CANOANELE SFÂNTULUI ŞI ECUMENICULUI AL 7-LEA SINOD TÂLCUITE

CANON 1

Celor ce s-au norocit de vrednicia Ieraticească, mărturiile şi isprăvile le sunt însemnările [descrierile] cele ale canoniceştilor aşezământuri, pe care cu bucurie primindu-le, împreună cu apărătorul de cele Dumnezeieşti Davíd cântăm către Stăpânul Dumnezeu zicând: «În calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăţia» şi «Ai poruncit dreptate a fi mărturiile tale în veac»; «Înţelepţeşte-mă şi voi fi viu» [Psalm 118: 14, 138, 144]. Şi dacă Proorocescul glas porunceşte nouă în veac să păzim poruncile lui Dumnezeu, şi să vieţuim întru ele, arătat este că ele rămân deapururea neclătite, şi nemişcate. Că şi văzătorul de Dumnezeu Moisí aşa zice: «Întru ele nu este cu putinţă a se adăogi, şi din ele nu este cu putinţă a se scădea» [A 2-a Lege 12: 32]. Şi Dumnezeiescul Apostol Petru întru acestea lăudându-se strigă: «La care doresc Îngerii a privi». Şi Pavel zice: «Sau noi, sau Înger din Cer, de va vesti vouă afară de ceea ce aţi primit, anátema fie» [Galateni 1: 8]. Deci acestea aşa fiind şi mărturisindu-ne nouă, bucurându-ne de ele, ca cum ar afla cineva dobânzi multe [Psalm 118, 162], cu îmbrăţişare primind Dumnezeieştile Canoane, şi întreg Aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-a aşezat de către trâmbiţele Duhului prealăudaţii Apostoli, şi de către sfintele Ecumenice Sinoade, şi de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea unor Aşezământuri ca acestea, şi de către sfinţii Părinţii noştri, că de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare, şi pe cei ce ei îi dau anátemei, şi noi îi anatematisim, iar pe cei ce îi caterisesc, şi noi îi caterisim, iar pe cei ce îi aforisesc, şi noi îi aforisim; iar pe cei ce îi dau certării, şi noi aşişderea îi supunem. «Că neiubitor de argint este chipul; îndestulându-ne cu acestea» [Evrei 13: 5]; arătat strigă Dumnezeiescul Apostol Pavel cel ce s-a suit întru al treilea Cer şi a auzit graiuri nespuse. [Sinod 4: 1; Sinod 6: 2]

TÂLCUIRE

Dumnezeieştile Canoane, sunt mărturii celor sfinţiţi, fiindcă mărturisesc şi arată lor cum se cuvine a petrece. Iar isprăvile lor sunt, pentru că păzindu-se de către dânşii, isprăvesc şi îşi îndreptează viaţa lor. Pe acestea dar Canoane Sinodul acesta cu bucurie primindu-le prin Canonul acesta, Prooroceştile cuvintele acelea ale lui Davíd, le înalţă către Dumnezeu, care aşa zic: M-am bucurat Doamne întru mărturiile tale, precum m-aş fi bucurat de aşi fi avut toate bogăţiile lumii. Şi tu ai poruncit să păzesc mărturiile tale în veac, cu care înţelpţeşte-mă şi voi fi viu în ele. Şi dacă glasul acesta al Proorocului ne porunceşte să păzim mărturiile lui Dumnezeu deapururea, şi să fim vii într-însele; arătat este, că şi ele rămân deapururea şi neclătite. Pentru aceea şi Moisí zice: Nici să adaogă cineva în cele Legii, nici să scoată. Şi Corifeul (Vârfelnicul) Petru se laudă întru acestea zicând, că şi Îngerii doresc a privi, întru acelea adică ce au arătat nouă Apostolii cei ce bine au vestit cu Duhul lui Dumnezeu. Şi Pavel anatematiséşte, măcar de Înger de ar fi, cel ce bine vesteşte, afară de cele predanisite. Pentru aceasta şi noi (zic sfinţii Părinţi) bucurându-ne de Dumnezeieştile Canoane, precum se bucură ostaşii, când găsesc prăzi multe la vrăşmaşii lor cei biruiţi, precum şi aceasta o zice Davíd, le îmbrăţişăm pe ele cu bucurie, şi le ţinem, şi le întărim, atât pe cele aşezate de sfinţii Apostoli, cât şi pe cele ale celor 6 Ecumenice Sinoade, şi ale celor localnice, şi ale Părinţilor celor din parte. Anatematisínd adică pe cei ce şi ei îi anatematisésc, caterisind însă pe cei ce şi ei îi caterisesc, şi aforisind pe cei ce şi ei îi aforisesc; şi de obşte a zice, certând şi noi pe cei ce şi ei îi ceartă. Căci, precum aici, neavând socoteală iubitoarea de argint, se îndestulează în avuţiile acestea, ce le au, precum zice Pavel, aşa şi noi nici adăogim, nici scădem, ci ne îndestulăm în Canoanele cele hotărâte de sfinţii Părinţi[1]. Vezi şi pe cel 1 la Sinodului 4 şi Prolegómena Canoanelor cea de la începutul Cărţii.

CANON 2

De vreme ce cântând ne împreunăm cu Dumnezeu. «Întru îndreptările tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele tale» [Psalm 118, 16], toţi Creştinii (sunt datori) a păzi lucrul acesta mântuitor, iar mai ales, cei îmbrăcaţi cu Ieraticeasca vrednicie. Pentru aceasta hotărâm, ca tot cel ce urmează a se înainta la treapta Episcopiei, desăvârşit să ştie Psaltirea, ca dintru aceasta şi pe tot Clerul lui aşa să sfătuiască a-l învăţa; să se cerceteze însă cu încredinţare de Mitropolitul, de are osârdie a citi, cu luare aminte, şi nu în treacăt, atât sfintele Canoane, cât şi sfânta Evanghelie, şi Cartea Dumnezeiescului Apostol, şi toată Dumnezeiasca Scriptură. Şi a petrece după Dumnezeieştile Porunci, şi a învăţa pe norodul său; că fiinţă a Ierarhiei noastre sunt Cuvintele cele de Dumnezeu predanisite. Adică, adevărata ştiinţă a Dumnezeieştilor Scripturi, precum marele Dionisie a zis. Iar de s-ar îndoi, şi nu ar pofti aşa să facă şi să înveţe, să nu se hirotonisească. Că Prooroceşte a zis Dumnezeu: «Tu cunoştinţa o ai depărtat; şi eu te voi depărta pe tine a nu Ieratevsi mie» [Oséa 4: 6]. [Cartagina: 24]

TÂLCUIRE

Şi toţi Creştinii mireni trebuie a cugeta, şi a se îndeletnici de dreptăţile lui Dumnezeu, şi a nu uita cuvintele lui, precum cântă ei şi se făgăduiesc împreună cu Proorocul în toate zilele, iar mai ales şi mai cu deosebire cei Ierosiţi. Pentru aceasta hotărăşte Canonul acesta, ca negreşit, să ştie noimele Psaltirii, cel ce urmează a se face Episcop, pentru ca să înveţe din ele pe norodul său, ca şi ei să se înveţe. Aşişderea să se înveţe unul ca acela cu încredinţare de Mitropolitul, de are dorinţă a citi, nu pe deasupra şi numai zicerile, ci după adâncime, şi cu înţelegerea noimelor, sfinţitele Canoane, ce mai sus le-am pomenit, Sfânta Evanghelie, Apostolul, şi toată Dumnezeiasca Scriptură, şi nu numai a le citi, ci şi a petrece precum acestea poruncesc, şi a învăţa pe turma sa după acestea. Fiindcă, precum hotărâtor zice Dionísie Areopagítul[2], Fiinţă şi întărire a Bisericeştii Ierarhii sunt cuvintele cele de Dumnezeu predanisite, adică adevărata înţelegere, şi scumpătăţita cunoştinţă a Dumnezeieştilor Scripturi. Iar de se îndoieşte, şi nu are dorinţă a le face acestea el, şi a învăţa şi pe ceilalţi, să nu se facă Episcop. că zice Dumnezeu prin Proorocul Osié: «Tu cunoştinţa Legilor mele o ai gonit de la tine, şi eu pe tine te voi goni de a nu fi Preot al meu.»

CANON 3

Toată alegerea făcută de către boieri, pentru Episcop, sau pentru Presbiter, sau pentru Diacon, neîntărită să rămână după Canonul ce zice. Dacă vreun Episcop lumeşti stăpânitori întrebuinţând, prin aceştia ar lua Biserică, să se caterisească şi să se aforisească, şi toţi cei ce se împărtăşesc cu dânsul. Că trebuie cel ce urmează a se înainta la Episcopie, de Episcopi a se alege, precum de către sfinţii Părinţi cei din Niceea sa hotărât, în Canonul ce zice. Episcopul se cuvine, mai ales de toţi cei ce sunt în Epárhie a se aşeza; iar dacă una ca aceasta ar fi cu anevoie, ori pentru vreo neapărată nevoie, ori pentru lungimea căii, negreşit trei la un loc adunându-se, împreună alegători făcându-se şi cei ce nu vor fi faţă, şi conglăsuindu-se prin scrisori, atunci hirotonia să se facă. Iar întărirea celor ce se fac, să se dea Mitropolitului în fiecare Epárhie. [Apostolesc: 1, 2, 30, 61; Sinod 1: 4; Laodiceea: 5, 13; Cartagina: 59; Timotei: 7]

TÂLCUIREA

Canonul acesta împreună se alcătuieşte din al 30-lea Canon, al Apostolilor, şi din cel al 4-lea al Sinodului 1 care fiindcă le-am tâlcuit, vezi a lor tâlcuire acolo. Numai aceasta însă cu deosebire are Canonul acesta, ca toată alegerea de Episcop, sau de Presbiter, sau de Diacon, ce s-ar face cu stăpânirea şi silnicia stăpânitorilor, să rămână fără tărie. Şi ca Episcopii să se aleagă de către Episcopi, după chipul cel mai întâi adică. Iar cum că şi Presbiterii, şi Diaconii se aleg, se arată mai ales de Canonul acesta, despre care vezi subînsemnarea celui al 2-lea Apostolesc. Iar cum că şi Creştinii se cuvine după urmare a alege împreună cu Arhiereii, pe cei ce au se Hirotonisi, arată tâlcuirea celui 61 Apostolesc. Vezi şi pe cel întăi, şi al 2-lea Apostolesc, şi subînsemnarea celui al 5-lea din Laodiceea.

CANON 4

Propovăduitorul adevărului Dumnezeiescul Apostol Pavel, oarecum ca un Canon punând Presbiterilor Efesénilro, iar mai ales şi toatei Ieraticeştii pliniri, aşa a cutezat a zice: «Argintul, sau aurul, sau îmbrăcămintea, a nici unuia nu am poftit; toate le-am arătat vouă, că aşa ostenind trebuie a sprijini pe cei neputincioşi, mai fericit socotind că este a da, decât a lua.» [Fapte 20: 33, 35] Pentru aceasta şi noi de la acesta învăţându-ne, hotărâm nicidecum Episcopul a fi rău câştigător, pricinuind pricinuiri întru păcate, a cere aur, sau argint, sau altceva, de la Episcopii cei supuşi lui, sau de la Clerici, sau de la Monahi. Că zice Apostolul «Nedrepţii Împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni» [1 Corinteni 6: 9]; şi «nu sunt datori fiii a învistierí născătorilor lor, ci născătorii fiilor lor» [2 Corinteni 12: 14]. Deci dacă vreunul pentru cererea de aur, de vreun alt fel oarecare, ori pentru oarecare a sa împătimire, s-ar afla oprind de Liturghie, şi aforisind pe vreunul din Clericii cei de sub el, sau Biserică cinstită închizând, a nu se face întru ea slujbele lui Dumnezeu, întru cele nesimţite îndelungându-şi nebunia sa, negreşit nesimţitor este, şi aceleiaşi pătimiri se va supune: «Şi se va întoarece durerea lui pe capul lui» [Psalm 7: 17 <16>], ca un călcător de Porunca lui Dumnezeu, şi de Apostoleştile Aşezământuri. Că porunceşte şi Petru Coriféul (Vârfelnicul) Apostolilor şi Căpetenia: «Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi, nu cu silnicie, ci cu voie după Dumnezeu, nu cu mârşav câştig, ci cu osârdie. Nu ca cum stăpânind pe Clerici, ci chip făcându-vă turmei; şi arătându-se Arhipăstorul, veţi lua cununa slavei cea neveştejită» [1 Petru 5: 2-4]

TÂLCUIRE

Fiindcă marele Pavel, şi prin cuvânt, şi prin faptă îndatoreşte pe Arhiereii Efesénilor, şi printr-înşii pe toţi Arhiereii cei din urmă, să nu poftească argintul, sau aurul, sau haine, ci prin osteneala mâinilor să ajute pe cei neputincioşi şi care au trebuinţă, şi că mai fericit este a da cineva decât a lua. Pentru aceasta Canonul acesta porunceşte, ca nici un Arhiereu să nu ceară cu îndatorire, şi după mârşavul câştig, aur sau argint, sau vreun alt lucru, de la Episcopii cei supuşi lui, dau de la Clerici, sau de la Monahi, fiindcă nedreaptă este cererea aceasta, şi nedrepţii Împărăţia lui Dumnezeu nu o moştenesc, după acestaşi Apostol. Şi pentru că fiii nu-s datori a aduna ca să dea născătorilor, ci născătorii să dea fiilor. Deci, oricare Arhiereu s-ar afla, să facă árgos, sau să aforisească pe vreun Preot, sau Cleric, sau să închidă Biserica pentru ca să ia bani, sau pentru vreo altă împătimire a sa. Unul ca acesta să pătimească ceea ce face, adică să se facă árgos, şi să se aforisească, de va fi Episcop de Mitropolitul său, de va fi Mitropolit de Patriarhul său. Că şi Verhovnicul Petru acestea îndatoreşte pe Arhiereii, ca să pască turma lui Dumnezeu, nu silniceşte şi tiraniceşte, ci cu blândeţe şi de voie, după Dumnezeu; nu pentru urâtul câştig, ci cu osârdie; nu ca cum stăpânind pe Cler, ci ca chip şi pildă făcându-se turmei, ca, când se va arăta Arhipăstorul Hristos întru a doua sa venire, să ia de la dânsul Cununa cea neveştejită a Slavei. Citeşte şi pe cel 24 Apostolesc.

CANON 5

Păcat de moarte este, când oarecare păcătuind neîndreptaţi vor rămâne. Iar decât aceasta mai rău este, când cei ce au căzut se ridică împotriva Evséviei (bunei cinstiri), şi Adevărului, cinstind mai mult pe mamoná decât pe ascultare lui Dumnezeu, şi Canoniceştile lui Aşezământuri nesuferindu-le. «Întru aceştia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva smerindu-se, se vor deştepta din greşeala lor» [A 3-a Împăraţilor]. Că trebuie ei mai mult a se apropia de Dumnezeu, şi cu inimă zdrobită, a cere lăsare şi iertare păcatului acestuia, iar nu a se făli cu nelegiuita dar. «Că aproape este Domnul de cei zdrobiţi cu inima» [Psalm 33: 18], deci, pe cei ce se fălesc, că prin darea de aur s-au rânduit în Biserică, şi întru acest rău obicei nădăjduindu-se, care întrăinează de la Dumnezeu, şi de toată Preoţia, şi din aceasta cu faţă neruşinată, şi cu gură deschisă, şi cu cuvinte ocărâtoare pe cei aleşi de Sfântul Duh, pentru fapta bună a vieţii, şi rânduiţi fără dare de aur, necinstindu-i, mai întâi făcându-o aceasta, să ia treapta Cetei loruşi cea mai de pe urmă. Iar de vor stărui, prin certare să se îndrepteze. Iar de se va arăta vreunul că o au făcut aceasta cândva pentru hirotonie, facă-se după Apostolescul Canon ce zice: „Dacă vreun Episcop prin bani ar dobândi cinstea aceasta, sau Presbiter, sau Diacon, să se caterisească şi el, şi cel ce l-a hirotonit, şi desăvârşit să se taie de la împărtăşire, ca Símon de mine Petru.” Aşişderea şi după Canonul al 2-lea al cuvioşilor Părinţilor noştri celor din Calcedon, ce zice: „Dacă vreun Episcop pentru bani ar face hirotonie, şi la vânzare ar pogorî pe nevândutul Dar, şi va hirotonisi pentru bani Episcop, sau Horepiscop, sau Presbiter, sau Diacon, sau pe vreunul din cei ce în Cler se numără, sau ar înainta pentru bani Iconom, sau Defénsor [Avocat], sau Paramonár, sau ori pe care din cei canoniceşti, pentru mârşava agonisirea sa, cel ce ar face aceasta, vădindu-se, să se primejduiască în treapta sa. Şi cel ce s-a hirotonisit nimic să se folosească din hirotonie, sau din înaintarea (cea după neguţătorie), ci fie străin de vrednicia, sau de purtarea de grijă, care pentru bani o au dobândit. Iar de se va arăta vreunul şi mijlocind pentru relele şi nelegiuitele vătămări, şi acesta, de va fi Cleric, din treapta sa să cadă, iar de va fi mirean, sau monah să se aforisească.” [Apostolesc: 29; Sinod 4: 2; Ioan 5: 16]

TÂLCUIRE

Oarecare, vrând a se împreună număra în clerul vreunei Biserici, de bună voie aducea bani la ea, cu socoteală iubitoare de Dumnezeu, nu ca prin aceştia să dobândească soarta, ci ca cum afierosindu-i lui Dumnezeu, după Valsamón. Iar la urmă fălindu-se cu darea de bani, şi cinstind mai mult pe mamoná, şi avuţia, decât pe sfintele Canoane, cerea şederile mai sus, şi cu obrăznicie, ocăra pe Clericii aceia, care de Sfântul Duh fiind aleşi, pentru îmbunătăţita lor petrecere, se împreună numărau în Cler fără de dare de bani. Pentru aceasta dar porunceşte Canonul acesta, ca unii ca aceştia să se pogoare în treapta cea mai de jos a Clericatului lor. Iar de stărui încă întru aceasta, să se certe de către Arhierei mai cu grea certare. Aducând însă Părinţii aceştia şi zicerea aceea a lui Ioan, păcat de moarte numesc pe fălirea cea neîndreptată a unor Clerici ca aceştia[3], iar mai rău păcat decât acel de moarte numesc, pe obrăznicia lor şi neruşinarea asupra celorlalţi Clerici. Şi că, întru aceştia nu este Domnul Dumnezeu, după Scriptură, iar nelegiuită faptă numesc, pe darea lor cea de bani, nu însă de sine, căci ea este bună, la început şi iubitoare de Dumnezeu; ci pentru fala lor cea din urmă şi obrăznicia. Deci ia aminte să nu iei darea banilor aceasta spre Hirotonie. Căci Canonul se vede, că cuprinde două părţi: cea dintâi opreşte a nu da, nu, spre a se Hirotonisi, că aceasta este în urmă, ci spre a se împreună număra şi ei în parohia vreunei Biserici, şi apoi se obrăznicesc, şi defaimă pe Clericii cei săraci şi evlavioşi. Deci această faptă o opresc ca pe o nelegiuită. Apoi adaogă şi pe a doua, că de ar aduce banii aceştia, pentru Hirotonie, să se caterisească, după Canoanele cele mai dinainte. Adaugă iarăşi Canonul, că cine a voit a da bani pentru a se Hirotonisi Cleric, sau Preot, să ia certările Canonului 29 Apostolesc, şi ale Canonului al 2-lea al Sinodului al 4-lea care şi zic să se scoată din dregătorie; şi vezi şi tâlcuirea lor acolo.

CANON 6

Fiindcă este Canon ce zice, de două ori pe an în fiecare Epárhie trebuie a se face, prin adunarea Episcopilor Canoniceştile întrebări [cvéstii]. Pentru zdrobire, şi pentru că cu anevoie le este în călătorie celor ce se adună, au hotărât Cuvioşii Părinţii Sinodului al 6-lea, numaidecât şi fără de nici o pricinuire, odată în an să se facă, şi cele greşite să se îndrepteze. Deci pe acest Canon şi noi îl reînnoim; şi de s-ar afla vreun stăpânitor oprind acesta lucru, să se aforisească. Iar dacă vreunul dintre Mitropoliţi s-ar lenevi a face aceasta, fără de vreo nevoie şi silă, şi fără de vreo oarecare bine cuvântată pricinuire, să se supună certărilor. Iar Sinodul făcându-se pentru canoniceşti şi Evangheliceşti lucrări, se cuvine Episcopii cei adunaţi a fi în cugetarea şi întru purtarea de grijă de a se păzi Dumnezeiştile şi de Viaţă făcătoarele Poruncile lui Dumnezeu: «Că întru a le păzi acestea, răsplătire multă este» [Psalm 18: 12], «pentru că şi făclie este porunca, iar Legea lumină, şi calea vieţii este mustrarea şi pedepsirea» [Pilde 6: 23]; şi «Porunca Domnului este strălucită luminând ochii» [Psalm 18: 9]; să nu aibă voie însă Mitropolitul, din cele ce aduce Episcopul cu sineşi a-i cere, ori dobitoc, ori altceva. Iar de s-ar vădi că a făcut aceasta, va da înapoi împătrit. [Apostolesc: 37: Sinod 1: 5; Sinod 4: 19; Sinod 6: 8]

TÂLCUIRE

Acest Canon reînnoieşte pe cel al 8-lea al Sinodului al 6-lea ca odată pe an negreşit să se adune Episcopii, pentru Bisericeşti şi Canoniceşti întrebări, nefiind cu putinţă a se face de două ori pe an aceasta. Adaugă însă aceasta, că oricare stăpânitor va opri acest fel de adunare, să se aforisească. Şi oricare Mitropolit, se va lenevi despre aceasta, fără de vreo mare nevoie şi binecuvântată pricină, să fie supus certării.

CANON 7

Dumnezeiescul Apostol Pavel a zis că: «Ale oarecăror oameni păcatele sunt mai înainte arătate, iar ale unora după aceea urmează» [1 Timote 5: 24]. Deci păcatelor mai înainte venite, urmează şi alte păcate (acestora). Drept aceea păgânescului eres al prihănitorilor de Creştini, i-a urmat împreună şi alte păgânătăţi. Că precum chipurile cinstitelor Icoane le-a ridicat din Biserică, şi alte oarecare obiceiuri le-au părăsit, care trebuie a se reînnoi, şi după legiuirea cea înscrisă şi nescrisă, aşa a se ţine. Deci câte cinstite s-au consfinţit fără de sfintele Moaşte ale Mucenicilor, Poruncim să se facă punere de Moaşte într-însele cu obişnuita rugăciune, iar cel ce va consfinţi Biserici fără de sfintele Moaşte, să se caterisească, ca unul ce a călcat Bisericeştile Tradiţii. [Cartagina: 91]

TÂLCUIRE

Zicerea aceasta Apostolească, marele Vasilie altfel o a tâlcuit, iar Sinodul acesta mai simplu o a luat, zicând, că la întâmplatele păcate ce a făcut cineva mai înainte, urmează şi alte păcate. Precum s-a întâmplat şi defăimătorilor de Creştini Iconomáhi (luptătorilor de Icoane); care după ce au dezbrăcat sfintele Biserici de sfintele Icoane, au defăimat şi alte oarecare ale Bisericii, şi le-au lepădat. Acelea dar Canoniceşti obişnuinţe sfântul Sinod reînnoindu-le, atât pe cele în scris cât şi pe cele nescrise legiuiri şi predări, le întăreşte. Deci, câte Dumnezeieşti Biserici s-au sfinţit fără de Moaşte Muceniceşti, să se aşeze de dânşii întru acelea, Muceniceşti Moaşte, citindu-se şi Rugăciunea ceea ce pomeneşte de ele[4]. Iar care Arhiereu de aici înainte, fără de sfintele Muceniceşti Moaşte, ar sfinţi Biserică, acela, ca un călcător de Bisericeştile predanisiri, să se caterisească.

CANON 8

Fiindcă rătăcirindu-se oarecare din religia evreilor, li s-a părut că amăgesc pe Hristos Dumnezeul nostru, făţărnicindu-se a fi Creştini, însă întru ascuns lepădându-se de Hristos, şi întru nearătare serbând Sâmbetele, şi alte Iudaiceşti făcând. Hotărâm, ca aceştia, nici la împărtăşire, nici la rugăciune, nici în Biserică să se primească, ci arătat a fi după a loruşi religie Evrei, şi nici pe copiii lor ai Boteza, nici robi a cumpăra, sau a câştiga. Iar dacă cu curată Credinţă se va întoarce vreunul dintr-înşii, şi va mărturisi din toată inima, defăimând obişnuirile şi lucrările cele ale loruşi, întru atâta încât şi alţii să se mustre şi să se îndrepteze. Acesta să se primească, şi copiii lui să se Boteze. Şi să se asigure ei a se depărta de evreieştile meşteşugiri. Iar de nu vor urma aşa, nici cum să se primească.

TÂLCUIRE

Hotărăşte Canonul acesta, a nu se împărtăşi cineva, nici a se ruga împreună, nici în Biserică a primi pe evreii aceia, ce cu făţărnicie numai s-au făcut Creştini, şi au venit la adevărata Credinţă, iar într-ascuns se leapădă, şi batjocoresc pe Hristos Dumnezeul nostru, păzind Sâmbetele, şi altele Iudaiceşti obiceiuri (adică a-şi tăia împrejur pe fiii lor, a numi necurat pe cel ce se atinge de mort, sau de lepros, şi altele asemenea), spre a fi aceştia iarăşi evrei ca şi mai înainte, şi nici a boteza pe fiii lor, nici să-i lase pe aceştia a cumpăra rob, sau prin schimb, sau prin daruri, spre a-l omorî pe dânsul. Iar dacă cu curată şi neîndoită Credinţă s-ar întoarce oarecare evreu, şi din toată inima ar mărturisi Creştineasca Ortodoxie, defăimând la arătare necredinţa evreiască, ca să se înveţe şi alţi evrei şi să se îndrepteze, pe unul ca acesta se cuvine a-l primi, şi pe copiii lui a-i boteza, poruncindu-i cu tărie a se depărta de evreieştile desidemoníi. Iar care nu se întorc în aşa chip, nicidecum să se primească.

CANON 9

Toate copilăreştile jucării şi furioasele bakhesmuri, mincinoasele conscripte, cele ce s-au făcut împotriva cinstitelor Icoane, de trebuinţă este a se da în Episcopia celui al Constantinopolului, ca să se pună cu celelalte cărţi ale ereticilor. Iar de s-ar afla vreunul ascunzându-le acestea, de ar fi Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, să se caterisească; iar de ar fi mirean, sau Monah, să se aforisească. [Apostolesc: 60; Sinod 6: 2, 63; Laodiceea: 51]

TÂLCUIRE

Rânduieşte Canonul acesta, că, toate mincinoasele cărţi, ce au alcătuit Iconomahii (luptătorii de Icoane), împotriva sfintelor Icoane, care sunt atât de stricăcioase, ca şi jucăriile cele copilăreşti, şi atât de nebuneşti, precum turbatele şi nebunele bakhe ale muierilor acelora, care jucau bete la serbarea lui Dionísie eforului beţiei (care şi bahos se numea). Toate acelea zic să se dea la Patriarhia Constantinopolului, ca să se pună cu ale altor eretici, la un loc ca acela, de unde să nu poată a lua cineva din ele ca să le citească, nici odinioară. Iar de le-ar ascunde cineva pentru a le citi, sau altora a le da, de va fi Ierosit să se caterisească, iar mirean sau Monah, să se aforisească. Vezi şi cel 60 Apostolesc.

CANON 10

Fiindcă unii din Clerici amăgindu-se calcă Canonicescul Aşezământ, lăsându-şi a lor Paróhie, la altă Paróhie aleargă, şi mai mult la însăşi Cetatea cea de Dumnezeu păzită şi împărătească, năzuiesc la boieri, făcând Liturghiile în Casele de rugăciuni ale lor. Deci aceştia fără de slobozenia Episcopului lor, şi voia Patriarhului Constantinopolului, nu este iertat a se primi în orice Casă sau Biserică. Iar de o va face aceasta vreunul, stăruind, să se caterisească. Iar câţi cu ştirea mai înainte zişilor Ierei o ar face aceasta, nu este lor ierta a primi asuprăşi purtări de grijă politiceşti şi lumeşti, ca unii ce sunt opriţi de a face aceasta de Dumnezeieştile Canoane. Iar de s-ar vădi vreunul, ţinând vreo purtare de grijă mai mare decât cele zise, ori să înceteze, ori să se caterisească. Mai vârtos însă să fie spre învăţătura, şi a Copiilor şi a Casnicilor, citindu-le Dumnezeieştile Scripturi. Că spre aceasta şi Preoţia li s-a sortit. [Apostoleşti: 6, 15, 81, 83; Sinod 4: 3, 5, 10, 23; Sinod 1 şi 2: 11; Cartagina: 18, 63, 98; Sinod 1: 15, 16; Sinod 7: 17, 18; Antiohia: 3; Sardichia: 15, 16, 19]

TÂLCUIRE

Două nelegiuri deodată opreşte Canonul acesta, şi a nu se mutat Clericii de la o cetate la alta, şi mai ales la Constantinopol (sau la orişicare Capitálie), şi a nu năzui la boieri, şi a Liturghisi în Casele de Rugăciuni ale lor, fără de voia Episcopului lor, şi a Patriarhului, întru a căruia Epárhie au năzuit, amândouă fiind afară de aşezământul Dumnezeieştilor Canoane. Deci porunceşte, ca, Clericul, de ar îndrăzni a o face una ca aceasta fără de voia amânduror Ierarhilor, şi ar stărui întru aceasta, să se caterisească. Iar şi cei ce vor fi primiţi cu voia amânduror, să nu ia asuprăşi purtări de griji lumeşti, ci să înveţe pe copii şi pe slugile Creştinilor. Iar care Cleric ar primi epistasíe (adică inspecţie), de moşii boiereşti, ale cărora epistáţi se ziceau mai mari, poate ca unii ce mai boiereşte epiestiséa şi mai mult câştigătoare lucruri, ori să înceteze despre aceasta, ori neîncetând, să se caterisească.

CANON 11

Îndatoriţi fiind toţi a păzi Dumnezeieştile Canoane, şi pe cel ce zice, a fi iconomi la toate Bisericile, cu tot chipul suntem datori nestrămutat, a-l ţine. Şi dacă fiecare Mitropolit la Biserica sa va pune Iconom, bine ar fi. Iar de nu, din însăşi stăpânirea este voie Episcopului Constantinopolului a prohirisí iconom la acea Biserică. Aşişderea şi Mitropoliţilor, dacă Episcopii cei supuşi lor, nu voiesc a aşeza iconomi la ale loruşi Biserici. Şi însăşi aceasta să se păzească şi al Monastiri. [Apostoleşti: 38, 41; Sinod 4: 26; Sinod 7: 12; Sinod 1 şi 2: 7; Anghira: 15; Gangra: 7; Antiohia: 24, 25; Cartagina: 34, 41; Teófil: 10; Chiril: 2]

TÂLCUIRE

Fiindcă Canonul 26 al Sinodului al 4-lea porunceşte ca toată Biserica să aibă Iconom, Iconomisind cu voia şi ştirea Arhiereului lucrurile aceleia, pentru aceasta şi Canonul acesta pe însuşi acela îl întăreşte, adăugând, că, de nu va voi Mitropolitul a aşeza Iconom la Mitropolia sa, are voie Patriarhul său cu stăpânire a-i aşeza Iconom, aşişderea şi Mitropolitul la Episcopii săi. Şi însuşi aceasta să se facă şi la Monastiri.

CANON 12

Dacă vreun Episcop, sau Egumen, s-ar afla din ţarinile Episcopiei, sau ale Monastirii, dând al mână boierească, sau oricărei alte feţe dându-le, fără tărie fie darea, după Canonul sfinţilor Apostoli ce zice, purtarea de grijă a tuturor Bisericeştilor lucruri Episcopul aibă-o, şi ocârmuiască-le pe ele ca cum Dumnezeu priveşte. Să nu-i fie iertat lui însă a reşlui [sfeterisi] întru acelea, sau rudelor sale a dărui cele ale lui Dumenezeu. Iar de ar fi săraci, să le dea ca unor săraci, dar nu cu pricinuirea acestora să le vândă. Iar de ar pune pricină că aduce pagubă, şi nimic este spre folos ţarina, nici aşa să dea locul boierilor celor de loc, ci Clericilor, sau lucrătorilor de pământ, iar de ar întrebuinţa vicleşug rău, şi de la Cleric, sau de la lucrător de pământ, ar cumpăra vreun boier ţarina, şi aşa fără tărie fie vânzarea, şi întoarcă-se la Episcopie, sau la Monastire, şi Episcopul, sau Egumenul cel ce a făcut aceasta, să se izgonească. Episcopul din Episcopie, şi Egumenul din Monastire, ca unii ce risipesc rău, cele ce nu au adunat. [Apostoleşti: 38, 41; Sinod 4: 26; Sinod 7: 11; Sinod 1 şi 2: 7; Anghira: 15; Gangra: 7; Antiohía: 24, 25; Cartaghén: 34: 41; Teófil: 10; Chiríl: 2]

TÂLCUIRE

Ţarine [avtúrghii] sau proprietăţi se numesc, toate lucrurile cele ce aduc venit, şi mai ales cele nemişcătoare. Precum moşii, vii, pomete, şi altele; pentru acestea dar hotărăşte Canonul acesta, zicând, că oricine le-ar întrăina, şi le-ar da la boieri, sau cu vânzare, sau cu schimb, să rămână fără tărie, şi lucrurile să se întoarcă, de au fost Episcopeşti, la Episcopie, iar de au fost Monastireşti, la Monastire, precum şi Canonul 38 al sfinţilor Apostoli rânduieşte. Iar de ar pune pricínă Arhiereul, sau Egumenul, că cutare ţarină sau vie nu aduce câştig şi venit, ci mai mult pagubă, vândă-le pe ele, nu la boieri şi al puternici însă, ci la Clerici, sau la lucrători de pământ[5], la oameni adică smeriţi şi proşti. Iar dacă cu vicleşug le-ar da mai întâi la Clerici sau la lucrători de pământ, cu socoteala ca în urmă să le ia vreun boier de la ei. Vânzarea aceasta să rămână fără tărie, iar vânzătorul Episcop, să se izgonească din Episcopie, şi Egumenul din Monastire; pentru că afierosirile acelea ce alţii le-au afierosit, şi bine le-au adunat, aceştia rău le-au risipit, şi le-au vândut. Vezi şi tâlcuirea celui 38 Apostolesc.

CANON 13

Fiindcă pentru nenorocirea ce a fost pentru păcatele noastre în Biserici, s-au răpit oarecare sfinte Case de oarecare bărbaţi, Episcopii adică, şi Monastiri, şi s-au făcut obşteşti sălăşluiri. Dacă cei ce le ţin pe acestea, vor binevoi a le da înapoi, precum din vechi să se statornicească, bine este, iar de nu, de vor fi din catalogul cel Ieraticesc, aceştia poruncim să se caterisească, iar de vor fi Monahi sau mireni, să se aforisească; ca unii ce sunt osândiţi de Tatăl, şi de Fiul, şi de Sfântul Duh, şi să se aşeze, unde viermele nu se sfârşeşte, şi focul nu se stinge [Isaia 66: 24; Marcu 9]. Că Glasului Domnului se împotrivesc, celui ce zice. «Nu faceţi Casa Părintelui meu, Casă de neguţătorie» [Ioan 2: 16] [Sinod 4: 4, 24; Sinod 6: 49; Sinod 7: 12, 19; Sinod 1 şi 2: 1; Chiríl: 2]

TÂLCUIRE

În vremea luptătorilor de Icoane, pe lângă alte rele ce s-au făcut, sau izgonit pentru sfintele Icoane de dânşii, şi mulţi Arhierei din Episcopiile, şi din Mitropoliile lor, şi mulţi Monahi din Monastirile lor. Şi fiind ele pustii, le-au răpit oarecare mireni, şi le-au făcut lăcaşuri lumeşti. Pentru aceasta dar Canonul acesta porunceşte, că dacă cei ce stăpânesc Episcopiile acestea, şi Monastirile, vor voi a le da înapoi, pentru ca să se facă iarăşi precum au fost mai înainte Episcopii şi Monastiri, bine este. Iar de nu vor voi, Clerici fiind, să se caterisească, iar Monahi, ori mireni, să se aforisească, ca nişte osândiţi pentru aceasta de Sfânta Treime, şi să se aşeze în locul acela, unde viermele nu se sfârşeşte, şi focul nu se stinge, după Isaía, şi după Glasul Evangheliei, fiindcă se împotrivesc Cuvântului Domnului, pe care îl zice: Nu faceţi Casa Tatălui meu… şi celelalte; citeşte şi pe cel al 4-lea şi al 24-lea al Sinodului al 4-lea.

CANON 14

Cum că rânduială urmează în Preoţie, tuturor este bine arătat. Şi cu scumpătate a se păzi încredinţările Preoţiei, este lucru bine plăcut lui Dumnezeu. Deci, fiindcă vedem, că fără de Hirotesíe din pruncie unii iau tunderea Clericatului, neluând încă de la Episcop hirotesia; şi citesc pe Ámvon în adunare, afară de Canon făcându-o aceasta, poruncim de acum înainte a nu se face aceasta. Aceasta însă a se păzi şi la Monahi. Că hirotesíe de Anagnóst, este slobod fiecărui Egumen, a face numai în însăşi Monastirea sa. Dacă şi însuşi Egumenului i s-a făcut Hirotesie de Episcop spre şederea întâi Egumenească; adică fiind el Presbíter. Aşişderea şi după obiceiul vechi, Horepíscopii după voia dată de Episcopul, se cuvine a proherisí Anagnóşti. [Sinod 6: 33; Cartaghén: 22]

TÂLCUIRE

Fiindcă unii din pruncie s-au fost afierosit lui Dumnezeu, şi îmbrăcând haine cuviincioase Clericilor, primeau şi tundere de la însuşi născătorii lor, după oarecare obicei, ca când ar fi afierosiţi, şi aceştia viind în vârstă, îndrăzneau şi citeau Dumnezeieştile Cărţi înaintea poporului (nădăjduindu-se poate în tunderea cea din pruncie) fără a se hirotesí, şi fără a lua pecetluirea şi tundera Citeţului de la Arhiereu. Pentru aceasta porunceşte Canonul acesta, că una ca aceasta să nu se mai facă, ca un lucru necuviincios şi ne canonisit. Şi nu numai mirenii să nu citească fără pecetluirea Arhiereului, dar nici Monahii. Însă Egumenul Monastirii, Preot fiind, şi cu hirotesia Arhierească fiind făcut Egumen, are voie în Monastirea sa numai a hirotesí Citeţi. Aşişderea Horepíscopii cu voia Episcopului Epárhiei, a hirotonosi Citeţi, după învechit obicei[6] (pentru care vezi şi subînsemnarea Canonului al 8-lea al Sinodului 1). Citeşte şi pe 35 al celui al 6-lea.

CANON 15

Clericul de acum înainte să nu se aşeze la două Biserici. Că aceasta este însuşire de neguţătorie şi de rău câştig, şi străin de Bisericescul obicei. Că am auzit din însuşi Glasul Domnului, că «nu poate cineva la doi Domni a sluji; că ori pe unul va urî, şi pe altul va iubi, sau pe unul va îmbrăţişa, şi pe celălalt va defăima» [Matei 6: 24]. Deci «fiecare, după Apostolescul Glas, întru ceea ce s-a chemat, întru aceea este dator a rămâne» [1 Corinteni 7: 20] şi a sluji într-o Biserică. Că cele ce pentru răul câştig se fac în Bisericeştile lucruri, sunt străine de Dumnezeu. Iar cât pentru trebuinţa vieţii acesteia, feluri de meşteşuguri sunt. Dintru acestea dar cel ce ar voi, agonisească-şi cele de trebuinţa trupului, că a zis Apostolul: «Trebuinţelor mele, şi celor ce sunt împreună cu mine, mâinile acestea au slujit» [Fapte 20: 34]; şi mai ales întru de Dumnezeu păzită Cetatea aceasta. Iar în satele cele din afară, pentru lipsa oamenilor, să se sloboaze. [Apostolesc: 15; Sinod 1: 15, 16; Sinod 4: 10, 20, 23; Sinod 6: 17, 18; Sinod 7: 10, 15; Antiohía: 3; Sardichia: 15, 16, 19; Cartaghén: 63, 98]

TÂLCUIRE

Opreşte Canonul acesta, a nu se număra vreun Cleric în Clerul a două Biserici, ce se află ori într-o cetate, ori în două. Făcându-o aceasta pentru răul câştig, care este străin şi de Dumnezeu, şi de cei Bisericeşti. Iar în satele cele pe dinafară, să se ierte a se face aceasta, pentru lipsa Preoţilor şi a Clericilor. Vezi şi pe cel 15 Apostolesc.

CANON 16

Tot Luxul, şi împodobirea trupului, străine sunt de Ieraticeasca rânduială. Deci, Episcopii, sau Clericii, cei ce se împodobesc pe sineşi, cu haine strălucite şi luminate, aceştia trebuie a se îndrepta. Iar de ar stărui, să se dea certării. Aşişderea şi cei ce se ung cu mirodenii. Şi fiindcă eresul prihănitorilor de Creştini, rădăcina amărăciunii în sus odrăslind, spurcăciune s-a făcut Catoliceştii Biserici, şi cei ce l-a primit pe acesta, nu numai zugrăviturile Icoanelor le-au urât, ci şi toată evlavia o au lepădat, de cei ce vieţuiesc cu cucernicie şi cu evlavie îngreuindu-se. Şi s-a plinit la ei cea scrisă: «Urâciune este păcătosului, cinstirea de Dumnezeu» [Sirah 1: 24]. Deci de se vor afla oarecare bătându-şi joc de cei îmbrăcaţi cu îmbrăcăminte proastă şi cucernică, prin certare îndreptează-se. Că din învechitele vremi, tot bărbatul Ieraticesc cu măsurtică şi cucernică îmbrăcăminte petrecea. Că tot ceea ce nu este pentru trebuinţă, ci pentru împodobire, are prihănire de deşertăciune, precum a zis marele Vasilie; ci nici cu îmbrăcăminte de ţesături cu mătăşi împiestrită se îmbracă; nici adăogeau oarecare fimbríi [singéfuri] cu străină floare la marginile hainelor lor. Că au auzit de la limba cea de Dumnezeu grăitoare, că cei ce poartă cele moi, în casele împăraţilor sunt. [Sinod 6: 27; Gangra: 12, 21]

TÂLCUIRE

Canonul acesta opreşte pe Episcopi şi pe Clerici, şi pe toţi cei Bisericeşti de a purta haine strălucite, fiind aceasta lucru străin de bărbaţii cei sfinţiţi, aşişderea şi ungerea cu mirodenii.

CANON 17

Unii din Monahi părăsindu-şi Monastirile lor poftind a stăpâni, şi lepădându-se de a asculta, se apucă a zidi Case de rugăciuni, neavând cele spre gătire. Deci de se va apuca vreunul a face aceasta, să se oprească de Episcopul locului; iar de va avea cele spre gătire, cele sfătuite de dânsul, aducă-se întru împlinire. Şi aceastaşi să se păzească şi la mireni, şi la Clerici. [Sinod 4: 24; Sinod 7: 21; Sinod 1 şi 2: 1]

TÂLCUIRE

Unii din Monahi iubitori de stăpânire fiind, şi ne voind însuşi a asculta de alţii, ci alţii de dânşii, lăsându-şi Monastirile, se apucă să zidească Case de rugăciuni, fără să aibă cheltuială ca să isprăvească lucrul. Pentru aceasta Canonul porunceşte, ca unii ca aceştia să se oprească de către Episcopul locului. Iar de vor avea trebuincioasa cheltuială, să urmeze lucrul. Aceasta însă să se facă şi dacă mireni sau Clerici s-ar apuca să zidească Case de rugăciuni. Vezi şi pe al 4-lea Canon al Sinodului al 4-lea şi pe cel 21 al acestuiaşi.

CANON 18

Ne smintitori faceţi-vă şi celor din afară [2 Corinteni 6: 3], zice Dumnezeiescul Apostol. Iar a petrece muieri în Episcopii, sau şi în Monastiri, este lucru pricinuitor de toată sminteala. Deci de se va vădi vreunul că a dobândit roabă, sau slobodă în Episcopie, sau în Monastire, spre încredinţarea vreunei slujbe, să se certe. Iar stăruind să se caterisească. Iar de s-ar întâmpla prin satele lor a fi muieri, şi ar voi Episcopul, sau Egumenul, a merge întru acelea, de faţă fiind Episcopul, sau Egumenul, nicidecum să se încredinţeze vreo slujbă vreunei muieri întru acea vreme, să petreacă întru alt loc deosebi, până ce se va duce Episcopul sau Egumenul de acolo, pentru neprihănirea.

TÂLCUIRE

Dumnezeiescul Apostol Pavel porunceşte să nu dăm sminteală, nici celor din afară, adică celor ce nu sunt de o credinţă cu noi. Pentru aceasta sfinţii Părinţi prin Canonul acesta opresc de a se afla muieri prin Episcopii, şi Monastiri, pricinuind aceasta mare sminteală şi prihană Arhiereilor, şi Egumenilor, înaintea Creştinilor, şi acelor de străină credinţă. Iar dacă pe la metoacele Episcopiilor, sau a Monastirilor s-ar întâmpla a fi muieri, şi a merge Arhiereul, sau Egumenul acolo, în câtă vreme vor fi ei acolo, ele să fie depărtate.

CANON 19

Atât s-au împărţit spurcăciunea iubirii de argint la povăţuitorii Bisericilor, încât şi unii din bărbaţii şi femeile ce se zic Evlavişti, uitând Porunca Domnului, se amăgesc, şi prin aur fac primirile celor ce vin în tagma Ieraticească, şi în viaţa Monahicească. Şi se face, a celor ce începutul nu este bun, şi totul a fi de lepădat, precum zice marele Vasilie: Că nici este cu putinţă lui Dumnezeu, şi lui mamoná a sluji [Matei 6: 24]. Deci, de se va afla vreunul aceasta făcând, de va fi Episcop, sau Egumen, sau cineva din ceata Ieraticească, ori înceteze, ori să se caterisească, după Canonul al doilea al Sfântului Sinod celui din Calcedón. Iar de va fi Egumen, să se izgonească din Monastire, şi să se dea întru altă Monastire spre supunere. Aşişderea şi Egumenul cel ce n-are hirotonie de Presbiter. Iar la cele ce se dau de către născători, cu cuvânt de zestre fiilor, sau lucrurile cele câştigate de ei, aducându-le, şi mărturisind cei ce le aduc că acestea sunt afierosite lui Dumnezeu; am hotărât, ori de ar rămâne, ori de ar ieşi din Monastire, acestea să rămână în Monastire, după făgăduinţa celui ce le-a adus; de nu va fi pricína a întâiului stătător. [Apostolesc: 29; Sinod 4: 2; Sinod 6: 22, 23; Vasilie: 91; Epistolía lui Ghenadie şi Tarasie]

TÂLCUIRE

Povăţuitorii Bisericilor se numesc, Arhiereii, Preoţii, şi Egumenii Monastirilor. Fiindcă aceştia s-au rânduit a sta înainte mirenilor, şi după dreapta Credinţă, şi după fapta bună. Deci zice Canonul, că de vreme ce aceştia atât s-au stăpânit de iubirea de argint, încât, prin bani primesc pe cei ce vin la tagma Ieraticească, şi la viaţa Monahicească. Şi se plineşte la dânşii zicerea marelui Vasilie ce zice: că, aceluia, a cărui începutul este rău, şi toate în urmă sunt rele. Pentru aceasta după Canonul al 2-lea al Sinodului Ecumenic al 4-lea hotărăşte şi Sinodul acesta, ca cei ce vor face una ca aceasta, hirotonisiţi fiind, să se caterisească, iar cei nehirotonisiţi să se dea sub povăţuirea altor povăţuitori. Iar lucrurile (ori mişcătoare, ori nemişcătoare) care avându-le cineva, ori date de născători, ori de sineşi câştigate aducându-le la Monastire unde se face Monah, şi afierosindu-le, hotărăşte Canonul să rămână ale Monastirii, după făgăduinţa dată de el, ori de va rămâne el în Monastire, ori de se va duce de voia sa; fără de vreo pricínă (despre Egumenul); că din pricína Egumenului ducându-se, poate şi a le lua . însă şi aşa ducându-se, este dator a le afierosi la altă Monastire.

CANON 20

De acum înainte hotărâm, a nu se face îndoită Monastire, că sminteală, şi poticnire multora se face aceasta. Iar dacă oarecare împreună cu rudeniile voiesc a se lepăda de lume, şi a urma vieţii Monahiceşti, bărbaţii adică, de trebuinţă este a se duce în Monastire bărbătească, şi femeile a intra în Monastire femeiască. Că acest lucru este bine plăcut lui Dumnezeu. Iar cele ce până acum sunt îndoite, ţie-se, după Canonul Sfântului Părintelui nostru Vasilie, şi după Aşezământul lui, aşa închipuiască-se. Nu petreacă într-o Monastire Monahi, şi Monahíi; că preacurvie mijloceşte împreuna petrecere. Nu aibă vreun Monah îndrăzneală către Moanhíe, sau Monahía către Monah, îndeosebire a vorovi. Nu se culce Monah în Monastire femeiască. Nici împreună să mănânce îndeosebi cu Monahía. Şi când se aduc cele de trebuinţă, de la bărbăteasca parte către cele împărtăşitoare [canonice], afară de poartă să le ia Egumenia Monastirii femeieşti, cu oarecare bătrână Monahie. Iar de s-ar întâmpla, vreo rudenie Monah a veni să vadă pe ruda sa, în fiinţa Eguméniei, vorbească cu aceea, prin puţine şi scurte cuvinte. [Sinod 6: 46, 47; Sinod 7: 20, 22]

TÂLCUIRE

Monastire îndoită Zonará zice, că ar fi fost două Monastiri învecinate, şi atât de apropiate, încât se auzeau glasurile de la una la alta. Iar alţii oarecare, cu care se uneşte şi Valsamón, zic că ar fi fost una şi aceeaşi Monastire, întru care petreceau bărbaţi şi femei împreună, însă nu străini după trup, ci rudenii unii cu alţii. Eu a-şi zice că mai adevărată se vede a fi, a doua socotinţă, după voroava cea din început, şi după conglăsuirea Canonului acestuia adeverindu-se. Dar rânduirea, pe care mai jos o pomeneşte Canonul marelui Vasilie, despre îndoitele Monastiri, prea adevărată şi neîmpotrivă zisă dovedeşte pe întâia socotinţă. Deci ori într-un chip, ori întru altul Canonul acesta porunceşte a nu se mai face de acum acest fel de îndoite Monastiri, ca nişte pricinuitoare de sminteală. Iar câte au apucat a se face acest fel, să petreacă după aşezământul, şi legiuirea marelui Vasilie, care este aceasta, adică: Monahi şi Monahii, să nu împreună locuiască într-o Monastire, fiindcă preacurvie urmează acestei împreună locuinţe. Să nu aibă îndrăzneală Monahul îndeosebi a vorbi cu Monahia, sau Monahia cu Monahul. Să rămână Monahul în Monastire femeiască, nici să mănânce împreună cu Monahie. Şi când aduc Monahii din Monastire bărbătească cele de trebuinţă spre îndestularea vieţii Monahiilor, să le lase afară de poarta Monastirii, şi de acolo Eguménia cu alta oarecare Monahie bătrână să le ia în lăuntru. Iar dacă vreun Monah ar voi să vadă pe o Monahie rudenia a sa, de faţă fiind Eguménia s-o vază, şi să vorbească cu ea puţine cuvinte, şi în grabă să se ducă[7].

CANON 21

Monahul sau Monahia, nu trebuie a-şi lăsa Monastirea sa, şi a se duce întru alta. Iar de s-ar întâmpla aceasta, a se ospăta ei, de nevoie este; iar a se primi fără de socotinţa Egumenului său, nu se cuvine. [Sinod 4: 4; Sinod 7: 19; Sinod 1 şi 2: 3, 4, 5; Cartaghén: 88]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că nu se cuvine Monahul, sau Monahia a lăsa Monastirea, întru care s-a tuns, şi a se duce întru alta. Iar de ar face aceasta vreunul, se cuvine a se primi ca un străin şi a se ospăta de Părinţii Monastirii celei străine câteva zile (ca nu cumva neprimindu-se, să fie silit a se duce în lume, şi a petrece cu feluri de oameni), nu însă şi a se ţine, şi a se număra împreună cu fraţii Monastirii celei străine, fără de voia, şi slobozitoare scrisoare a Egumenului său[8].

CANON 22

Lui Dumnezeu toate a le da, şi nu voinţelor noastre a ne robi, mare avuţie este. Că «ori de mâncaţi, ori de beţi, Dumnezeiescul Apostol zice, toate întru slava lui Dumnezeu faceţi-le» [1 Corinteni 10: 31]. Deci Hristos Dumnezeul nostru în Evangheliile sale începuturile păcatelor a poruncit a le tăia. Că nu numai preacurvia de dânsul se munceşte, ci şi pornirea cugetului spre apucare de preacurvie s-a osândit, zicând el: «Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe ea, iată a preacurvit cu ea în inimia sa» [Matei 5: 29]. Deci de aici învăţându-ne, datori suntem a curăţi gândurile. Că «deşi toate sunt slobode, dar nu toate folosesc» [1 Corinteni 10: 23], ne învăţăm din Apostolescul glas. De nevoie dar este fiecărui bărbat să mănânce pentru ca să vieze, şi la cei ce viaţa le este cu nuntă, şi cu fii, şi cu aşezarea mirenească, a mânca împreună bărbaţii cu femeile, este lucru din cele neprihănite, numai să aducă mulţumirea celuia ce dă hrana, şi nu prin oarecare meşteşugiri muiereşti, adică prin sataniceşti cântece, de alăute, şi curveşti răsfrângeri. Asupra cărora vine Proorocescul blestem, cel ce zice aşa: «Vai celor ce cu alăute şi cu cântări beau vinul, iar la lucrurile Domnului nu se uită, şi la lucrul Mâinilor lui nu gândesc» [Isaía 5: 13]. Şi dacă cândva ar fi unii ca aceştia între Creştini, îndreptează-se. Iar de nu, să se ţină pentru dânşii cele canoniceşti aşezate de cei mai înainte de noi. Iar celor ce viaţa le este liniştită şi singuratică. Cel ce s-a împreunat cu Domnul Dumnezeu a ridica jugul Monahicesc, «va şedea cu singurătate şi tăcere» [Plângerile lui Ieremia 3: 27]. Dar însă şi celor ce au ales Ieraticeasca viaţă, nicidecum le este iertat îndeosebi a mânca împreună cu muieri. Fără numai oareunde cu oarecare temători de Dumnezeu şi evlavioşi bărbaţi, şi femei. Ca şi aceasta împreună mâncare să aducă spre isprava Duhovnicească. Şi cu rudenii încă aceasta facă-o. Şi iarăşi, dacă în călătorie se va întâmpla cele ale trebuinţei de nevoie a nu le purta cu sineşi Monahul, sau bărbatul Ieraticesc, şi de nevoie ar voie să poposească, ori în Case de obşte, ori în Casa oarecăruia, să aibă voie el a o face aceasta, fiindcă trebuinţa îl sileşte. [Apostoleşti: 42, 43; Sinod 1: 3; Sinod 6: 5, 46, 47; Sinod 7: 18, 20; Cartaghén: 45, 69; Anghira: 19; Laodiceea: 24; Vasilie: 89]

TÂLCUIRE
Rânduieşte acest Canon, că mirenii cei ce au femei şi copii, a mânca şi împreună a bea cu femeia şi alţi bărbaţi, nu este lucru de prihană, însă şi aceştia nu se cade a bea vinul cu giucărei şi sataniceşti cântece, şi cu răsfrângeri curveşti de jocuri, ori cu răcnete, ca să nu moştenească blestemul, şi vaiul acela cel aduce Isaía asupra celor ce fac unele ca acestea, şi care nu cercetează lucrurile Domnului. Ci trebuie să mulţumească lui Dumnezeu, celui ce-i hrăneşte. Iar de nu se vor îndrepta şi nu vor înceta de unele ca acestea, să primească certările, a aforisirii adică, cele ce Canoanele Sinoadelor celor mai dinainte le-au rânduit asupra unor Creştini ca aceştia. Şi mirenii adică acest fel. Iar Monahii cei ce s-au făgăduit lui Dumnezeu a se linişti cu singurătate şi a tăcea, ridicând jugul nevoinţei asupra lor, după aceea a lui Ieremia. Dar încă şi toţi cei Ierosiţi, nicidecum au voie a mânca împreună cu femei, îndeosebi, singuri cu singure, măcar rudenii de le-ar fi, decât fiind împreună bărbaţi şi femei evlavioşi şi temători de Dumnezeu. Şi dacă de mare nevoie ar fi silit în călătorie poposind să intre în Case de obşte, sau în Casa cuiva. Şi atunci însă cu evlavie şi cu frica lui Dumnezeu, ca nu Monahii, şi cei Ierosiţi, văzând femeile cu poftă şi cu patimă, să preacurvească în inima lor, care lucru îl osândeşte Domnul. Ci şi măcar de nu s-ar sminti ei de a lor privire (care lucru este foarte rar), ci ca să nu smintească pe ceilalţi, nu se cuvine a face aceasta.

[1] Vezi aici cât de vrednice de cinstire şi de cucernicie sunt Dumnezeieştile Canoane, pentru că cu titlurile şi numirile acelea cu care se cinsteşte Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, şi sfântă, cu acelea însuşi cinsteşte pe Dumnezeieştile Canoane sfântul acesta Sinod, mărturie, şi dreptăţi, şi altele ca acestea numindu-le.

[2] Însemnează că de acest Ecumenic Sinod se întăresc Scripturile Areopagítului Dionísie de adevărate, şi se astupă gurile celor ce zic să sunt străine, sau cu îndoială. Că zicerea aceasta este luată din Capul 1 al Bisericeştii Ierarhii, precum şi aceea ce o arată următorul al 4-lea Canon acestuiaşi, pentru Petru care zice: „Petru Vârfelnicul, şi căpetenia Apostolilor,” zicerea este a acestuiaşi Dionisie, care se ia din Capul al 3-lea al Dumnezeieştilor Numiri. Sunt Cărţi adică amândouă, din care mai ales iau materie de împotrivă zicere cei ce nu drept clevetesc pe ale lui Dionísie. Şi nu numai acest de faţă Sinod, dar încă şi cel al 6-lea Ecumenic conscriptele lui Dionisie le întăreşte, în Praxa a 6-a întru care pomeneşte despre lucrarea cea Dumnezeiască bărbătească, luând Sinodul zicerea aceasta din a 4-a Epistolíe a sfântului către Gáie. Încă şi Sinodul cel în Roma adunat în vremea lui Martín asupra celor ce slăveau o voie întru Hristos. Şi Sofrónie în Sinodul cel în Ierusalim adunat. Şi Andréi al Critului tâlcuieşte cele în Capul al 3-lea din cele despre Dumnezeieştile numiri, unde se zice despre Adormirea Născătoarei de Dumnezeu. Şi Dumnezeiescul Maxim îl tâlcuieşte, şi Damaschin de el pomeneşte în Cartea 1 Cap 12 din cele dogmaticeşti. Şi Papa Agatón în Epistolía 15 cea către Împăratul Constantin. Iar de nu pomenesc sfinţii cei vechi de conscríptele lui Dionisie, aceasta o fac după Corésie, fiindcă voia să dovedească cuvintele lor din singure mărturiile Scripturii. Şi măcar că şi Petru Lanséliul, şi Cordériul Iisuíţii dovedesc, că ceea ce zice Teologul Grigorie în Cuvântul cel la Naşterea lui Hristos: „Care şi de altul oarecare din cei mai înainte de noi prea bine şi preaînalt s-a filosofit”, o zice pentru Dionísie unde tâlcuia lauda Serafimilor, care a fost mai înainte de Grigorie. Şi nu pentru Atanasie, precum zice Nichita. Că Atanasie trăia, când trăia şi Grigorie, şi nu mai înainte de el. Şi dar două Ecumenice Sinoade, şi două localnice, şi atâţia alţi sfinţi, sunt mai de crezut decât mulţi nenumăraţi împotrivă grăitori.

[3] Mitrofán al Smírnei tâlcuind Catoliceştile Epistolíi, zice, că păcat de moarte, despre care zice Ioan, este tot păcatul, care se pedepsea de legea cea veche, cu pedeapsa de moarte. Precum este hula asupra lui Dumnezeu, uciderea de bună voie, păcătuirea cu dobitoc, preacurvia, şi celelalte. Iar păcat ne de moarte, este acela ce nu se pedepsea cu moartea, precum uciderea cea nu de voie, şi altele. Iar Anastásie Sinaitul (la întrebarea 54) zice, că păcat de moarte este cel ce se face întru cunoştinţă. Iar nu de moarte cel ce se face întru necunoştinţă. Şi hula cea asupra Dumnezeu este păcat de moarte, ci şi cel întru cunoştinţă mare păcat, precum uciderea, preacurvia, şi celelalte. Fiindcă acestea omoară pe suflet. Iar Sinodul acesta păcat de moarte zice, pe cel neîndreptat şi nepocăit. Şi unit cu Sinodul acesta zice şi Icuménie, că, păcat de moarte este cel ce nu se îndreptează prin întoarcere. Ca cel al lui Iuda, şi al pomenitorilor de rău. Despre care s-a zis: Căile pomenitorilor de rău sunt spre moarte [Pilde 12: 28].

[4] Sfintele Muceniceşti Moaşte se aşează după aşezământul vechiului Evhológhion [Molitfelnic] după sfinţita lucrare a Catierosírei [sfinţirii] Bisericii, într-acest chip. Luând Arhiereul cele trei părţi de Muceniceşti Moaşte, şi punându-le în Cutie, şi turnând peste ele sfântul Mir, închide Cutia. Şi de stă sfânta Masă pe cinci stâlpi (după vechea urmare), aşează cutia aceea pe stâlpul cel din mijloc; iar de stă numai pe un stâlp, în mijlocul aceluia deasupra le aşează. Iar de sunt părţile Muceniceştilor Moaşte mari (unii zic, fiindcă nu se pot pune deasupra stâlpului, să se îngroape dedesubtul sfintei Mese); iar după aceasta toarnă deasupra stâlpilor Aromatele cele topite cu ceară şi se pune deasupra lor sfânta Masă. Însă patru lucruri sunt vrednice de însemnat la pricina aceasta a Sfinţirii Bisericilor. 1. Că sfinţirea fiecărei Biserici, trebuie a se face de Arhiereu, după aşezământul şi închipuirea Evhológhiului,. Drept aceea de iartă la multe locuri Arhiereii a face înnoiri de Biserici (adică sfinţiri) precum la Moscova Arhiereii dau voie Arhimandriţilor să sfinţească Dumnezeieştile Lăcaşuri care este afară de rânduiala Evhológhiului. Că pretutindeni şi Evhológhiul, şi Simeón al Tesalonicului, care vorbeşte despre acestea, Arhiereu zic să facă, iar nu Preot. Iar sfinţiri mici, nici Evhológhiul arată, zice pomenitul Simeón; că se văd acestea a fi mai noi aflări precum în ziua de astăzi se urmează de către Protoierei cu voia Arhiereilor a se face cu sfinţit Antimis. (Care şi de acela de Arhiereu este sfinţit având în el muceniceşti moaşte). 2. Că Moaştele ce urmează a se învistieri în Biserică, trebuie a fi Muceniceşti, iar nu Cuvioşeşti, nici Arhiereşti. Pentru aceasta este lăudat obiceiul ce se păzeşte în Rusia: că acolo Muceniceştile Moaşte se păzesc la Arhiepiscopi, şi când urmează trebuinţa a se sfinţi vreo Biserică, de acolo le ia singur Arhiereul, pentru a nu se face greşeală, ca în loc de Muceniceşti Moaşte, să se învistierească alte oarecare sfinte Moaşte. 3. Că şi aceste Muceniceşti Moaşte trebuie a se învistieri sub sfânta Masă, şi nu în vreo altă parte a Bisericii, ca să se plinească cuvântul acela: Dumnezeiască horă a Mucenicilor, Temelia Bisericii. Precum rânduieşte slujba înnoirilor. Iar câţi le pun acestea în vreo altă parte, foarte greşesc. 4. Şi cea mai de pe urmă, că la înnoirea fiecărei Biserici, ori mici, ori mari, este nevoie şi fără apărare trebuie a se învistieri Muceniceşti Moaşte, cub sfânta Masa. Drept aceea, câţi Arhierei săvârşesc înnoiri mari, ori câţi Arhierei, ori Preoţi, săvârşesc înnoiri mici şi mai scurte numite fără de Muceniceşti Moaşte, trebuie a se caterisi, după hotărârea Canonului acestuia. Că recomenduitoarea şi fiinţelnica osebire a înnoirilor (adică a sfinţirilor) Bisericii este învistierirea Muceniceştilor Moaşte, şi fără de acestea, cu neputinţă este a se face. Iar Antimisele fiindcă au sfinţitoarea putere, care o dăruieşte lor sfinţirea vreunei Biserici; ori şi cu săvârşirea sfinţirii Rugăciunilor, încă şi starea cea de şapte zile pe sfânta Masă în sfinţita Biserică, şi săvârşirea în acele şapte zile asupra lor a Dumnezeieştii Liturghii, plinind locul sfinţirii sfintei Mese. Că pentru aceasta şi fără oprire acestea se dau, unde ar cere trebuinţa de ele, şi nu se îngrădesc numai enoría aceea, unde s-au sfinţit, precum nu se îngrădeşte sfântul Mir nici celelalte sfinte. Ci se pun deasupra Meselor acelor care nu s-au sfinţit după întâiul răspuns al lui Petru, şi a Patriarhului Manuíl Haritónul (faţa 239 a lui Ghiur); iar Simeón Tesalonicul la Cap 127 între altele zice, cu toate că rânduiala Consfinţirii se cuvine a se săvârşi de Arhiereu, însă de nevoie se poate face şi de Preot învăţat.

[5] Pricína de care nu vrea Canonul a se vinde lucruri Bisericeşti sau Monastireşti la boieri, ci, sau la Clerici sau la lucrătorii de pământ, ni se pare a fi aceasta, că ele fiind afierosite lui Dumnezeu, iar cele afierosite se numesc sfinţite şi sărăceşti. Deci ca nişte sfinţite, se cuvine a se da celor sfinţiţi şi lui Dumnezeu afierosiţi, precum sunt Clericii. Iar ca nişte sărăceşti, se cuvine a se da săracilor, precum sunt lucrătorii de pământ. Drept aceea darea cea de acest fel este potrivită cu cei ce o iau, precum dimpotrivă, de s-ar da la boieri, ar fi cu totul nepotrivită, ca unii ce nu sunt sfinţiţi, şi ca unii ce nu sunt săraci. Însă poate zice Canonul, să se vândă la plugari şi săraci, pentru ca de la aceştia să poată iarăşi a le cumpăra, de va avea chip în urmă Biserica sau Monastirea aceea, care lucru nu poate cu lesnire a-l face de le-ar vinde la cei bogaţi.

[6] Încă şi Canonul al 6-lea al sfântului Nichífor iartă asemenea pe Egumenul Presbiter, a hirotoni şi Ipodiacon. Iar Dumnezeieştile Legi ale Ortodocşilor Împăraţi, deplinind sfintele Canoane întru aceasta, aşează şi cum trebuie a se face Egumenul. Adică Episcopul nu trebuie să facă Egumen în Monastire după treaptă, dar să-l facă pe acela pe care, ori toţi Monahii, ori cei mai îmbunătăţiţi îl vor alege, mărturisind că în ştiinţă adevărată l-au ales pe dânsul, şi nu pentru prieteşug, ori har; dar pentru că-l ştiu pe dânsul că este Ortodox şi întreg înţelept, şi vrednic a ocârmui pe Monahi, şi pe Monastire. Cu asemenea chip să se facă şi Eguménia Monastirilor femeieşti.

[7] Aceastaşi marele Vasilie, în hotărârile cele pe larg 33 zice, că la voroavele ce este trebuinţă a face Monah cu Monahie, trebuie a se alege, şi feţele care au să vorbească împreună, şi vremea, şi locul cel potrivit, şi nevoia, încât toate să fie cucernice, şi afară de tot prepusul. Şi feţele să fie, dintre Călugări cei mai bătrâni şi cucernici, şi evlavíşti, şi înţelepţi, spre a face toată întrebarea şi răspunderea. Iar din Monahíi asemenea cele mai bătrâne, şi mai înţelepte. Iar când vorbesc împreună, să fie două de faţă, sau şi trei, atât din Monahi, cât şi din Monahíi. Iar numai doi, unul şi una îndeosebi, să nu vorbească, pentru prepus, şi pentru că nu este de crezare vrednic spre adeverirea celor ce se zic. Iar câţi alţi fraţi au trebuinţă a vorbi cu vreo Monahie, să vorbească prin mijlocirea bătrânelor acelora, şi aleselor Monahíi, şi acelea să spună surorilor acelora care sunt cercetându-se de dânşii. Ci şi Monahii cei ce aduc la Monahíi cele de trebuinţă şi slujesc, trebuie a fi cercaţi, şi cucernici, şi în vârstă sporiţi, spre a nu pricinui cuiva rău prepus; însăşi aceasta se rânduieşte de acestaşi marele Vasilie, într-alt loc, că de vor fi două Monastiri aproape vecinate, şi una ar fi săracă, iar cealaltă îndestulată, trebuie cea îndestulată, a ajuta pe cea săracă, ca una ce este datoare, şi sufletul a-şi pune unii pentru alţii, după poruncă. Iar de nu ajută se cade cea săracă a răbda îndelung, şi urmând lui Lazăr a se bucura pentru nădejdea veacului celui viitor, de sărăcia aceasta, rămânându-le lor mângâiere şi bucurie. Zice şi sfântul Nichífor în Canonul său 22: că dacă Ieromonahul, tânăr cu vârsta, slujeşte la Monahíi, nu se cade cineva a se împărtăşi de la el cu Sfintele Taine. Precum se vede, ca din aceasta să se ruşineze, şi să se îndrepteze.

[8] Fiindcă Canonul acesta nehotărâtor s-a pus, nehotărând pricínile pentru care poate cineva a se duce din Monastirea sa. Noi după putinţă cercetând, am aflat acestea de aici înainte. 1. A se duce Monahul din Monastirea sa dacă Egumenul este eretic, după Canonul 17 al lui Nichífor. 2. De intră muieri în Monastire, după acelaşi al lui Nichífor. 3. De vor fi copii mireni învăţând carte în Monastire. Fiindcă prin acestea se prihăneşte Monastirea, şi se pricinuieşte sminteală. Iar marele Vasilie pentru o singură pricínă iartă a se duce cineva din Monastirea sa. Adică, de i se pricinuieşte vătămarea de suflet. Care zice, că trebuie mai întâi a arăta celor ce au putere a o îndrepta. Şi de nu o vor îndrepta, atunci să se despartă de ei nu ca de nişte fraţi, ci ca de străini. Iar dacă vreun Monah pentru nestatornicia sa, şi nu pentru vătămare sufletească s-ar duce din Monastirea sa, acesta, ori trebuie a se îndrepta, cu statornicia sa în Monastire, ori nevrând să nu se primească întru altă Monastire. Iar altă pricínă binecuvântată de despărţire, şi de ieşire, adaoge însuşi sfântul, să cuvântul şi învăţătura nu primeşte, afară de vătămarea sufletului. (Dacă însă pentru porunca Domnului, un frate s-ar duce întru altă parte, aceştia nu se despart unul de altul, ci plinesc iconomia.) Asemenea şi Canonul 6 al lui Nicólae rânduieşte, că de se vatămă cineva sufleteşte, se cade spună vătămarea sa Proestosului. Şi de nu o va îndrepta el, şi primejdia este vederată, ducă-se din Monastire, şi dacă Egumenul îl va lega ca să nu se ducă, el nu bage samă de această legătură, ci ducă-se. Unii pun şi altă pricínă binecuvântată, că, aflându-se vreun Monah vrednic de liniştire, cu voia Egumenului poate acesta a se duce, ca singur cu singur Dumnezeu să vorbească, după Cuviosul Ioan al Scării. Însă bine trebuie a lua aminte la aceasta. Că nu pentru fiecare este depărtarea şi liniştirea. Şi mai ales pentru depărtarea cea de voie. Că fără voie şi Egumenul se izgoneşte din Monastirea sa, şi întru alta se bagă, de primeşte cu bani pe cei ce vor a se face monahi, după Canonul 19 al acestuiaşi, şi cel ce fără Stareţ s-a tuns se dă la altă Monastire, după Canonul 2 al Sinodului 1 şi 2. Şi cel ce fără ispitire de 3 ani s-a tuns, după al 5-lea al acestuiaşi. Şi pentru îmbunătăţire şi îndreptare, Arhiereul mută pe Monahii cei îmbunătăţiţi, după al 4-lea al acestuiaşi.