căindu-se, ostenindu-se şi va petrece într-o asemenea stare sufletească
până la sfârşitul său, căzând şi ridicându-se, biruind şi biruindu-se, cerând zi şi noapte răzbunarea
adversarului său, - nu va fi pentru el o nădejde de mântuire?
Căci după cum arată experienţa este cu neputinţă chiar pentru cei mai mari bărbaţi să se păzească
deplin de păcatele zilnice, care nu sunt de moarte, al căror izvor sunt: cuvintele, gândul,
necunoştinţa, uitarea, voinţa, nevoinţa, întâmplarea şi care se iartă prin darul lui Hristos cel de toate
zilele, după cuvintele Sfântului Casian.
Dacă cineva va spune din puţinătatea de suflet, că Sfântul Casian înţelege, sub cei ce se curăţă prin
darul lui Hristos de păcatele zilnice, numai pe sfinţi, iar nu pe noii începători şi pe pătimaşi, atunci
tu lasă-l să-şi facă loc şi unei astfel de păreri, dar să ai în vedere în primul rând judecata şi hotărârea
pe care o dau despre astfel de lucruri sfintele scrieri, după care orice nou începător şi pătimaş se
osândeşte prin aceste păcate, ce se săvârşesc în toate zilele; şi din nou poate primi iertarea prin darul 132
lui Hristos, ca şi toţi sfinţii, printr-o pocăinţă de tot ceasul şi prin mărturisirea înaintea lui
Domnului.
Căci, după cum spune Sfântul Dorotei, sunt oameni care slujesc patimilor şi sunt oameni care se
împotrivesc patimilor.
Cel ce slujeşte patimilor îşi pierde pacea; când aude un singur cuvânt, sau răspunde prin cinci sau
prin zece cuvinte la un singur cuvânt, şi duşmăneşte ţi se tulbură şi chiar şi mai târziu, când îşi
potoleşte tulburarea, nu încetează să facă rău celui ce i-a spus acel cuvânt şi se întristează că nu i-a
spus mai multe decât cele ce i-a spus şi născoceşte cuvinte mult mai rele ca să-i spună şi zice
mereu: pentru ce nu i-am spus aşa? O să-i spun astfel, şi tot timpul se mânie. Asta e o singură
întocmire sufletească, când starea răutăcioasă apare în chip neobişnuit.
Un altul, când aude un cuvânt, pierde de asemenea liniştea şi răspunde în acelaşi chip şi cinci şi
zece cuvinte şi se amărăşte că nu i-a spus încă trei cuvinte mai usturătoare şi se întristează, şi ţine
minte răul, dar trec câteva zile şi el se împacă; un altul rămâne într-o asemenea stare o săptămână,
altul peste o zi se linişteşte, iar altul ofensează, duşmăneşte, se tulbură şi îndată se potoleşte.
Iată cât de felurite întocmiri sufleteşti se află în om şi, atâta vreme cât ele rămân în putere, toate cad
sub judecată. După acest exemplu, putem judeca şi toate celelalte cazuri; din pricina cărora un
pătimaş nu se poate curăţi prin darul lui Hristos de păcatele cele de toate zilele, care i se par mici.
Să cercetăm acum, când păcatele asemănătoare sunt iertate de noii începători şi la pătimaşi?
Acelaşi Sfânt Dorotei spune: se întâmplă că cineva auzind un cuvânt, se amărăşte, dar nu pentru că
a suferit un lucru neplăcut, ci pentru că nu l-a răbdat. Aceasta se găseşte în întocmirea celui ce se
împotriveşte patimei.
Un altul se luptă şi se osteneşte şi este biruit de patimi. Un altul nu vrea să răspundă răului cu rău, ci
se lasă tras de deprindere. Un altul se stăruie să nu răspundă nimic rău, dar se amărăşte; pentru că a
fost ocărât şi se prihăneşte pe sine pentru că se amărăşte, dar nici nu se bucură.
Toţi aceştia, sint oameni care stau împotriva patimei şi se amărăsc şi se nevoiesc. Astfel de oameni,
deşi sunt pătimaşi, dar prin darul lui Dumnezeu pot primi iertarea păcatelor ce se săvârşesc în toate
zilele fără intenţie, fără voie, despre care Domnul i-a poruncit sfântului Petru să ierte de şaptezeci
de ori câte şapte.
Acelaşi lucru îi spune şi Sfântul Atanasie Sinaitul: despre cei ce primesc Sfintele Taine şi Sângele
Domnului, noi judecăm şi credem că dacă ai unele păcate mici şi vrednice de iertare, cum sunt:
păcătuirea cu limba, cu auzul, cu ochiul, sau cu slava deşartă, sau cu întristarea sau cu supărarea sau
cu altceva asemănător, dar se osândesc şi-şi mărturisesc păcatul lui Dumnezeu şi, în acest chip,
primesc Sfintele Taine, atunci pe unii ca aceştia Sfânta Împărtăşanie îi curăţă de păcate.
Aşa cum, am spus la -început despre bineiscusita biruinţă asupra patimilor, ce se săvârşeşte prin
rugăciunea minţii şi prin porunci, vom arăta acum mai limpede însuşi mersul luptei cu patimile.
De ne năpădeşte un atac vrăjmaş prin vreo patimă sau prin vreun gând rău, lucrătorul rugăciunii
cheamă asupra lor pe Hristos şi diavolul piere cu atacul lui.
De va cădea cineva din neputinţă, cu gândul sau cu cuvântul, nu cu supărare sau cu poftă trupească,
îl roagă pe Hristos să-l ajute mărturisindu-I-se şi căindu-se. 133
De este cuprins de deznădejde şi de mânie, care îi strâmbează mintea şi inima, se agaţă de amintirea
morţii şi gheenii şi de atotprezenţa lui Dumnezeu şi, trudindu-se cu ajutorul lor, cheamă pe Hristos.
Apoi dobândind pacea, în urma luptei, din nou Îl roagă pe Hristos să-i fie milostiv pentru păcatele
lui făcute cu voie şi fără de voie. şi într-un cuvânt şi în ceasul luptei şi în cel al păcii duhovniceşti,
el aleargă către Hristos, i se face totul pentru toate, atât în împrejurările cele bune cât şi în cele rele.
şi un astfel de om să nu se lase dus de părerea de sine, ca şi cum el ar îndeplini ceva, rugându-se sau
plăcând lui Dumnezeu. Căci unul este sensul rugăciunii de afară, şi altul este tâlcul ei lăuntric.
Acela, îndeplinind o cantitate de cuvântări, nădăjduieşte prin aceasta să fie plăcut lui Dumnezeu, iar
părăsind-o se osândeşte pe sine. Iar acesta fiind mustrat de conştiinta pentru păcatele sale săvârşite
în orice ceas şi răbdând atacurile vrăjmaşe, strigă întotdeauna către Hristos, ţinând în mintea sa
cuvintele "chiar de vei urca întreaga scară de desăvârşire, roagă-te pentru iertarea păcatelor". şi
iarăşi: "vreau mai bine să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba" şi, în felul
acesta, fără nici o îndoială, îndeplineşte împotrivirea la patimi, arătată de Sfântul Dorotei.
Dacă însă va spune cineva, că este cu putinţă să ne curăţim de păcate cu darul lui Hristos prin
pocăiniţ fără lucrarea minţii, aceluia îi vom răspunde astfel: "pune într-o parte poruncile lui Hristos,
iar în cealaltă parte rugăciunea de totdeauna: şi ne iartă nouă greşalele noastre".
"Dă-mi şi adevărata hotărîre de a nu călca nici o poruncă, adică să nu poftesc, să nu mă mânii, să nu
osândesc, să nu clevetesc, să nu mint, să mă rog pentru cei ce mă necăjesc, să fug de iubirea de
plăceri, de iubirea de bani şi de gânduri desfrânate, de tristeţe, de slava deşartă, de îngâmfare, întrun cuvânt, de toate păcatele şi gândurile rele".
şi cu astfel de hotărâre apropie-te de învăţătura lucrării cu mintea şi bagă de seamă cu luare aminte,
de câte ori pe zi în ciuda hotărârii tale, ai călcat poruncile şi prin ce păcate, patimi şi gânduri rele ai
fost rănit.
Râvneşte la văduva care-l ruga pe judecător zi şi noapte şi începe să strigi către Hristos în orice
ceas, pentru fiecare poruncă, care ai călcat-o şi pentru fiecare patimă, pentru fiecare gând rău, de
care vei fi biruit.
Adaug la aceasta un bun sfătuitor care este Sfânta Scriptură şi petrecând astfel mai multă vreme,
vino şi spune-mi ce vei vedea în sufletul tău.
Aproape că vei fi gata să recunoşti tu însuţi, că toate acestea nu pot încăpea în rugăciunea cea din
afară, ci numai în lucrarea minţii. Căci ea îl învaţă pe râvnitor toate aceste taine, şi îi încredinţează
sufletul că, lăsând multa cântare de psalmi, canoanele şi troparele, şi încredinţându-şi toată grija
spre rugăciunea minţii, el nu numai că nu-şi pierde pravila,ci o şi înmulţeşte.
După cum în legea Vechiului Testament, puterea şi dorinţa se cuprindeau în faptul de a-i aduce pe
toţi la Hristos, deşi se părea că prin aceasta se micşorează însăşi legea, tot astfel şi multa cântare îl
trimite pe lucrător spre rugăciunea minţii, iar aceasta nu se răspândeşte asupra întregii vieţi
monahale.
Căci însăşi experienţa, atunci îl învaţă pe un astfel de nevoitor, când în vremea rugăăciunii observă
un oarecare perete de despărţire între el şi Dumnezeu, un perete de aramă, după cum spune
proorocul, care nu îngăduie minţii să privească limpede spre Dumnezeu în timpul rugăciunii sau să134
ia aminte de la inimă, în care sunt cuprinse toate puterile sufleteşti şi izvorul gândurilor, atât a celor
bune, cât şi a celor rele.
Lucrarea minţii cere fără îndoială, frică şi cutremur, zdrobire şi smerenie şi multă ispitire a Sfintelor
Scripturi şi sfătuire cu fraţii de un gând, dar în nici un caz, nu cere fuga şi negarea, precum
cutezanţa şi rânduiala de sine.
Cel îndrăzneţ şi cutezător, în sine însuşi, tinzând către ceea ce este mai presus de vrednicia şi
întocmirea lui, se grăbeşte cu mândrie spre rugăciunea contemplativă. Cuprins de închipuirea de
slavă deşartă, care îl îndeamnă să se ridice spre o treaptă înaltă, pătruns de dorinţa satanică, iar nu
de cea adevărată, un astfel de om uşor se lasă prins în laţurile diavoleşti.
şi pentru ce să ne avântăm spre o înaltă propăşire în rugăciunea sfinţită a minţii, de care, după
Sfântul Isaac de abia se învredniceşte unul din zece mii?
Este destul, prea destul, pentru noi pătimaşii, şi neputincioşii, să vedem măcar urma liniştii mintale,
adică rugăciunea minţii cea lucrătoare, prin care se alungă din inimă atacurile vrăjmaşe şi gândurile
rele, fapt în care constă însăşi lucrarea noilor începători şi a monahilor pătimaşi, prin care se poate
ajunge, dacă va vrea Dumnezeu şi rugăciunea contemplativă duhovnicească.
şi nu trebuie să deznădăjduim că puţini sunt aceia care se învrednicesc de rugăciunea contemplativă,
căci la Dumnezeu nu este nedreptate. Numai să nu lenevim, să mergem pe calea care duce spre
această rugăciune sfinţită, adică pe calea rugăciunii lucrătoare săvârşită cu mintea, să ne împotrivim
atacurilor şi gândurilor rele. Mergând pe această cale, pe care au mers sfinţii, noi ne vom învrednici
şi de moartea lor, deşi nu aici pe pământ, cum spune Sfântul Isaac şi alţi mulţi sfinţi.
Rugăciunea minţii este întovărăşită de felurite simţiri trupeşti, în mijlocul cărora trebuie să
deosebim pe cele adevărate de cele neadevărate, pe cele harice de cele fireşti şi de cele ce vin din
înşelare.
Este vrednic de spaimă şi de mirare, spune Starelul Vasile, faptul cum unii, ştiind Sfânta Scriptură,
nu pătrund în ea. Iar alţii, fără să o cunoască şi fără să întrebe pe cei încercaţi, îndrăznesc -
bizuindu-se pe propria lor înţelepciune - să se apropie de atenţia minţii şi, cu acest prilej, spun că
luarea aminte şi rugăciunea trebuiesc săvârşite în latura dorinţei: asta, zic ei, este latura pântecelui şi
a inimii. Astfel este înşelarea cea dintâi, care se face după bunul plac al fiecăruia.
Dar nu numai rugăciunea şi atenţia nu trebuiesc săvârşite în această latură poftitoare a inimii, ci
chiar însăşi căldura, care în ceasul rugăciunii vine din latura poftitoare a inimii, nu trebuieşte
primită în nici un caz.
După cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul e nevoie de multă osteneală ca să ajungi să-ţi păstrezi o
curăţie limpede faţă de ceea ce este potrivnic darului, căci diavolul are obiceiul să arate noilor
începători înşelarea sa sub chipul adevărului, înfăţişându-le răul ca pe ceva duhovnicesc, arătând
sub forma unei închipuiri, una în locul alteia, deşteptându-i înfocarea sa în locul veseliei,
procurându-i o bucurie fără tâlc şi o dulceală simţită. De altfel, pentru lucrătorul rugăciunii minţii îi
este de folos să ştie şi faptul că înfocarea sau căldura uneori se ridică din coapse spre inimă şi întrun chip firesc, prin ea însăşi, dacă nu este însoţită de gânduri desfrânate.
şi aceasta, după cuvintele Prea Sfinlitului Patriarh Calist nu provine din înşelare, ci din fire. 135
Dar dacă cineva, va socoti această căldură firească drept harică, atunci aceasta va fi fără îndoială, o
înşelare. De aceea cel ce se nevoieşte, nu trebuie să-şi oprească atenţia asupra ei; ci s-o alunge.
Dar uneori diavolul, unindu-şi înfocarea cu pofta noastră, trage mintea spre gânduri desfrînate. şi
aceasta este o înşelare, fără îndoială.
Dar dacă trupul se încălzeşte în întregime, iar mintea rămâne curată şi nepătimaşă şi parcă întărită şi
scufundată în adâncul inimii, începând şi isprăvind rugăciunea în inimă; asta este fără îndoială o
lucrare harică, iar nu o înşelare.
În altă parte, Stareţul Vasile spune despre simţurile trupeşti, care se ivesc în vremea rugăciunii,
următoarele: mai întâi de toate, după cuvintele Prea Sfinţitului Calist, vine o căldură de la rinichi,
care parcă i-ar înconjura ca un brâu şi se pare că este o înşelare, dar nu este aşa; această căldură nu
vine din înşelare, ci din fire, şi este o urmare a nevoinţei rugăciunii. Dar dacă cineva socoate că
această căldură este harică, iar nu firească; atunci aceasta este fără îndoială, o înşelare. Dar oricum
ar fi această căldură, nevoitorul nu trebuie s-o primească, ci s-o respingă.
Mai vine o căldură de la inimă şi dacă, în această vreme, mintea cade în gânduri desfrânate, asta
este o neîndoioasă înşelare; dar dacă trupul se încălzeşte tot de la inimă, iar mintea rămâne curată şi
nepătimaşă, şi într-un fel parcă întărită în adâncul lăuntric al inimii, atunci aceasta este fără îndoială
din dar, iar nu din înşelare.
ştiind toate acestea, este necesar să ne deprindem mintea chiar de la început să stea în ceasul
rugăciunii deasupra inimii şi să privească în adâncul ei, iar nu la mijloc, dintr-o parte şi nu la
capătul ei, în jos. Trebuie să facem acest lucru, pentru că atunci când mintea stă deasupra inimii şi
săvârşeşte înlăuntrul ei rugăciunea, atunci ea este ca un împărat, care şezând pe o înălţime,
supraveghează liber gândurile sale, care se târăsc în jos, şi le distruge ca pe alţi prunci din Babilon
de piatra numelui lui Hristos. În trupul acesta, fiind îndepărtat în chip simţitor de coapse, el poate
scăpa uşor de înfocarea ce ţine de poftă, care a devenit prezentă în natura noastră, prin călcarea
poruncii săvârşită de Adam.
Dar dacă cineva îşi adună luarea aminte pentru rugăciune la jumătatea inimii, atunci fie din pricină
că se împuţinează căldura din inimă, fie că slăbeşte mintea şi că se toceşte atenţia din cauza unei
dese săvârşiri a rugăciunii, fie că sub influenţa războiului deşteptat de vrăjmaş, mintea va cădea de
la sine spre coapse şi se va amesteca împotriva voii cu căldura ce ţine de poftă.
Unii potrivit cu nechibzuinţa lor cea mai de pe urmă, sau, mai bine zis, potrivit cu necunoştinţa lor,
încep să facă rugăciunea la capătul inimii, în vecinătatea coapselor şi, în felul acesta, atingându-se
cu mintea parte de coapse, parte de inimă, cheamă ei înşişi înşelarea, cum cheamă vrăjitorul pe
şarpe. Iar alţii, suferind de o desăvârşită nechibzuinţă, nu cunosc nici chiar însuşi locul inimii şi
crezând că se găseşte în mijlocul pântecelui, îndrăznesc să facă acolo rugăciunea cu mintea. Vai şi
amar de înşelarea lor!
Tot astfel trebuie să deosebim şi căldura din vremea rugăciunii: căldura care este un dar firesc,
revărsat în inimă, ca un mir binemirositor, prin sfântul Botez, şi căldura care vine de la neascultarea
strămoşilor şi care este trezită de diavolul.
Cea dintâi se începe numai în inimă cu rugăciunea şi tot în inimă îşi termină rugăciunea, dând
sufletului liniştea şi roadele duhovniceşti. 136
Cea de a doua îşi are începutul de la rinichi şi spre rinichi îşi termină rugăciunea, pricinuind
sufletului o înăsprire, o răceală şi o tulburare.
Cea de a treia, răsărind dintr-un amestec cu înfocarea ce ţine de poftă, înflăcărează mădularele şi
inima prin îndulciri pătimaşe pline de desfrâu, robeşte mintea cu gânduri spurcate şi-l trage pe om
spre unirea trupească.
Cel ce este băgător de seamă, va cunoaşte şi va observa în curând toate acestea: vremea, experienţa
şi simţirea vor face ca toate să fie limpezi.
Sfânta Scriptură spune: "Doamne, oare n-am semănat sămânţă bună? De unde au răsărit neghinele"?
Este cu putinţă ca să ni se furişeze răul în cele bune; şi precum iedera se împleteşte cu pomul, aşa se
împleteşte înşelarea cu lucrarea minţii.
Înşelarea apare din părerea de sine şi din rânduiala de sine; şi drept leac slujeşte, pentru ea,
smerenia, cercetarea scripturilor şi sfatul duhovnicesc, dar nu abaterea de la învăţătura lucrării
minţii. Căci după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, noi nu trebuie nici să ne temem, nici să ne
îndoim, atunci când îl chemăm pe Dumnezeu, căci dacă unii s-au şi abătut din cale, vătămîndu-şi
mintea, să ştii că ei au suferit una ca aceasta din cauza rânduielii de sine şi din pricina unei minţi
înalte.
Iar pricina înălţării minţii, de o parte, este postul fără judecată şi fără măsură, când cel ce posteşte
crede că el săvârşeşte prin aceasta o faptă bună, neştiind că trebuie să postească în vederea curăţiei;
iar pe de altă parte, este vieţuirea în singurătate.
Înlăturând prima cauză, Sfântul Dorotei spune: cel ce se linişteşte, trebuie să se ţină întotdeauna de
calea împărătească, căci lipsa de măsură întru toate uşor este însoţită de părerea de sine, după care
urmează înşelarea. Nimicind însă a doua pricină, spune: numai celor puternici şi desăvârşiţi li se
cuvine să se lupte cu demonii şi să scoată împotriva lor sabia, care este cuvântul Domnului.
Însuşi mijlocul şi lucrarea înşelării constă în primul rând: în împărtăşirea vrăjmaşă cu poftele
coapselor dinlăuntru şi în al doilea rînd: în nălucirile, în închipuirile minţii.
Ferindu-ne de cea dintâi, sfântul părinte spune: cu toate că vrăjmaşul preface mişcările fireşti ale
coapselor în aparenţă mişcări duhovniceşti, trezind în locul căldurii înfocarea sa şi în locul veseliei
aducându-i o bucurie fără tâlc şi silind să primim înşelarea lui drept lucrarea darului, dar timpul,
experienţa şi simţirea îi dau pe faţă amăgeala.
Arătând a doua primejdie, sfântul părinte învăţă astfel: iar tu când te linişteşti, nu primi în nici un
caz ceva din cele ce vei vedea în chip simţit sau gândit, înlăuntrul tău sau afară de tine: fie chipul lui
Hristos, sau al Îngerilor, sau al unui sfânt, sau lumină sau foc şi altele. Aici din nou va reînvia şi va
învinui că lucrarea minţii este o înşelare. Căci ei cred că înşelarea nu se amestecă cu cântarea din
afară. Totuşi, să fie cunoscut că în toate: fie în cântare, fie în rugăciune, înşelarea are loc egal
datorită neiscusinţei lucrătorilor, cum spune Sfântul Ioan Scărarul. Vom încerca şi vom vedea, şi
vom măsura, ce dulceaţă ne vine în vremea cântării de la dracul desfrânării şi ce dulceaţă vine de la
dar şi puterea care trăieşte în noi. şi în alt loc: cântând şi rugându-te, supraveghează dulceaţa care
vine, ca nu cumva să fie amestecată cu otrăvuri amare.
Aşadar, tu vezi că înşelarea poate atinge deopotrivă atât pe cei ce cântă, cât şi pe cei ce se ocupă cu
rugăciunea. Cum însă cei ce nu cunosc lucrarea minţii au numai teamă de a-şi îndeplini în mod 137
corect cele cântate şi nu mai caută să găsească gândurile rele şi fierberea de pofte, atunci ei nici nu
ştiu, când partea ce ţine de poftă fierbe de la sine şi când este deşteptată de împărtăşirea vrăjmaşului
şi cum trebuie să scape de toate acestea.
Ei aud lupta şi primesc rane, dar cine sunt vrăjmăşii lor şi pentru ce ei se luptă, aceasta ei nu o ştiu.
Cunoscând din cele spuse, că nu lucrarea minţii este pricina înşelării, ci numai rânduiala de sine şi
înălţarea minţii, căci ea nu numai că nu ne duce în înşelare, ci dimpotrivă ne deschide ochii minţii
spre cunoaşterea ei şi spre înţelepţire, ceea ce noi n-am ştiut niciodată, dacă nu ne-am fi învălat cu
această sfinţită lucrare a minţii, chiar dacă cineva ar fi mare în cele ale postului şi ale liniştii.
După ce am făcut cunoştinţă cu învăţătura Stareţului Vasile despre rugăciunea minţii, ne vom
întoarce acum către învăţătura privitoare la acelaşi subiect a Starelului Paisie Velicicovschi.
După cum s-a spus mai sus, Stareţul Paisie a fost nevoit să se înfăţişeze cu scrierile sale, pentru ca
să-i păzească pe fraţii săi de atacurile ce se răspândeau în acea vreme asupra rugăciunii minţii, deşi
recunoşteau că problema ce şi-au pus-o, întrece puterea lui de înţelegere.
A ajuns până la mine zvonul, scrie el - că unele feţe din rândul monahilor, bazându-se numai pe
nisipul unei proprii înţelepciuni deşarte, - îndrăznesc să hulească împotriva dumnezeieştii rugăciuni
a lui Iisus, care se săvârşeşte de către minte în inimă, printr-o sfinţită lucrare.
Îndrăznesc să spun, că împotriva ei lucrează vrăjmaşul, pentru ca limbile lui, ca printr-o armă
proprie, să prihănească această lucrare dumnezeiască, şi prin orbirea minţii lui să se întunece acest
soare duhovnicesc.
Temându-mă ca nu cumva cineva, ascultând basmele vrăjmaşilor să cadă într-o hulă asemănătoare
şi să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu, hulind învăţătura unor atât de numeroşi Părinţi purtători
de Dumnezeu, care învaţă despre această dumnezeiască rugăciune şi, pe deasupra, nefiind în stare
să asculte cu nepăsare cuvintele îndrăzneţe împotriva acestei lucrări fără de prihană, precum de
asemenea, fiind convins de rugăminţile stăruitoare ale râvnitorilor acestei rugăciuni, m-am gândit
că, chemând în ajutor pe prea dulcele meu Iisus, să scriu - spre combaterea gândirii mincinoase a
celor ce vorbesc în deşert şi spre întărirea turmei alese de Dumnezeu, care s-a adunat în mănăstirea
noastră, - câteva cuvinte despre învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru o puternică, neclătinată şi
neîndoioasă adeverire întru dânsa.
Prin urmare, eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă, plecându-mi genunchii gândiţi ai inimii mele în
faţa neapropiatei măreţii ale dumnezeieştii Tale Slave, Te rog, Fiule, unule născut şi Cuvântul lui
Dumnezeu, care ai luminat pe orbul din naştere, luminează-mi şi mie întunecata mea minte,
dăruieşte sufletului meu darul Tău, ca această osteneală, să fie spre slava numelui Tău şi spre
folosul celor ce vor să se lipească de tine cu duhul spre lucrarea rugăciunii mintale şi să Te poarte
întotdeauna în inima lor, şi, de asemenea, spre îndreptarea celor ce, potrivit cu grosolăniile cele de
pe urmă, au îndrăznit să hulească această dumnezeiască lucrare!
Mai departe urmează expunerea învăţăturii despre rugăciunea minţii în şase capitole.
În primul capitol, Stareţul scrie că rugăciunea minţii este lucrarea vechilor Sfinţi Părinţi şi o apără
împotriva celor ce hulesc această rugăciune sfinţită.
Să se ştie, că această lucrare dumnezeiască a fost permanentă îndeletnicire a vechilor noştri Părinţi
purtători de Dumnezeu şi a iradiat ca un soare în multe locuri ale pustiei şi în mănăstirile de obşte; 138
în muntele Sinai, în schitul Egiptului, în muntele Nitriei, În Ierusalim şi în mănăstirile din
împrejurimi, într-un cuvânt în tot răsăritul: în ţarigrad şi în Sfîntul Munte al Athosului, şi în insulele
mărilor, iar în ultima vreme, şi în Marea Rusie.
Mulţi din Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, aprinzându-se de un foc serafic pentru Dumnezeu
şi aproape, s-au făcut prin această lucrare a rugăciunii sfinţite, ce se face cu mintea, cei mai riguroşi
păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Sfântului Duh.
Mulţi dintre ei, îndemnaţi de o inspiraţie ascunsă, dumnezeiască, au scris despre această rugăciune
divină în acord cu scrierea dumnezeiască a Vechiului şi Noului Testament, cărţile sfintelor
învăţături, pline de înţelepciunea Sfântului Duh.
şi ei au făcut acest lucru după deosebita Pronie dumnezeiască, pentru ca nu cumva în vremurile ce
vor urma să se dea uitării această lucrare dumnezeiască. Dar multe din cărţile scrise de ei, prin
îngăduinţa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, au fost distruse de saracinii care au pus stăpânire
pe împărăţia greacă, iar altele din mila lui Dumnezeu se păstrează până în zilele noastre.
Nimeni dintre drept credincioşi nu au îndrăznit vreodată să rostească un cuvânt de hulă împotriva
acestei lucrări dumnezeieşti ce se face cu mintea şi împotriva păzirii raiului din inimă, ci toţi, în
toate timpurile, s-au purtat faţă de ea cu o mare cinste şi cu o extremă evlavie, ca faţă de un lucru
care este plin de un mare folos duhovnicesc.
Dar începătorii răutăţii şi potrivnicul oricărei lucrări bune, diavolul, văzând că, mai ales prin această
lucrare a rugăciunii minţii, cinul monahal, alegându-şi partea cea bună, şade cu o nedeslipită
dragoste la picioarele lui Iisus, propăşind cu desăvârşire în poruncile lui dumnezeieşti, a început să
întrebuinţeze toate sforţările, ca să prihănească şi să hulească această lucrare mântuitoare şi, numai
dacă este cu putinţă s-o distrugă de pe faţa pământului. El s-a zbătut să ajungă aici pe calea nimicirii
cărţilor, când prin mijlocirea amestecului neghinelor ucigătoare de suflete în grâul curat şi ceresc,
mulţumită cărui fapt, oamenii care nu au judecată, - văzându-i pe cei ce s-au atins cu de la sine
putere de această lucrare şi, după înălţarea lor, au secerat spini în loc de grâu, iar în locul mântuirii
au găsit pierzarea - rostesc hula împotriva lucrării sfinte.
Fără să se mulţumească cu cele spuse, diavolul a găsit în ţările Italiei un şarpe de Calabria, pe
ereticul Varlaam şi, sălăşluindu-se în el cu toată puterea lui, l-a îndemnat să hulească şi credinţa
noastră ortodoxă şi această sfinţită lucrare a minţii.
Băgaţi de seamă dar, prietenilor, când îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii, nu vă faceţi cumva şi
voi părtaşi acestui eretic şi celor de un gând cu el?
Oare nu vă cutremuraţi cu sufletul, când vă gândiţi că puteţi cădea, asemenea lor, sub anatema
bisericii şi să fiţi înstrăinaţi de Dumnezeu?
Într-adevăr, ce pricină legiuită aveţi voi de huliţi această lucrare fără prihană şi de trei ori fericită?
Eu nu pot pricepe deloc. Vi se pare că chemarea numelui lui Iisus este fără de folos? Dar noi nici nu
putem gândi să ne mântuim prin altceva decât numai în numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Sau poate mintea omenească cu care se săvârşeşte rugăciunea este cu prihană? Dar nici aceasta nu
este cu putinţă, căci Dumnezeu l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar chipul lui
Dumnezeu şi asemănarea se găsesc în sufletul omenesc, care, ca o făptură dumnezeiască, este curat 139
şi fără prihană. De aceea, şi mintea, acest principal simţ al sufletului, asemenea văzului în trup, este
tot fără de prihană.
Dar poate că este vrednică de hulă inima, pe care, ca un jertfelnic, mintea liturgiseşte înaintea lui
Dumnezeu, tainica jertfă a rugăciunii? Nici asta nu este adevărat. Căci şi inima este zidirea lui
Dumnezeu şi, ca întreg trupul omenesc, este foarte bună. Prin urmare, dacă chemarea numelui lui
Iisus este mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, atunci ce
prihană are omul, când înalţă cu mintea din adâncul inimii o rugăciune către prea Dulcele Iisus şi
când cere milă de la El?
Sau poate că huliţi şi respingeţi rugăciunea minţii, pentru că Dumnezeu, după părerea voastră, nu
aude rugăciunea ce se săvârşeşte în inimă în chip tainic, ci aude numai acea rugăciune, care este
rostită cu gura?
Dar asta este o hulă împotriva lui Dumnezeu, căci Dumnezeu vede inimile şi gândurile cele mai
subţiri ce se află în inimă sau ce sunt pe cale de a se ivi. El ştie cu precizie şi ştie totul, ca un
Dumnezeu a toate văzător.
El însuşi caută chiar în noi o astfel de rugăciune care să se înalţe, în chip tainic, din adâncul inimii,
ca o jertfă curată şi fără de prihană, poruncind: "Dar tu, când te rogi, intră în cămara ta şi,
închizîndu-ţi uşa, roagă-te Tatălui tău care este ascuns, şi Tatăl tău care vede într-ascuns, îţi va
răsplăti la arătare" (Mat. 6, 6).
Aceste cuvinte ale Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur - gura lui Hristos, luminătorul întregii lumi,
învăţătorul sobornicesc - le raportează în omilia 19-a asupra Evangheliei lui Matei, după
înţelepciunea dată lui de Duhul Sfânt, nu la acea rugăciune care se rosteşte numai cu gura şi cu
limba, ci la rugăciunea cea mai tainică, fără glas, ce se înalţă din adâncul inimii, pe care el ne învaţă
s-o săvârşim nu numai în chip trupesc, nu numai prin rostirea gurii, ci cu cea mai spontană râvnă, cu
toată încetineala şi zdrobirea duhului, cu lacrimi lăuntrice şi cu durere sufletească, ţinând închise
uşile gândurilor.
şi aduce din scrierile dumnezeieşti ca mărturie, cu privire la această tainică rugăciune, pe văzătorul
de Dumnezeu, Moise şi pe Sfinta Ana şi pe dreptul Avel, spunând astfel: "Eşti îndurerat cu sufletul?
Nu poţi să nu strigi, căci celui prea îndurerat îi este propriu să se roage si să ceară astfel, cum am
spus eu. Căci şi Moise fiind îndurerat, s-a rugat astfel şi durerea lui a fost auzită, lucru pentru care
Dumnezeu i-a şi spus lui: "De ce strigi către Mine?"; şi Ana, cu toate că glasul ei nici nu se auzea, a
căpătat tot ce a dorit, aşa cum a strigat inima. şi Avel care nu s-a rugat tăcând, şi nu după sfârşitul
său? Sângele lui ridică un glas mai puternic decât o trâmbiţă. Nu te împiedic să suspini şi tu ca
Moise. Sfâşie, după cum a poruncit proorocul, inima, iar nu veşmintele; cheamă-L pe Dumnezeu
din adânc. Din adâncuri, a spus el, Te-am chemat, pe tine Doamne! De jos, din inimă, înalţă glasul,
fă-ţi din rugăciune o taină".
şi în alt loc: "Tu nu te rogi oamenilor, ci lui Dumnezeu care este pretutindenea şi care te aude
înainte de a-I spune ceva şi care ştie dinainte ce vei gândi; dacă te rogi astfel, vei primi o mare
răsplată. şi încă: "El fiind nevăzut, vrea ca şi rugăciunea ta să fie tot aşa".
Vedeţi prieteni, că după mărturiile stâlpului nebiruit al ortodoxiei, mai există o altă rugăciune, în
afară de cea rostită cu gura, una tainică, nevăzută, fără glas, ce se înalţă din adâncul inimii către 140
Dumnezeu, pe care o primeşte Domnul, ca pe o jertfă curată, ca pe o aromă de bună mireasmă
duhovnicească, de care se bucură şi se veseleşte, văzând mintea, care în chip deosebit trebuie să fie
închinată lui Dumnezeu, unită cu El prin rugăciune.
Pentru ce v-aţi înarmat limba cu hula împotriva acestei rugăciuni ocărând-o, vorbind-o de rău,
urând-o, batjocorind-o, lepădându-vă de ea şi îngreţoşându-vă de ea ca de lucrul cel mai spurcat, şi
ca să spun pe scurt, nevoind nici să auziţi de ea?
Mă cuprinde groaza şi cutremurul, când văd un asemenea început nebunesc! Dar o să vă mai întreb
ceva: nu huliţi această rugăciune pentru că vi s-a întîmplat poate, să aveţi sau să auziţi, că cineva din
lucrătorii acestei rugăciuni ţi-au vătămat mintea, sau că au luat drept adevăr o înşelare oarecare, sau
că a suferit un oarecare rău sufletesc şi voi aţi crezut că pricina tuturor acestor lucruri a fost
rugăciunea minţii?
Dar nu! Nu! Sfinţita rugăciune a minţii, care lucrează prin darul lui Dumnezeu, îl curăţă pe om de
toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai osârduitoare pază a poruncilor lui Dumnezeu şi îl păstrează
nevătămat în faţa tuturor vrăjmaşilor şi în faţa înşelării.
Dacă cineva ar îndrăzni să practice această rugăciune cu rânduială proprie, nu după puterea
învăţăturilor Sfinţilor Părinli, fără întrebare şi fără sfatul celor iscusiţi, fiind pe deasupra înfumurat,
pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, nemaipetrecând într-o viaţă singuratică şi
pustnicească, de care, pentru rânduiala lor proprie, nu este vrednic să-i vadă nici urma, un astfel de
om, într-adevăr, confirm eu, va cădea lesne în toate laturile şi înşelările diavolului.
Cum adică? Nu cumva această rugăciune apare ca o pricină de înşelare? Să nu fie!
Dar dacă voi prihăniţi din acest motiv rugăciunea minţii, atunci voi trebuie să prihăniţi şi cuţitul,
dacă i s-ar întâmpla unui oarecare copil mic care, jucându-se cu acest cuţit, şi-ar pricinui, din
nechibzuinţa lui, o rană. Atunci ar trebui să se interzică şi ostaşilor să poarte sabia ostăşească, dacă i
s-ar întîmpla vreunui soldat a se înjunghia cu sabia sa. Dar aşa, cum nici cuţitul, nici sabia, nu pot fi
socotite vinovate de răul ce li s-a pricinuit, tot astfel nici sabia duhovnicească - rugăciunea mintală
şi sfinţită - nu este vinovată întru nimic. Vinovate sunt însă rânduiala de sine şi mândria celor ce
încep lucrarea singuri, în urma cărora ei cad într-o înşelare drăcească şi cad victima tuturor relelor
sufleteşti.
De altfel, pentru ce vă întreb atât de mult despre pricina hulei voastre împotriva acestei sfinţite
rugăciuni? Eu ştiu, o prietenii mei, ştiu bine însăşi pricina esenţială a hulei voastre: mai întâi, este
citirea sfintelor Scrisori pe care o săvârşiţi nu după poruncile lui Hristos, fără ispitire; al doilea, este
neîncrederea faţă de învăţătura Părinlilor noştri, care învaţă despre această rugăciune dumnezeiască;
al treilea, este importanţa voastră extremă, care poate că, niciodată n-a văzut scrierile privitoare la
aceşti Părinţi ai noştri purtători de Dumnezeu, sau, cel puţin, n-a înţeles deloc puterea cuvintelor
înţelepţilor lui Dumnezeu - iată unde se cuprinde pricina esenţială a relei voastre înţelepciuni.
Dacă însă voi aţi fi citit cu frica lui Dumnezeu şi cu deplină luare aminte, cu o credinţă
neîndoielnică, cu o ispitire iubitoare de osteneală şi cu o smerită cugetare cărţile Părinţilor, care
cuprind în ele toată înţelepciunea vieţii evanghelice şi care sunt necesare monahilor spre folosul lor
sufletesc şi spre îndreptare, spre o adevărată, sănătoasă şi smerită cugetare în înfăţişarea gândurilor,
atunci Domnul n-ar fi îngăduit să cădeţi într-o atât de adâncă hulă rea. Ci El v-ar fi înflăcărat cu 141
darul Său, prin această lucrare, pentru negrăita Lui dragoste, aşa încât dimpreună cu Apostolul, aţi fi
fost gata.să strigaţi: "Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?" (Rom. 8, 35).
şi voi, nu numai că n-aţi fi rostit vreo hulă împotriva ei, dar aţi fi fost gata să vă puneţi şi sufletul
pentru ea, simţind din lucrarea însăşi şi din experienţă un negrăit folos pentru sufletele voastre, ce
vine din această luare aminte a minţii.
Pentru izbăvirea voastră şi a tuturor celor ce se îndoiesc din mrejele marelui rău sufletesc, eu nu
găsesc o lecuire mai potrivită, decât să vă arăt, pe cât îmi va ajuta Domnul în această privinţă, cum
Sfinţii noştri Părinţi purtători de Dumnezeu, întemeindu-se pe nezdruncinata piatră a Sfintei
Scripturi, învaţă despre această a tot sfântă rugăciune, care se săvârşeşte de către minte şi inimă. Ba
chiar voi înşivă, când veţi vedea limpede şi la arătare adevărul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, şi când,
cu ajutorul darului lui Dumnezeu, care se va atinge de sufletele voastre, vă veţi vindeca de neputinţa
voastră duhovnicească, îi veţi aduce lui Dumnezeu o pocăinţă sinceră de rătăcirea voastră şi vă veţi
învrednici de mila Lui şi de desăvârşita iertare a păcatului nostru.
În al doilea capitol, Stareţul Paisie lămureşte de unde îşi trage începutul rugăciunea lui Iisus ce se
face cu mintea şi ce fel de mărturii, luate din Sfânta Scriptură, aduc despre ea Părinţii purtători de
Dumnezeu.
Să vă fie cunoscut că după scrierile Sfinţilor Părinţi, există două rugăciuni ce se fac cu mintea.
Una este pentru noii începători, care corespunde cu lucrarea; alta este pentru desăvârşiţi, care
corespunde cu vederea. Prima este începutul, a doua este sfârşitul, căci lucrarea este înălţarea spre
vedere.
Trebuie să ştiţi, că după Sfântul Grigorie Sinaitul, există primele opt vederi, pe care numărându-le,
el spune astfel: "Noi numărăm primele opt vederi: întâia - despre Dumnezeu, fără formă şi fără
început, nezidit, pricina tuturor, Unitatea întreită în Dumnezeu mai presus de cele ce există; a doua -
despre puterile gândite, cu ordinea şi întocmirea lor; a treia - alcătuirea celor existente; a patra -
pogorământul plin de supraveghere a Cuvântului; a cincea - învierea de obşte; a şasea - înfricoşata
Judecată şi a doua venire a lui Hristos; a şaptea - munca veşnică şi a opta - Împărăţia Cerurilor care
nu are sfârşit.
Mă voi stărui, acum, după puterea slabei mele judecăţi, să lămuresc în ce putere trebuiesc înţelese
lucrarea şi vederea.
Să fie cunoscut - o spun aceasta celor ce sunt asemenea mie, celor mai simpli călugări - că întreaga
nevoinţă monahală, cu care cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu, se nevoieşte în dragostea de
Dumnezeu şi de aproapele, în blândeţe, smerenie şi răbdare şi în toate celelalte porunci
dumnezeieşti şi părinteşti, în desăvârşita supunere - după Dumnezeu - cu sufletul şi cu trupul, în
post, în priveghere, în lacrimi şi în celelalte ohoseli trupeşti, în săvârşirea plină de osârdie a pravilei
de biserică şi de chilie, în exerciţiul rugăciunii mintale şi tainică, în plân