DIALOGUL II (Convorbirea a doua)
Continuarea convorbirii despre rugăciunea lui Iisus cea lucrătoare; despre mijoacele prin
care se învaţă această rugăciune, despre greutăţile, nedumeririle şi greşelile ce se ivesc în
timpul acestei rugăciuni şi despre rugăciunea harică, de sine mişcătoare
Monahul. Cu binecuvântare, să continuăm convorbirea noastră.
Preotul. Iertaţi-mă, părinte, dar eu vreau să amintesc făgăduinţa Dv. de a-mi lămuri deosebirea între
treptele rugăciunii lui Iisus, potrivit cu vârsta cea duhovnicească şi cu sporirea celor ce lucrează
această rugăciune.
Monahul. Dv. vă interesaţi de această latură a problemei numai dintr-o dorinţă de a şti teoretic acest
lucru sau pentru că, prin încercare, aţi cunoscut cei dintâi paşi ai acestei lucrări de rugăciune şi
căutaţi îndrumări pentru mai departe? Dacă chestiunea aceasta vă interesează numai din punct de
vedere teoretic, apoi răspunsul la această întrebare, fiind doar un câştig al minţii şi memoriei Dv. nu
vă va aduce cine ştie ce folos.
Eu îmi amintesc un caz, când un ucenic se plângea stareţului său, că, după ce a citit cartea Sf. Ioan
Scărarul, în mintea lui n-a rămas nimic. Stareţul i-a răspuns: "Această carte o poţi ţine în minte
numai lucrând-o. Îmi vine în minte şi alt caz petrecut cu cuviosul Pavel cel Preaprost, care l-a rugat
pe Sf. Antonie să-l înveţe Psaltirea. Şi când Antonie a rostit cele dintâi cuvinte: "Fericit bărbătul,
care n-a umblat în sfatul necredincioşilor", apoi cuviosul Pavel l-a oprit şi a zis: "Aşteaptă, celelalte
mi le vei spune când voi învăţa să le împlinesc pe cele spuse de tine."
Din aceste pilde, Dv. vedeţi că ştiinţa vieţii celei duhovniceşti se învaţă nu printr-o însuşire teoretică
cu mintea, ci prin încercarea practică a vieţii.
Preotul. Vă mulţumesc, părinte, pentru această lămurire, însă eu totuşi aş dori să ştiu cât mai multe
despre rugăciunea lui Iisus, chiar înainte de a începe s-o lucrez practic, ca să-mi pot vedea cât mai
limpede vârsta mea cea duhovnicească şi locul unde stau duhovniceşte, precum şi întreaga cale a
rugăciunii ce-mi stă înainte, şi astfel să păşesc pe această cale mai conştient, mai liniştit şi mai
sigur. 230
Monahul. Ei bine, fie cum ziceţi Dv. Vă amintiţi că data trecută am vorbit despre ceea ce se
numeşte rugăciunea lui Iisus, ce însemnătate are în viaţa noastră duhovnicească îndeletnicirea cu
această rugăciune, ce condiţii sunt trebuincioase pentru lucrarea ei binefăcătoare, şi ce fel de roadă
aduce ea în sufletul nostru. Convorbirea de acum va completa, în parte, cele ce n-au fost spuse data
trecută, iar, în parte, vom continua să adăugăm şi alte lucruri noi; anume vom vorbi, cum trebuie să
ne deprindem cu rugăciunea lui Iisus şi ce, fel de greutăţi, nedumeriri şi greşeli ni se pot întâmpla, şi
numai după aceea vom vorbi despre rugăciunea harică.
După cum s-a spus deja data trecută, în lucrarea rugăciunii lui Iisus, e foarte important să se ţină
seama de păstrarea unei ordini şi continuităţi. Orice grăbire, nerăbdare, sărituri înainte, dorinţe de a
ajunge la rezultatele cele de pe urmă ale rugăciunii, fără a trece cale premergătoare înceată şi
dureroasă, nu numai că nu se împacă cu simţământul de evlavie, în ce priveşte rugăciunea, ci încă îl
sortesc pe lucrător la o deplină nereuşită şi nerodire a ostenelilor lui, ba încă şi mai mult, ajung o
pricină de înşelare de sine şi amăgire, care duc şi până la vătămarea minţii. Să ferească Domnul pe
lucrătorul rugăciunii lui Iisus de această cale falsă şi pierzătoare! De aceea, povăţuitorii acestei
lucrări şi cer de la ucenicii lor să nu se smucească de capul lor înainte, ci cu luare aminte, ce-i cu
putinţă, cu evlavie, cu un simţământ de pocăinţă şi cu osteneală necurmată, să îndeplinească
lucrarea de la început a rugăciunii, aşteptând cu răbdare până când însuşi Domnul, când va găsi că e
nevoie, să-i ridice pe ei pe treapta următoare. Aceasta este singura rânduială dreaptă a unei sporiri în
rugăciune. E cu putinţă să te apropii de această lucrare mult mai simplu şi mai sincer, fără a te
încorda şi fără a te sili să storci din tine cutare sau cutare simţăminte, lăsând toate acestea în voia lui
Dumnezeu. Să nu te gândeşti deloc că începi un lucru oarecare mare, deosebit, prin care să te
deosebeşti de ceilalţi oameni. Numai un singur lucru trebuie - să te socoteşti în faţa lui Dumnezeu
un păcătos, care caută mântuirea şi orânduirea sufletului şi vieţii sale, prin lucrarea sfintei rugăciuni
a lui Iisus. Trebuie să ai în inima ta o credinţă sinceră, mică măcar cât un grăunte de muştar, că
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi adevăratul Dumnezeu - este într-adevăr
Mântuitorul nostru, Izbăvitorul nostru, al lumii, Cel făgăduit, care sigur poate să facă viu şi sufletul
meu şi să aprindă în el o viaţă adevărată, curată şi sfântă. Fără o astfel de credinţă, chiar rugăciunea
e cu neputinţă. Ea ajunge o vorbă goală, deşartă şi fără de rod. Pe măsură ce lucrăm rugăciunea lui
Iisus, credinţa noastră cea slabă se va întări şi se va înflăcăra şi, în sfârşit, va ocupa în inima noastră
cel dintâi şi cel mai de seamă loc. Mai departe trebuie să ne silim să împlinim tot ce ne-a poruncit
Domnul Iisus Hristos în sfânta Sa Evanghelie, ca să facem, prin fapte să ne dovedim credinţa, să
avem dragoste nefăţarnică către aproapele, să ne socotim mai răi decât toată făptura şi printr-o
inimă îndurerată şi zdrobită să ne simţim păcatele noastre. De la lucrarea rugăciunii lui Iisus, luarea
aminte se va aduna, gândurile nu se vor mai împrăştia, gândurile cele deşarte şi necurate îşi vor
pierde din obrăznicia lor.
În ordinea continuităţii, vom începe această convorbire prin a expune acele sfaturi practice, pe care
le dă Ep. Teofan, tuturor celor ce doresc să deprindă o rugăciune dreaptă. De la început, el vorbeşte
despre rugăciune în general, iar pe urmă despre rugăciunea lui Iisus, aparte. Sfaturile lui sunt
cuprinse în următoarele, pentru rugăciune în general:
1. Alege-ţi pravila de rugăciune - cea de dimineaţa, cea de zi şi cea de seara. 231
2. Pravila să fie mică de la început, ca să nu-l îndepărteze pe omul ce nu-i obişnuit cu această
lucrare şi cu osteneala duhului.
3. Trebuie făcută totdeauna cu frică (cu evlavie), cu siguranţă (stăruinţă) şi cu luare aminte.
4. Se cere să stai în picioare, să faci mătănii, să îngenunchiezi, să faci semnul crucii, iar uneori să
cânţi.
5. Cu cât mai des te aşezi la această rugăciune cu atât e mai bine ... nu mult, ci cât mai des.
6. Ce fel de rugăciuni să citeşti, e arătat în cartea de rugăciuni. Dar e bine să o deprinzi pe una, ca
începând-o pe ea, de îndată să se aprindă duhul.
7. Pravila de rugăciune e simplă: stând la rugăciune, rosteşte-o cu frică şi cu cutremur (cu evlavie)
ca la urechile lui Dumnezeu, însoţind-o de semnul crucii, închinăciuni, cădere cu faţa la pământ,
potrivit cu mişcările duhului.
8. Pravila luată trebuie îndeplinită nepărat totdeauna, însă acest lucru nu te împiedică ca să mai
adaugi, dacă te îndeamnă inima.
9. Citirea şi cântarea în auz sau pe şoptite, sau în tăcere, e la fel, căci Domnul este aproape. Însă,
uneori e mai bine să faci toată rugăciunea într-un fel, iar alteori altfel.
10. Cu tărie să ţii minte ţinta rugăciunii (scopul), celei de pe urmă. Acea rugăciune e bună care se
termină cu căderea plină de simţire înaintea lui Dumnezeu: "cu judecăţile pe care le şti, mântuieştemă".
11. Sunt trepte ale rugăciunii: cea dintâi treaptă e rugăciunea trupească, cu mai mult citit, cu stare
în picioare, cu mătănii. Luarea aminte fuge, inima nu simte, plăcere nu e; aici e răbdare şi osteneală.
Cu toate acestea însă hotărăşte-te şi la rugăciune. Aceasta e rugăciunea lucrătoare. A doua treaptă e
rugăciunea cu luarea aminte; mintea se adună la ora de rugăciune şi poate s-o rostească toată în
mod conştient fără risipire. Luarea aminte se uneşte cu cuvântul cel scris şi-l rosteşte ca pe al său. A
treia treaptă e rugăciunea simţită; de la luare aminte se încălzeşte inima şi ce e acolo în gând aici
ajunge simţire. Acolo cuvântul e zdrobitor, iar aici e zdrobirea. Cine a ajuns la simţire, acela se
roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea acest lucru este şi culmea
creşterii în rugăciune - aşezându-te la rugăciune să treci de la simţire la simţire.
12. Dar oricât de desăvârşit s-ar socoti pe sine, în rugăciune, pravila de rugăciune nu trebuie
părăsită niciodată, ci trebuie făcută, după cum s-a arătat mai sus, şi totdeauna trebuie început de la
rugăciunea lucrătoare. Cu aceasta trebuie unită şi cea a minţii, iar după ele va veni şi cea a inimii.
Fără cea dintâi (lucrătoare) pierde şi aceasta de pe urmă, şi omul va socoti că se roagă, iar de fapt
acest lucru nu se va petrece.
13. Când simţământul de rugăciune va ajunge să fie necurmat, atunci începe rugăciunea cea din
duh, care e un dar al Duhului lui Dumnezeu, Care se roagă pentru noi - ultima treaptă de rugăciune
ce poate fi atinsă. Însă este, se zice, o rugăciune ce nu poate fi atinsă cu mintea, sau care depăşeşte
hotarele conştiinţei (aşa la Sf. Isaac Sirul), (Ep. Teofan, Calea către mântuire, pag. 240 - 241).
Aceasta este ordinea lucrării de rugăciune în general. Multe din îndrumările date de Ep. Teofan
pentru rugăciunea cea de obşte, de dimineaţa ori seara, se potrivesc şi pentru rugăciunea lui Iisus,
după cum lesne poate vedea fiecare. Însă cele spuse aici, Ep. Teofan le completează şi cu alte
sfaturi, care sunt potrivite numai pentru rugăciunea lui Iisus. 232
"Deprinderea rugăciunii lui Iisus, scrie el, pe dinafară e ca să ajungi ca ea, de la sine, să se mişte
neîncetat pe buze, iar, pe dinlăuntru, să se adune mintea în inimă şi să stai neîncetat în faţa
Domnului, unind cu aceasta o căldură a inimii, care poate fi de diferite trepte, şi părăsind toate
celelalte cugete, dar mai ales să cazi cu zdrobire şi smerenie înaintea Domnului Mântuitor.
Începutul acestei deprinderi se pune printr-o rostire, cât e cu putinţă mai deasă, a acestei rugăciuni
în inimă. Rostirea deasă adună mintea la un loc, ca să stea înaintea Domnului. Statornicirea acestei
rânduieli înlăuntru e însoţită de încălzirea inimii şi de alungarea cugetelor, chiar celor mai simple,
nu numai celor pătimaşe. Când în inimă va începe să licărească focul alipirii noastre de Dumnezeu,
atunci odată cu el se va statornici înlăuntru o aşezare paşnică a inimii, cu o cădere zdrobită şi
smerită a minţii înaintea Domnului. Până aici ajunge osteneala noastră proprie, cu ajutorul harului
lui Dumnezeu. Iar cele ce se vor petrece în rugăciune, mai presus de acestea, acelea vor fi numai un
dar al harului. La Sf. Părinţi se pomenesc acestea numai pentru ca cineva, ajungând la limita arătată,
să nu socoată, că mai mult n-are ce dori şi să nu-şi închipuie că e la culmea desăvârşirii celei de
rugăciune, sau celei duhovniceşti. Deci, iată lucrul tău cel dintâi - să rosteşti des, cât se poate mai
des, rugăciunea lui Iisus, până când te vei deprinde s-o spui neîncetat. Fă acest lucru astfel:
1. Hotărăşte-ţi, în pravila ta de rugăciune, o parte şi pentru rugăciunea lui Iisus. Fă această
rugăciune de câteva ori la începutul pravilei de rugăciune, şi de câteva ori la sfârşitul ei. Dacă ai
râvnă şi după fiecare rugăciune din pravila ta, fă la fel.
2. Numărul, de câte ori se rosteşte rugăciunea aceasta, de fiecare dată, hotărăşte-ţi-l singur, sau în
urma sfatului părintelui tău duhovnicesc. Numai să nu-ţi rânduieşti multe de la început; pe urmă
însă, după ce te obişnuieşti cu această rugăciune, mai adaugă câte puţin.
Dacă vreodată îţi vine dorinţa să mai rosteşti odată numărul hotărât, apoi nu te lepăda fără însă a-ţi
face pravilă din aceasta, ci numai pentru data aceasta. Şi ori de câte ori ţi-ar cere inima acest lucru,
nu te lepăda.
3. Nu te grăbi să rosteşti o rugăciune după alta, ci rosteşte-le cu aceeaşi măsură de durată, însă să nu
te îngrijeşti numai de cuvinte, ci mai ales ca mintea să fie în inimă şi să stea în faţa Domnului, ca şi
cum ar fi de faţă, cu o conştiinţă deplină a măreţiei, harului şi dreptăţii Lui.
4. Dacă eşti slobod, apoi între o rugăciune şi alta, rânduieşte-ţi să te opreşti ca şi cum, de obicei, te
aşezi la rugăciune, şi înalţă către Domnul această rugăciune de câteva ori. Iar de nu eşti slobod, apoi
intercalează această rugăciune printre faptele şi chiar vorbele tale.
5. Făcând această rugăciune în timpul pravilei, sau în afară de ea, aşază-te când o faci în poziţie de
rugăciune; când o rosteşti, de fiecare dată, fă o închinăciune - de zece ori până la brâu, iar după
aceasta, odată o metanie până la pământ - şi aşa până vei isprăvi. Desigur, că tu ai auzit sau ai citit,
că Părinţii, în pravilele lor de rugăciune, rânduiesc multe metanii. Unul din ei a zis: nu e împlinită
rugăciunea, dacă cineva nu-şi va osteni trupul său prin mătănii. Dacă tu vei hotărî să urmezi, după
puterea ta, acest lucru, apoi, în curând, vei vedea rodul ostenelilor tale de a deprinde rugăciunea lui
Iisus.
6. Despre îndrumările, învăţăturile şi prevenirile de mai departe, în ce priveşte rugăciunea lui Iisus,
citeşte în Filocalie - pe Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Nichifor monahul, Ignatie şi Calist
precum şi învăţăturile tuturor celorlalţi Părinţi despre rugăciunea lăuntrică ce se potrivesc şi pentru 233
rugăciunea lui Iisus. Bagă de seamă: în învăţăturile Sf. Părinţi de mai sus, tu vei găsi poveţe, cum să
şezi, cum să ţii capul şi cum să lucrezi cu răsuflarea. Aceste mijloace, după cum au spus Calist şi
Ignatie, nu sunt neapărat trebuincioase, ci sunt numai nişte acomodări de dinafară, care însă nu sunt
potrivite pentru toţi. Pentru tine e deajuns să fi cu luare aminte în inimă, în faţa Domnului, şi să-ţi
înalţi această scurtă rugăciune cu evlavie şi smerenie, cu mătănii când îţi faci pravila, şi cu
închinăciuni de gând, când faci acest lucru printre îndeletniciri.
7. Bagă de seamă însă: să fii cu luare aminte în inimă, sau în piept, cum zic unii părinţi - anume
ceva mai sus de sânul stâng - şi acolo să rosteşti rugăciunea lui Iisus. Când începe să te doară inima
de încordare, atunci fă cum ne sfătuieşte Nichifor Monahul: aşază-te cu luare aminte şi cuvântul de
rugăciune acolo unde de obicei vorbim cu noi înşine, sub gâtlej, în susul pieptului. După aceea,
iarăşi te vei coborî deasupra sânului stâng. Nu nesocoti această observaţie, oricât de simplă şi de
puţin duhovnicească ţi s-ar părea.
8. La Sf. Părinţi vei găsi multe avertizări. La toate le-au dat prilejuri încercările unei lucrări greşite.
Ca să scapi de aceste greşeli, să ai drept sfătuitor pe părintele tău cel duhovnicesc, sau să stai de
vorbă cu un frate de acelaşi gând cu tine şi încredinţează-le lor toate cele ce ţi se întâmplă în timpul
ostenelii tale. Iar tu, totdeauna lucrează cu cea mai mare simplitate, cu cea mai mare smerenie şi
sporul să nu ţi-l atribui ţie. Să ştii că sporul adevărat se petrece înlăuntru, pe nesimţite, fără să iasă
la iveală, cum se petrece şi cu creşterea trupului. De aceea, când vei auzi înlăuntrul tău, A, iat-o! Să
şti că acesta este glasul vrăjmaşului care îşi închipuie ceva aparent în locul celor adevărate. Aici e
începutul înşelării de sine. Înăbuşă de îndată acest glas; altfel, el ca o trâmbiţă va răsuna întru tine,
hrănind părerea ta de sine.
9. Nu-ţi hotărî un timp care ţi-ar trebui pentru a spori în rugăciune. Hotărăşte-te numai să te
osteneşti şi să te osteneşti. Vor trece luni şi ani până când se vor arăta slabele roade ale reuşitei.
Unul dintre Părinţii din Athos spunea despre sine, că au trebuit doi ani până când i s-a încălzit
inima, iar la altul oarecare, acest lucru a venit peste opt luni. La fiecare, acest lucru se petrece pe
măsura puterilor şi râvnei lui faţă de acest lucru." (Ep. Teofan, Războiul nevăzut, pag. 207 - 212).
Astfel sunt mijloacele cele de dinfară a deprinderii rugăciunii lui Iisus. Odată cu aceasta, Ep. Teofan
arată şi rânduiala cea dinlăuntru a rugăciunii. El zice: rugăciunea este o lucrare lăuntrică. Cel mai de
seamă lucru, de care trebuie să te îndeletniceşti, este pomenirea lui Dumnezeu sau umblarea în
prezenţa Iui Dumnezeu. Stăruiţi-vă să vă câştigaţi deprinderea de a vă da seama şi de a simţi că
sunteţi mereu sub privirea ochiului lui Dumnezeu, care pătrunde întregul adânc al inimii voastre şi
care vede toate mişcările voastre cele dinlăuntru." "Rădăcina unei bune aşezări lăuntrice este frica
de Dumnezeu. Ea trebuie să nu ne părăsească niciodată. Ea va ţine totul încordat şi nu va lăsa nici
mădularele, nici gândurile să slăbească, zidind o inimă veghetoare şi un gând treaz. Însă trebuie de
ţinut minte şi de simţit totdeauna că propăşirea din viaţa cea duhovnicească şi din toate
manifestările ei este un rod al harului lui Dumnezeu. Viaţa cea duhovnicească toată e de la Duhul
cel Prea Sfânt al lui Dumnezeu". "Căutaţi şi veţi afla," a făgăduit Domnul. Ce trebuie să căutăm? O
comuniune vie şi simţită (pipăibilă) cu Domnul. Acest lucru îl dă harul lui Dumnezeu, însă trebuie
şi noi să ne ostenim pentru acest lucru. Încotro ne îndreptăm ostenelile? Într-acolo ca să pomenim
pururea pe Domnul, ca şi cum ar fi aproape, ba chiar în inima noastră. Aşază-te deci cu luare aminte 234
în inimă în faţa Domnului şi zi: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă, pe
mine păcătosul. Întreaga lucrare în aceasta se cuprinde, şi în fond mai mult nu se cere nimic.". (Din
scrisorile Ep. Teofan către un monah).
Când facem rugăciunea lui Iisus, o însemnătate deosebită are întrebarea unde trebuie să fie adunate,
în timpul rugăciunii mintea şi luarea aminte a celui ce se roagă. După cuvintele tuturor
povăţuitorilor rugăciunii lui Iisus, luarea aminte a minţii trebuie să fie adunată nu în cap, ci în
inimă. Ep. Teofan scrie: până când nu se va aşeza sufletul cu mintea sa în inimă, până atunci nu se
vede şi de nimic nu-şi dă seama cum trebuie (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 140).
Trebuie să ne coborâm din cap în inimă. Acum gândirea dumitale despre Dumnezeu este în cap. Iar
însuşi Dumnezeu parcă s-ar afla pe dinafară, şi reiese că aceasta este o lucrare dinafară. Atâta vreme
cât vor rămânea în cap gândurile nu se vor aşeza în linişte, ci se vor frământa mereu, ca fulgii de
zăpadă iarna, sau ca roiurile de gâze vara (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 168).
"Mi-ai scris că din pricina atenţiei te doare chiar capul. Da, dacă lucrezi numai cu capul, aşa se
întâmplă, dar când te vei coborî în inimă, nu va mai fi nici o osteneală; capul se va deşerta şi
gândurile se vor sfârşi. Ele toate sunt în cap, aleargă unele după altele şi este cu neputinţă să le
stăpâneşti. Dar dacă vei afla inima şi vei şti să stai în ea, atunci, de fiecare dată, când vor începe să
te tulbure gândurile, e deajuns numai să cobori în inimă, şi gândurile se vor împrăştia în toate
părţile. Acesta va fi un mic ungher plin de tihnă, un liman fără de primejdii. Nu lenevi să cobori. În
inimă se află viaţa; acolo, prin urmare, trebuie să vieţuim. Să nu socoteşti că lucrul acesta este al
celor desăvârşiţi. Nu. Acesta este un lucru al tuturor celor ce încep să-L caute pe Dumnezeu"
(Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 169).
Cum trebuie înţeleasă expresia "să-ţi concentrezi mintea în inimă?" Mintea este acolo unde este
atenţia. Ca s-o concentrezi în inimă, înseamnă să-ţi statorniceşti atenţia în inimă şi să-L vezi, în chip
gândit, pe nevăzutul Dumnezeu, care este de faţă înaintea ta, adresându-te Lui cu evlavie, cu
mulţumire şi cu cerere, băgând de seamă, totodată ca nimic din cele străine să nu intre în inimă.
Aici e toată taina vieţii duhovniceşti". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 170).
Şi Episcopul Teofan şi Episcopul Ignatie socot inima drept centrul vieţii celei superioare
duhovniceşti a omului. Ep. Teofan, aşa zice despre inimă: "Inima este omul lăuntric, sau duhul unde
ne dăm seama de noi înşine, unde se află conştiinţa, ideea despre Dumnezeu cu simţământul
atârnării noastre de El, precum şi toată viaţa duhovnicească cu preţul ei veşnic" (Sbornicul, Q 149).
La fel scria, ba chiar mai lămurit, şi Ep. Ignatie: "Citind la Părinţi despre locul inimii, pe care îl
dobândeşte mintea, prin rugăciune, trebuie să înţelegem puterea cuvântătoare a inimii, pusă de
Creator în partea de sus a inimii, puterea prin care inima omului se deosebeşte de inima
dobitoacelor şi care au şi ele puterea voinţii sau dorinţii şi puterea râvnei sau a mâniei; în aceeaşi
măsură ca şi oamenii. Puterea de cuvântare se exprimă în conştiinţa sau în conştiinţa duhului nostru,
fără ca să fie părtaşă şi judecata noastră, în frica lui Dumnezeu, în iubirea duhovnicească de
Dumnezeu şi aproapele, în simţirea pocăinţii, smereniei, blândeţii, în zdrobirea duhului sau într-o
adâncă întristare de păcate, şi în alte simţiri duhovniceşti, care sunt străine dobitoacelor. Puterea
sufletului este mintea, care deşi e duhovnicească, totuşi îşi are locul său de petrecere în creierul
capului; tot astfel, puterea cuvântului, sau duhul omului, cu toate că e duhovnicească, totuşi îşi are 235
locul său de petrecere în partea de sus a inimii, care se găseşte sub sânul stâng al pieptului, lângă
sân şi puţin mai sus de el. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu
simţirile duhovniceşti ale inimii (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 148).
După învăţătura Ep. Ignatie, în omul cel dintâi zidit, mintea, inima şi trupul erau în unire deplină şi
armonie. După căderea în păcat, ele se află dezbinate, despărţite, luptându-se una împotriva alteia.
Ele se unesc din nou, prin harul lui Dumnezeu. "Din atingerea mâinilor Lui de întreaga mea fiinţă,
mintea, inima şi trupul s-au unit întru ele, au alcătuit ceva unitar şi întreg; apoi s-au cufundat în
Dumnezeu, unde petrec atât timp cât îi ţine acolo mâna nevăzută, neînţeleasă, atotputernică ..."
(Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 201 ).
În vremea rugăciunii este nevoie ca duhul să se unească cu mintea şi să rostească rugăciunea
împreună cu ea, în care timp, mintea lucrează prin cuvinte, rostite numai în gând sau prin
participarea glasului, iar duhul lucrează prin simţământul umilinţei sau al plânsului. Unirea se
dăruieşte la timpul potrivit, de darul lui Dumnezeu, iar pentru un nou începător, este suficient, dacă
duhul va simţi şi va lucra împreună cu mintea. Atât timp, cât luarea aminte va fi păzită de minte,
duhul va simţi negreşit umilinţa. Duhul de obicei se numeşte inimă, aşa cum în locul cuvântului
minte, se întrebuinţează cuvântul cap. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 220).
După cuvintele Ep. Ignatie: "Nu numai orice simţire de păcat şi orice gând de păcat, ci chiar toate
gândurile şi simţămintele fireşti, oricât de subţiri ar fi şi oricât de mascate ar fi, printr-o aparentă
neprihănire, distrug unirea minţii cu inima, le pun într-o lucrare potrivnică una cu alta. În timpul
unei abateri de la calea duhovnicească, pe care ne-o vădeşte Evanghelia, sunt de prisos toate
ajutoarele şi mecanismele: mintea şi inima nu se vor uni între ele". (Sbornicul despre rugăciunea lui
Iisus, Q 205). De aceea: "Dacă tu ai simţit că mintea ţi s-a unit cu sufletul şi cu trupul, că nu mai
eşti fărâmiţat de păcat în mai multe părţi, că alcătuieşti ceva unitar şi întreg, că sfânta pace a lui
Hristos adie peste tine, atunci păstrează darul lui Dumnezeu cu cea mai mare grijă" (Sbornicul
despre rugăciunea lui Iisus, Q 199).
Unirea laolaltă a minţii şi a inimii, în lucrarea rugăciunii lui Iisus, pentru cei neiscusiţi e una din
cele mai mari greutăţi ale acestei lucrări, care atrage după sine, când nu te pricepi să lucrezi, mari
greşeli în această lucrare, depre care povăţuitorul lucrării minţii vorbesc amănunţit. De aceea, ni se
cere privegherea necurmată şi sfatul unui îndrumător încercat. Însă să păşim mai departe, pentru a
cerceta rânduiala lucrării lăuntrice a rugăciunii lui Iisus, după învăţătura Ep. Teofan. "Că mintea,
după câteva rugăciuni, fuge din inimă şi se leapădă de pomenirea lui Dumnezeu, acest lucru e din
slăbiciunea luării aminte şi din nepăsare faţă de rugăciune. Sufletul nu preţuieşte rugăciunea, şi se
grăbeşte cât mai degrabă să scape de ea, mormăind-o oarecum. Caută frica de Durnnezeu şi cu ea
apropie-te de rugăciune, şi te roagă, ţinând luarea aminte la înţelesul cuvintelor din rugăciune.
Rugăciunile scurte şi rugăciunile lui Iisus, tocmai de aceea se şi întrebuinţează, ca să pironească
atenţia, altoind inimii o simţire de Dumnezeu. Iar dacă vom fi nepăsători faţă de rugăciune, apoi
niciodată nu vom spori în ea. Ţine minte de asemenea, că rugăciunea nu ajunge singură la
desăvârşire, ci împreună cu toate virtuţile. Pe măsura desăvârşirii virtuţilor se desăvârşeşte şi
rugăciunea (după cum a fost vorba în prima noastră convorbire). Virtuţile cele mai de seamă sunt:
frica de Dumnezeu, întreaga înţelepciune, smerenia, zdrobirea, mortificarea cărnii, răbdarea, 236
dragostea. Când vor fi acestea, apoi vor veni şi toate celelalte, iar împreună cu ele şi rugăciunea".
Lucrarea rugăciunii lui Iisus cere chiar de la început o mare luare aminte, răbdare şi statornicie. Cu
ea nu te poţi îndeletnici, oricum bătând din buze. Luarea aminte fuge - trebuie adunată; cugetele cu
obrăznicie pătrund în conştiinţă, aţâţă închipuirea - trebuie înlăturate, se stârnesc patimile - se
tulbură inima - trebuie domolite; lipsa de roade, aparentă a lucrării însă ne şi aduce trândăvie,
stârneşte plictiseală - trebuie să rabzi şi să te rogi. Din greşală, din neştiinţă, din rânduiala de sine,
din înşelarea de sine, se fac paşi greşiţi, trebuie să ne căim şi să ne îndreptăm. Şi pe lângă toate
acestea, trebuie să ne smerim, să nu cârtim, să nu curmăm (oprim) lucrarea rugăciunii şi toată
nădejdea s-o pui în ajutorul lui Dumnezeu. O astfel de stare poate dura nu luni, ci ani, până când nu
se va aprinde în inimă focul mic necurmat al rugăciunii harice, de sine mişcătoare.
În convorbirea trecută, noi am arătat deja această luptă neîncetată de neînlăturat, cu feluritele
greutăţi de la lucrarea rugăciunii lui Iisus. Însă, eu socot că e nevoie încă şi încă să amintim despre
aceasta, de a preveni despre aceste greutăţi şi de a îndemna, ca atunci când vom încerca această
luptă, să nu cădem cu duhul, să nu ne înşelăm pe noi înşine, să nu socotim că această lucrare de
rugăciune se face aşa de lesne şi de simplu, cum se prepară, la farmacie, doctoria după reţeta unui
doctor.
Noi am amintit, mai sus, că chiar unirea minţii cu inima, poate încurca şi stârni nedumeriri. Nu
demult am primit o scrisoare de la un monah, un lucrător evlavios al rugăciunii lui Iisus, care a fost
tulburat de cuvintele Ep. Ignatie, care opreşte pe cei începători, sub ameninţarea căderii în înşelare,
să pătrundă cu rugăciunea în latura inimii şi a văzut în aceasta o oprire, o contrazicere a cuvintelor
stareţului moldovenesc Vasile şi Ep. Teofan, care spun că la rugăciunea lui Iisus neapărat trebuie să
stăm cu luarea aminte în inimă. Însă cercetând mai de aproape cuvintele Ep. Ignatie, nu aflăm nici o
nepotrivire între Ep. Ignatie şi alţi povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus. Pricina nedumeririi e în
deosebirea expresiilor, întrebuinţate de nevoitori, pentru a însemna una şi aceeaşi idee, şi în
deosebirea momentelor despre care vorbesc ei. Şi Ep. Ignatie nu tăgăduieşte necesitatea de a
participa şi inima la rugăciunea celor începători şi pătimaşi, însă exprimă ideea aceasta din
cuvintele: "cu consimţământul inimii", iar alţii se exprimă prin alte cuvinte. Aşa, stareţul schimonah
Vasile scrie despre rugăciunea celor începători: "Sf. Apostol zice: vreau să zic cinci cuvinte cu
mintea mea, decât zece mii cu limba." De aceea, trebuie mai întâi, prin aceste cuvinte, cinci la
număr, să cureţi mintea şi inima, zicând neîncetat în adâncul inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă", şi prin aceasta să te ridici la cântarea înţelegătoare. Când fiecare începător şi pătimaş
poate să săvârşească această rugăciune, cu înţelegere, păzindu-şi inima, iar cântarea nu o poate face
cu înţelegere până când nu se va curăţi mai înainte prin această rugăciune". (Viaţa şi scrierile lui
Paisie Velicicovschi. Ed. an.1847, pag.107).
În alt loc, stareţul Vasile zice încă mai lămurit despre putinţa unei rugăciuni cu inima la cei
începători şi pătimaşi. Răsturnând părerea celor care socot lucrarea rugăciunii lui Iisus potrivită
numai pentru cei sfinţi şi nepătimaşi, stareţul scrie: "Cea dintâi treaptă a sporirii monahilor celor
începători se cuprinde în înpuţinarea patimilor prin trezirea minţii şi paza inimii, adică prin
rugăciunea minţii, potrivită celor lucrători. (Operele Ep. Ignatie, vol. I, pag. 219). 237
Astfel, ceea ce stareţul Vasile numeşte rugăciune făcută "cu înţelegere, păzindu-se inima" (sau în
adâncul inimii), care se face de cei începători şi pătimaşi, corespunde cu rugăciunea Ep. Ignatie,
făcută cu mintea şi cu consimţământul inimii" şi îngăduită nu numai celor ce au sporit, ci şi celor
începători. La Ep. Teofan acestor expresii le corespunde: "Să stai deasupra inimii, să stai cu mintea
în inimă, să te cobori din cap în inimă - toate acestea, după spusele lui: e unul şi acelaşi lucru.
Miezul problemei stă în concentrarea atenţiei şi în starea în faţa Domnului Celui nevăzut, dar nu în
cap, ci înlăuntrul pieptului, către inimă şi în inimă" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 184).
Cuvintele "să stai în inimă" însuşi Ep. Teofan le lămureşte astfel: "Ştii unde este inima? Deci;
opreşte-te acolo cu atenţia şi stai fără să ieşi dinlăuntru şi vei fi cu mintea în inimă; mintea este
nedespărţită de atenţie, unde este mintea, acolo este şi atenţia" (Sbornicul despre rugăciunea lui
Iisus, Q 176).
În alt loc, Ep. Teofan, încă mai lămurit, arată locul inimii: "acolo unde răspunde şi se simte
întristarea, bucuria, mînia şi altele, acolo e inima, acolo să stai cu luare aminte".
Deci scrie monahul, dezlegând nedumerirea sa, dacă în timpul rugăciunii e necesar
"consimţământul inimii", iar unde este consimţământ acolo este şi atenţie, iar unde e atenţia acolo e
şi mintea - apoi reiese, că la toţi trei povăţuitorii, deosebirea e numai în cuvinte, iar în fond ei
vorbesc despre unul şi acelaşi lucru şi anume: că şi cei începători şi pătimaşi şi care încă nu s-au
curăţat de patimi pot şi trebuie să se roage în inimă cu rugăciunea lui Iisus pentru a curăţi inima de
patimi.
Această încheiere e întărită şi de cuvintele Ep. Teofan: "Roadele rugăciunii sunt concentrarea
atenţiei în inimă şi căldură. Aceasta este o lucrare firească." Oricine poate ajunge aici. Şi oricine
poate face această rugăciune, nu numai monahul, ci şi mireanul. Aceasta nu este un lucru prea înalt,
ci un lucru simplu. Iar rugăciunea lui Iisus, ea în sinea ei, nu este vreo rugăciune făcătoare de
minuni, ci e ca orice altă rugăciune scurtă, grăită, şi, prin urmare, din afară. Dar ea poate trece la
rugăciunea minţii şi a inimii, tot pe cale firească. Ceea ce vine de la dar, trebuie aşteptat, iar ca să
luăm acest dar, asta n-o putem face prin nici un mijloc de acest fel. Ceea ce v-am scris, că mai întâi
trebuie să vă curăţaţi de patimi, asta se referă la rugăciunea înaltă, contemplativă; pe când aceasta e
o simplă rugăciune, în stare totuşi să vă aducă la înalta rugăciune." (Sbornicul despre rugăciunea lui
Iisus, Q 77).
Noi ne-am apropiat de punctul, unde rugăciunea începătoare, lucrătoare sau ostenitoare, se atinge de
rugăciunea harică, care depinde deja nu de silinţele noastre, ci de harul lui Dumnezeu. Silinţele
noastre, aici, se reduc numai la a nu împiedica harul lui Dumnezeu să lucreze în noi. Toţi
povăţuitorii de rugăciune ne feresc de căutarea rugăciunii celei mai înalte, cea din capul nostru şi
mai înainte de vreme. Ep. Ignatie scrie: "Una este să te rogi cu luare aminte, luând parte şi inima,
alta este să te cobori cu mintea în templul inimii, şi de acolo să aduci rugăciunea tainică, plină de
putere şi harul lui Dumnezeu. A doua iese din cea dintâi. Atenţia minţii, din timpul rugăciunii
atrage inima spre consimţământ, întărindu-se atenţia; consimţirea minţii cu inima se preface în
unirea inimii cu mintea; în sfîrşit, atenţia altoindu-se rugăciunii, mintea se coboară în inimă, pentru
cea mai adâncă sfântă slujbă a rugăciunii. Toate acestea se lucrează sub îndrumarea harului lui
Dumnezeu, după bunăvoinţa şi planul ei. Năzuinţa spre cea de a doua, fără să o atingi pe cea dintâi, 238
nu numai că e fără folos, ci poate fi pricină de cea mai mare vătămare". (Opere, vol. II, pag. 263).
Acelaşi lucru îl spune şi schimonahul Vasile. Recunoscând ca posibilă, pentru cei începători,
rugăciunea inimii cea lucrătoare, el ne fereşte de căutarea cea din capul nostru şi mai înainte de
vreme a rugăciunii celei văzătoare, zicând: "Cel plin de îndrăzneală şi încrezut, căutând ceea ce e
mai presus de vrednicia şi orânduirea Lui, cu trufie caută să ajungă mai înainte de vreme la
rugăciunea cea văzătoare. Dacă cineva, în părerea de sine visează să ajungă la cele înalte, fiind
cuprins de o dorinţă satanică dar nu adevărată, pe unul ca acesta, ca pe o slugă a sa, diavolul repede
îl prinde în mrejele sale". (Viaţa şi scrierile lui Paisie Velicicovschi, ed. an 1847, pag.112).
Oprind căutarea cea fără de vreme şi înainte de vreme, ca să descoperi, în tine, lucrarea vădită a
harului, Ep. Ignatie întăreşte cuvintele sale cu mustrarea groaznică a Sf. Grigorie Sinaitul, citată de
asemenea şi de cuviosul Nil Sorschi: "Pomenirea lui Dumnezeu, adică rugăciunea minţii, e mai
presus de toate lucrările, e culmea virtuţilor, ca dragoste (iubire) de Dumnezeu. Cine, în chip
neruşinat şi obraznic va vrea să intre la Dumnezeu şi să vorbească cu El curat, cine se sileşte să şi-L
agonisească pe El în sine, acela lesne e omorât de draci, dacă va fi îngăduit acest lucru, ca unul care
a căutat în chip obraznic şi trufaş să ajungă la cele ce sunt mai presus de vrednicia şi orânduirea
(aşezarea) lor".
Se naşte întrebarea, oare nu extinde Sf. Grigorie Sinaitul această ameninţare a sa şi asupra acelor
începători şi pătimaşi care, după cuvintele stareţului Vasile, prin săvârşirea rugăciunii lui Iisus "în
adâncul inimii lor" tind să-şi cureţe inima de patimi?
Răspunsul la această întrebare îl găsim la Sf. Grigorie, în învăţătura lui despre lupta cu cugetele;
aici noi pătrundem într-o astfel de latură a lucrării rugăciunii lui Iisus, care e mai aproape şi mai pe
înţeles monahilor, însă şi mirenilor nu le strică să aibă o înţelegere (o idee) oarecare despre ea; acest
lucru poate fi şi lor de folos.
Sfântul Grigorie Sinaitul arată felurite mijloace de luptă cu cugetele: unele pentru cei puternici şi,
desăvârşiţi, altele pentru cei slabi şi începători. El zice: "Celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să
se lupte pururea numai singuri şi să întoarcă neîncetat împortiva lor (cugetelor) sabia duhului care
este cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6,17); iar cei neputincioşi şi începători se folosesc de fugă ca de
o cetăţuie, cu evlavie şi cu frică ferindu-se de lupta împotrivă, şi neavând îndrăzneală să intre în
luptă înainte de vreme, scapă astfel de moarte". "Pentru aceasta cel începător trebuie să ia aminte la
lucrarea din inimă ca la ceva fără de rătăcire (adică să facă rugăciunea lui Iisus cu luare aminte în
inimă), iar toate celelalte să nu le primească, până nu se vor potoli patimile." Dintre cei începători,
nimeni niciodată nu va putea să izgonească cugetul, dacă nu-l va izgoni Dumnezeu. Numai cei
puternici sunt în stare să se lupte cu ele şi să le izgonească. Însă şi ei nu le izgonesc cu de la sine
putere, ci sunt întăriţi la lupta cu ele de Dumnezeu, ca unii ce sunt îmbrăcaţi în toate armele Lui. Iar
tu, când vin cugetele, cheamă pe Domnul Iisus, des şi cu răbdare, Şi ele vor fugi; căci nesuferind
căldura inimii, ce este dată prin rugăciune, ele vor fugi parcă arse de foc. Prin numele lui Iisus, zice
Scărarul, bate pe vrăjmaşi; căci Dumnezeul nostru este un foc care mistuieşte răutatea. Iar cel ce nare lucrarea rugăciunii, le biruieşte cu altele, urmând lui Moise. Căci, atunci când se va scula şi va
ridica mâinile şi ochii săi spre cer (Exod 17, 11), Dumnezeu le izgoneşte. Pe urmă iarăşi se aşază şi
începe rugăciunea cu răbdare! Iată ce mijloc întrebuinţează cei ce încă nu şi-au agonisit lucrarea 239
rugăciunii. Dar şi cel ce are lucrarea rugăciunii, când se ridică patimile trupeşti, lenevia sau curvia,
patimile cumplite şi grele, adesea sculându-se tinde mîinile spre ajutor împotriva lor. Însă din
pricina înşelării nu face mult acest lucru, şi iarăşi se aşază, ca nu cumva vrăjmaşul să-i amăgească
mintea, arătându-i vreo nălucire. Căci a avea mintea neprimejduită de cădere chiar, şi sus şi jos şi în
inimă şi pretutindeni neprimejduită de vătămare, e numai al celor curaţi şi desăvârşiţi."
Din aceste cuvinte ale Sf: Grigorie Sinaitul se vede că ameninţarea lui, pe care am citat-o mai sus,
nu-i priveşte pe cei care cu luare aminte în inimă fac rugăciunea lui Iisus împotriva cugetelor; ea îi
priveşte pe acei care, cu o rânduială de sine şi înainte de vreme, tind la rugăciunea contemplativă
sau, fiind pătimaşi, intră singuri în luptă împotriva cugetelor drăceşti, pe când lor li se cuvine să stea
cu luarea aminte în inimă şi să strige, întru numele lui Dumnezeu, după ajutor împotriva
vrăjmaşilor. La fel zice şi Sf. Varsanufie cel Mare la întrebarea unui ucenic: "Dacă un cuget pătimaş
va pătrunde în inimă, cu ce să-l înlăturăm? Să-i vorbim împotrivă, sau să rostim o oprire (un
blestem), ca şi cum ne-am mânia pe el, sau să alergăm la Dumnezeu şi să aruncăm înaintea Lui
toată neputinţa noastră?" - Stareţul a răspuns: "Patimile sunt aceleaşi necazuri, şi Domnul nu le-a
deosebit pe ele, ci a zis: cheamă-mă în ziua necazului tău şi te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi (Ps.
49, 15). Şi de aceea, în ce priveşte orice patimă, nu e nimic mai de folos decât să chemi numele lui
Dumnezeu: A le vorbi împotrivă, nu se potriveşte tuturor, ci numai celor puternici în Dumnezeu,
cărora li se supun dracii. Dar dacă le-ar vorbi cineva din cei slabi, apoi dracii îşi vor bate joc de el,
pentru că le stă împotrivă, nefiind în stăpânirea lor. De asemenea şi a-i opri (a-i blestema) - e lucrul
bărbaţilor mari, care au putere asupra lor. Oare mulţi dintre sfinţi îl certau pe diavol, asemenea
Arhanghelului Mihail, care a făcut acest lucru pentru că avea putere. Nouă însă, neputincioşilor, nu
ne rămîne decât să alergăm la numele lui Iisus; căci patimile, după cum s-a spus, sunt demonii (de
la chemarea acestui nume) - pleacă" (Întrebarea 301).
Acelaşi lucru îl citim noi şi la Sf. Isichie: "Dacă, începând a petrece în atenţia minţii, vom uni cu
trezvia şi smerenia şi cu împotrivirea prin vorbire vom uni rugăciunea, apoi vom merge cu bine pe
calea cea înţelegătoare, ca şi cu o făclie de lumină; cu numele sfânt şi închinat al lui Iisus, pe de o
parte măturând şi curăţindu-ne de păcat, iar pe de altă parte, dereticând şi împodobindu-ne casa
inimii noastre. Însă dacă vom nădăjdui spre trezvirea sau luarea noastră aminte, apoi în curând vom
suferi de năvala vrăjmaşilor şi vom cădea, prăbuşindu-ne. Şi atunci întru toate ne vor învinge pe noi
aceşti prea vicleni uneltitori de rele, iar noi tot mai mult şi mai mult vom fi împiedicaţi de poftele
cele rele, ca de nişte mreje, sau vom fi înjunghiaţi foarte lesne de ele, neavând în noi sabia cea
purtătoare de biruinţă - numele lui Iisus Hristos. Căci numai această sabie sfântă, fiind învârtită
neîncetat într-o inimă deşertată (golită) de orice închipuire, va putea să-i pună pe fugă şi să-i taie,
să-i ardă, să-i mistuie, cum mistuie focul paiele". (Isichie, Q 152).
Deci, cei puternici întru Dumnezeu, cu această sabie sfântă ies la luptă cu vrăjmaşul, iar cei
neputincioşi, scăpând cu fuga în inima lor, strigă de acolo după ajutor către Domnul Iisus, şi astfel
se izbăvesc de vrăjmaş.
Însă, nu e nimic mai primejdios decât, ascultând de cugete şi căzând în păcate grele, să le
împreunezi pe acestea cu rugăciunea lui Iisus. Ep. Ignatie scrie despre acest lucru aşa: "Ştiu că unii
oameni bine intenţionaţi, însă căzând în păcatul curviei chiar cu fapta, fiindcă dintr-o obişnuinţă240
nenorocită nu se pot opri de la căderi, încearcă să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Oare
poate fi ceva mai fără de judecată, mai fără nesocotinţă, mai cu îndrăzneală, decât acest început?"
Iar Ep. Teofan zice: "Nebunia se poate pricinui prin rugăciunea lui Iisus numai atunci când,
săvârşind această rugăciune, nu ne-am lepădat de unele păcate şi năravuri decăzute, pe care
conştiinţa le osândeşte. În acest timp înlăuntru se petrece o dezbinare adâncă, care alungă orice pace
din inimă. De aici mintea se poate zdruncina; iar priceperea se poate învălmăşi şi încurca deplin"
(Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 372).
Desigur, că de pildele citate nu e de vină rugăciunea lui Iisus, ci e de vină nepotrivirea îngăduită
între felul păcătos de viaţă şi lucrarea de rugăciune. Sufletul nu se poate împăca cu o astfel de
nepotrivire lăuntrică şi cu astfel de duplicitate, şi dezechilibrul duhului şi mustrările de fiece clipă
ale conştiinţei, duc la un dezechilibru sufletesc.
Din toate cele spuse e cu desăvârşire limpede, că ameninţarea de mai sus şi mustrările Sf. Grigorie
Sinaitul şi ale Cuviosului Nil Sorschi nu-i privesc pe cei ce, deşi sunt învăluiţi de patimi şi de
cugete, dar cu o simţire de pocăinţă, cu evlavie şi cu luare aminte întru o smerenie adâncă caută
mântuire şi curăţire de patimi în rugăciunea lui Iisus. Ameninţarea îi priveşte numai pe cei care, din
rânduiala de sine şi cu îndrăzneală, tind înainte de vreme, fără a se curăţi de patimi, spre rugăciunea
cea mai înaltă, contemplativă, sau pe cei care, fiind stăpâniţi de patimi, şi fără a se îngriji de
curăţirea inimii, încearcă să întrunească cu acestea şi lucrarea rugăciunii lui Iisus. Unul ca acesta
poate chiar să iasă şi din minţi. Sunt şi alte feluri greşite de apropiere spre rugăciunea lui Iisus, pe
care trebuie să le cunoască cel ce se roagă. Şi deşi ele, la fel îi privesc pe călugări, însă nu strică să
le ştie fiecare lucrător al rugăciunii lui Iisus. Astfel, de pildă, sunt greşelile din rugăciune, despre
care vorbeşte Sf. Simeon Noul Teolog în cuvântul său despre cele trei chipuri de luare aminte şi
rugăciune. Înainte de acest cuvânt, el dă următoarele poveţe de învăţătură: "Sunt trei chipuri de
luare aminte prin care se înalţă şi propăşeşte sufletul, sau se doboară şi se pierde. Cine
întrebuinţează aceste trei feluri (chipuri) la vremea sa şi cum se cuvine, acela propăşeşte; iar cine le
întrebuinţează fără de pricepere şi nu la timp, acela se prăbuşeşte. Luarea aminte astfel trebuie să fie
legată şi nedespărţită de rugăciune, după cum e legat şi nedespărţit trupul de suflet. Luarea aminte
trebuie să meargă înainte şi să-i pândească pe vrăjmaşi, ca un pândar oarecare; ea, dintâi; trebuie să
intre în luptă cu păcatul şi să stea împotriva cugetelor, care pătrund în suflet, iar, pe urmele luării
aminte să vină rugăciunea, care nimiceşte şi omoară de îndată toate cugetele rele, cu care până
acum, dusese război luarea aminte: căci ea singură nu le poate omorî. De acest război al luării
aminte şi al rugăciunii (cu cugetele) atârnă viaţa şi moartea sufletului. Dacă prin luare aminte păzim
rugăciunea curată, apoi sporim, iar dacă nu luăm aminte ca s-o păzim curată, ci o părăsim fără de
pază, şi el (sufletul) se întinează de cugetele rele, apoi ajungem nişte netrebnici şi fără de rod".
După aceste cuvinte, Cuviosul Simeon trece la chipul cel dintâi al luării aminte şi al rugăciunii, în
care un loc mai de seamă, greşit îl ocupă închipuirea (imaginaţia).
Citând cuvintele Cuviosului Simeon, Ep. Teofan dă înaintea lor câteva observaţii de-ale sale: "În
ordinea firească, sau a desfăşurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinlăuntru
(adică spre inimă) stă închipuirea. Trebuie să ne ferim de ea cât mai desăvârşit cu putinţă, pentru ca
să putem ajunge în chip mulţumitor la adevăratul loc dinlăuntru. Din pricina unei lipse de atenţie, s-241
ar putea să ne împotmolim într-însa şi, rămânând acolo, să alunecăm la încredinţarea că am intrat
înlăuntru în timp ce ea nu este decât tinda dinafară. Ba, asta încă n-ar fi nimic; dar această stare este
aproape totdeauna însoţită de o înşelare de sine, iar din ea răsare nălucirea (vizionarismul) cu toate
urmările ei dăunătoare. Este ştiut, zice Ep. Teofan, că toată grija râvnitorilor, cu privire la o viaţă
duhovnicească, e îndreptată spre ţelul ei de a ne pune într-o legătură cuviincioasă cu Dumnezeu.
Aceasta se străduieşte şi se încearcă vădit în rugăciune. Ba este calea de ridicare către Dumnezeu şi
treptele ei sunt treptele aprecierii duhului nostru de Dumnezeu. Cea mai simplă lege a rugăciunii e
să nu ne închipuim nimic, şi adunându-ne cu mintea în inimă, să stăm pătrunşi că Dumnezeu este
aproape, vede şi ia aminte şi cu această încredinţare să cădem în faţa Lui, care este înfricoşat întru
măreţia Lui şi apropiat întru bunul Lui pogorământ faţă de noi. El trebuie cugetat ca cel mai pur
Duh, care n-are nici un chip sau înfăţişare. Numai o astfel de cugetare ne dă harul, când inima
începe să aibă simţire faţă de Dumnezeu. Până atunci cugetarea noastră despre Dumnezeu este
nedesăvârşită, amestecată cu o formă oarecare. De pildă, proorocul zice: "Văzut-am pe Domnul
înaintea mea pururea căci de-a dreapta mea este." Aceasta este un chip. În fel şi chip trebuie să ne
străduim ca să ne rugăm lui Dumnezeu fără a-L închipui pe El. Stai în inimă cu credinţa că şi
Dumnezeu e acolo, însă cum nu-ţi închipui. Pe când unii, iată ce fac în timpul rugăciunii. Mai
departe urmează cuvintele Sf. Simeon: "Când stau la rugăciune, îşi înalţă ochii şi mintea spre cer şi
îşi închipuiesc în mintea lor, cugetări dumnezeieşti, bunuri cereşti, cetele Sf. Îngeri şi locaşurile
Sfinţilor, printr-un cuvânt, tot ce se vorbeşte în Sf. Scriptură despre aceste lucruri şi le rânduiesc în
timpul rugăciunii, silindu-se să-şi mişte simţirea; lucru pe care uneori le şi reuşeşte, îşi
înfierbîntează inima, spre a dori cele dumnezeieşti, se umilesc şi plâng."
Preotul. Părinte, dar cei ce se roagă astfel sunt şi printre enoriaşii mei. La acest fel de a se ruga ei
văd o adevărată manifestare a aşezării lor religioase, o preţuire, o caută, şi când ajung la ea, socot că
au ajuns la rugăciunea cea adevărată şi se tem să nu o piardă. Unii în acest chip văd chiar lumina de
la icoane, sau zâmbetul chipurilor de pe icoană şi alte lucruri asemănătoare, pe care ei le socot
harice.
Monahul. Ascultaţi mai departe şi veţi vedea în ce măsură au dreptate şi în ce greşesc. A închipui
lucrurile dumnezeieşti sub aceleaşi forme, îşi continuă vorba sa Ep. Teofan, după cum ne sunt date
în Scriptură, nu e nimic rău nici primejdios; noi nici nu putem judeca despre ele altfel decât
îmbrăcând noţiunile în chipuri, însă niciodată să nu socotim că chiar aşa este de fapt, după cum ni se
arată aceste chipuri şi deci cu atât mai mult să nu ne oprim asupra acestor chipuri în timpul
rugăciunii. În timpul meditaţiilor evlavioase sau în timpul cugetării despre Dumnezeu aceste lucruri
sunt potrivite, dar în timpul rugăciunii nicidecum. Imaginile ţin luarea aminte afară, oricât de sfinte
ar fi ele, şi în timpul rugăciunii atenţia trebuie să fie înlăuntrul inimii; concentrarea atenţiei in inimă
este punctul de plecare al unei rugăciuni făcute după cum se cuvine. Şi întrucât rugăciunea este
calea pe care ne suim la Dumnezeu, apoi abaterea atenţiei, de la inimă, este o abatere de la această
cale. Prin urmare, cei ce întrebuinţează acest fel de închipuiri în timpul rugăciunii, chiar de la
început îşi pun piedici în lucrarea de care s-au apucat cu atâta râvnă. Însă greşala aceasta este numai
începutul primejdiei care duce spre ceva mai rău şi mai primejdios. Fiindcă acest zbor sau plutire a
minţii în sferele cereşti e uşor şi, din pricina legăturii ce o are inima cu închipuirea, îndată lasă o 242
urmă a închipuirii sale în măgulirea simţurilor, adică cel ce se îndeletniceşte astfel, îndată începe să
viseze la sporul lucrării sale şi la desăvârşirea sa. "Unuia ca acesta , zice Sf. Simeon, "încetul cu
încetul i se îngâmfă inima; căci el îşi închipuie că cele lucrate de el şi cele ce se petrec în el sunt de
la harul cel dumnezeiesc spre mângâierea lui. De aceea, el Îl şi roagă pe Dumnezeu să-i dea să
petreacă pururea într-o astfel de stare; iar ea nu este o stare bună, ci o înşelare". Astfel calea lui spre
propăşire e curmată de la început, căci cele căutate sunt socotite ca ajunse, pe când atingerea
(realizarea) lor încă nici n-a început. De aceea, un astfel de om "niciodată nu poate să vină la
înţelegere şi să ajungă la virtute sau nepătimire". Mai departe, părerea de sine încă şi mai mult îi
aprinde închipuirea, şi ea repede îşi făureşte alte tablouri, încadrând în nălucirile sale personalitatea
celui ce visează, şi închipuind-o într-un fel atrăgător, în apropiere de Dumnezeu, de îngeri şi sfinţi.
Cu cât mai mult visează el astfel, cu atât mai mult se înrădăcinează convingerea că el de acum, întradevăr, e prietenul lui Dumnezeu şi al îngerilor, vrednic de o apropiere mai pipăibilă (simţită) cu ei
şi de anumite descoperiri. Pe această treaptă începe nălucirea, şi ca o boală firească a sufletului, dar
şi mai mult, ca o lucrare a vrăjmaşului, ce nu doarme.
"În acest fel mulţi s-au înşelat. Văzând lumină şi strălucire, cu ochii trupului, mirosind miresme cu
nasul lor, auzind glasuri, cu urechile ş.a.m.d. Unii din ei rămîneu smintiţi la minte şi umblau din loc
în loc ca nişte ieşiţi din minţi. Alţii, primind pe dracul, ce li se arăta în chip de înger al luminii, până
la sfârşit rămîneau neîndreptaţi şi nu primeau sfat de la nici un frate; alţii, îndemnaţi de draci, se
sinucideau, se aruncau în prăpăstii, se spânzurau. Şi cine poate enumera toate înşelările în care îi
arunca vrăjmaşul pe unii ca aceştia! Dacă din cei ce se roagă în acest fel nu fiecare suferă vătămare,
apoi scapă mai cu seamă acei care petrec în mănăstiri împreună cu alţi fraţi. Dar totuşi şi ei îşi duc o
viaţă fără de nici o propăşire." Sunt vedenii şi adevărate, continuă Ep. Teofan; cei încercaţi le pot
deosebi de născocirile închipuirii şi de nălucirile drăceşti; însă fiindcă de fapt oamenii neiscusiţi
sunt mai mulţi decât cei iscusiţi şi, pe de altă parte, vrăjmaşul e prea viclean, apoi s-a rânduit în
genere (vieţii celei duhovniceşti) să nu acceptăm nici un fel de vedenii şi să nu ne încredem în ele.
"Ia aminte la tine cu sârguinţă, chivernisitorule al lucrului lui Dumnezeu", scrie Sf. Grigorie
Sinaitul, "şi cu pricepere săvârşeşte-ţi lucrarea ta." Dacă vei vedea lumină sau foc, în afară de tine
sau înlăuntru, sau vreun chip oarecare, pe Hristos, de o pildă, sau un înger, sau altcineva, nu-l
accepta ca să nu suferi vătămare. Şi minţii tale să nu-i îngădui să-şi facă astfel de închipuiri; acesta
e un lucru de din afară şi duce la înşelare. Şi dacă vei băga de seamă că cineva parcă trage mintea ta
spre astfel de închipuiri de dinafară, nu te lăsa, ţine-te înlăuntru şi săvârşeşte-ţi lucrarea luării
aminte către Dumnezeu fără nici un fel de închipuiri".
Să trecem acum la al doilea chip greşit a rugăciunii. După cum am spus mai sus, cel dintâi chip
greşit al rugăciunii, pe care o putem numi rugăciune visătoare, vine de la faptul că unii lucrează în
ei mai mult cu închipuirea şi cu fantezia.
Aceste puteri sunt prima etapă în mişcarea de dinafară spre lăuntru, care ar fi trebuit să fie ocolite,
în schimb însă se opresc aici. A doua vamă, pe drumul ce duce înlăuntru şi de care trebuie să ne
ferim, ne-o pune în faţă raţiunea, gândirea, mintea, luată în sine cu putere cugetătoare şi de judecată,
şi de aceasta trebuie să trecem fără a ne opri în ea. Trebuie, dimpotrivă, să coborâm în inimă
împreună cu ea. Când unii se opresc la ea, apoi se ajunge la al doilea chip neîndreptăţit al rugăciunii 243
ce are drept trăsătură deosebitoare faptul că mintea, rămânând în cap, vrea singură să pună în
rânduială şi să le cârmuiască pe toate cele din suflet, însă din ostenelile ei nu iese nimic. Ea aleargă
după toate, însă nu poate învinge nimic, ci suferă numai înfrângeri (Ep. Teofan, Scrisori, despre
viaţa duhovnicească, pag.184).
Această stare a sărmanei noastre minţi e foarte deplin descrisă de Simeon Noul Teolog. El scrie: "Al
doilea chip este astfel, când cineva îşi coboară mintea sa spre sine, abătând-o de la cele simlite, şi
păzeşte simţirile sale şi adună toate cugetele sale, ba ia aminte la cuvintele rugăciunii rostite, ba îşi
întoarce spre sine cugetele sale, dacă ele, robite de diavol, s-au lipit de ceva din cele deşarte şi rele,
ba din nou cu mare osteneală şi stăruinţă îşi vine în fire, dacă a fost cuprins şi învins de vreo patimă.
(Şi pe când în cap se produce o frământare, inima merge şi ea pe acelaşi drum; ea nu e păzită de
nimeni şi asupra ei năvălesc grijile şi mişcările pătimaşe. Atunci şi mintea uită de sine, şi fuge la
obiectele grijilor şi patimilor, şi dacă îşi mai vine în fire vreodată". (Ep. Teofan. Scrisori despre
viaţa cea duhovnicească, pag. 172). Cu o astfel de nevoinţă şi astfel de război dinlăuntrul său, el
niciodată nu poate fi în pace, sau să găsească timp pentru a lucra virtutea şi să capete cununa
dreptăţii. Căci el este asemenea celui ce se luptă cu vrăjmaşii săi noaptea pe întuneric, aude
glasurile vrăjmaşilor şi capătă răni de la ei, însă nu-i poate vedea limpede cine sunt şi de unde au
venit şi cum şi pentru ce se luptă cu el. Fiindcă întunericul din mintea lui şi furtuna din cugete îi
aduc această ştirbire, el deloc nu poate scăpa de vrăjmaşii gândului său ca să nu-l zdrobească"; şi
duce o mare osteneală, însă de răsplată se lipseşte, căci e furat de slava cea deşartă, fără să simtă
acest lucru şi crede despre sine că e cu luare aminte; şi de multe ori, din trufie, îi dispreţuieşte pe
alţii şi îi osândeşte şi se socoate, întru închipuirea sa, că poate fi păstor şi călăuză pentru oi,
asemănându-se cu orbul care încearcă să-i conducă pe alţi orbi. Acesta este cel de al doilea chip al
luării aminte, şi cine-şi doreşte mântuirea, trebuie să fie foarte atent şi să observe vătămarea; pe care
şi-o pricinuieşte sufletul. Însă chipul acesta al doilea (de rugăciune) e mai bun decât cel dintâi, după
cum noaptea cea cu lună e mai bună decât cea fără lună". Ep. Teofan numeşte acest fel de rugăciune
al minţii din cap, deosebindu-l de cel de al treilea - al minţii - din inimă sau al inimii unită cu
mintea.
"Al treilea chip de luare aminte şi rugăciune, citează Ep. Teofan cuvintele Sf. Simeon, este un lucru
într-adevăr preaslăvit şi greu de lămurit, ba chiar de necrezut, până când cineva nu-l încearcă prin
înfăptuire. Şi în zilele noastre nu-l vei găsi la mulţi. Aici nu e nimic ce ar putea preocupa mintea cu
închipuirea lucrurilor cereşti, sau ţinând mintea în cap, să alergi, fără nici un rost, după cugete,
lăsând inima să fie înfrântă, la voia întâmplării. Însă ce este acest lucru? Ca pregătire pentru acest
fel de rugăciune, e ascultarea desăvârşită faţă de părintele său cel duhovnicesc, însoţită de o lipsă de
griji şi paza conştiinţei sale ca să fie curată înaintea lui Dumnezeu, înaintea părintelui duhovnicesc,
înaintea tuturor oamenilor şi faţă de toate lucrurile. A-ţi păzi conştiinţa ta curată în faţa lui
Dumnezeu, înseamnă să nu faci nimic din cele ce ştii că sunt plăcute şi nu sunt după voia lui
Dumnezeu; a-ţi păzi conştiinţa curată înaintea părintelui duhovnicesc înseamnă - nici mai mult, nici
mai puţin - să nu faci nimic împotriva celor poruncite de el; a-ţi păzi conştiinţa curată înaintea altor
oameni înseamnă să nu le faci nimic din cele ce nu vrei să-ţi facă ei ţie; a-ţi păzi conştiinţa curată
faţă de lucruri, înseamnă să te fereşti de abuzuri (de reaua întrebuinţare), şi toate să le întrebuinţezi 244
în chipul cuvenit - mâncarea, băutura, îmbrăcămintea şi celelalte. Pe scurt: trebuie să le faci pe toate
ca şi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca conştiinţa să nu te mustre de nimic, că n-ai făcut bine cutare
sau cutare lucru. Deci, ajungând la o astfel de întocmire, să te apropii de al treilea chip al luării
aminte şi al rugăciunii, care se cuprinde în următoarele: mintea, în timpul rugăciunii, să petreacă
fără de ieşire înlăuntrul inimii, şi de acolo, adică din adâncul inimii, să-şi înalţe rugăciunile către
Dumnezeu. (Aici e tot miezul lucrării! Ep. Teofan). Şi când va gusta ea din adâncul inimii, cât de
bun este Domnul, şi ea se va îndulci de acest lucru, apoi nu va mai ieşi din locul inimii, zicând ca şi
Petru, oarecând, bine este să fim noi aici, ci pururea va privi înlăuntrul inimii şi va petrece acolo,
găsind un mijloc oarecare de a izgoni toate cugetele semănate acolo de vrăjmaş. Celor care încă nau cunoscut această lucrare mântuitoare, acest lucru li se pare greu şi stingheritor; iar cei ce au
gustat din dulceaţa lui, în adâncul inimii lor, strigă cu Apostolul Pavel: "Cine ne va despărţi pe noi
de dragostea lui Dumnezeu" (Rom. 8, 35).
Sfinţii noştri părinţi, auzind cuvântul Domnului, că din inimă ies cugetele cele rele - uciderile,
preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele - şi spurcă pe om, auzind de
asemenea porunca Lui, să curăţim dintâi cele dinlăuntru ale paharului, ca să fie curate şi cele
dinafară, au părăsit orice altă lucrare, şi toată râvna, toată nevoinţa lor au întors-o spre paza inimii,
cunoscând, cu dinadinsul, că prin această lucrare e uşor de a câştiga orice altă virtute; iar fără ea nu
vor reuşi în niciuna. Această lucrare era numită de unii Părinţi - de liniştire a inimii, alţii - luare
aminte, alţii - trezvie, alţii - paza minţii. Ei toţi s-au îndeletnicit cu aceasta şi s-au învrednicit cu
darurile cereşti. Cine vrea să ştie aceste lucruri, să citească pe Marcu Pustnicul, Ioan Scărarul,
Cuviosul Isichie, Filotei Sinaitul, Avva Isaia, Varsanufie şi alţii.
Iată cum trebuie făcute aceste lucrări. Mai înainte de orice trebuie păzite trei lucruri: întâi lipsa de
grijă despre orice lucru, binecuvântat, sau nebinecuvântat; al doilea - conştiinţa curată întru toate,
astfel ca ea să nu te mustre de nimic, şi al treilea, nepătimirea desăvârşită, ca, cugetul tău să nu
rămînă împătimit de nimic din cele lumeşti. Întărindu-le pe toate acestea în inima ta, şezi într-un loc
liniştit, singur, într-un ungher, închide uşa, adună-ţi mintea depărtând-o de la orice lucru vremelnic
şi vanitos, apasă bărbia pe piept, opreşte-ţi puţin răsuflarea, coboară-ţi mintea în inima ta
întorcându-ţi acolo şi ochii, privirile trupului; şi luând aminte la inimă, ţine-ţi acolo mintea ta, şi
încearcă să găseşti locul unde se află inima ta, ca şi mintea să stea acolo cu desăvârşire. De la
început vei găsi acolo întuneric şi asprime, însă pe urmă, dacă-ţi vei urma această lucrare a luării
aminte zi şi noapte, apoi vei găsi acolo