Implicaţii antropologice ale hristologiei

„Dumnezeu este iubire” (I. In. 4, 16) şi din iubire şi din libertate a creat întreaga lume. Însă pentru a se bucura şi alte subiecte de comuniunea cu El, Dumnezeu l-a creat pe om la sfârşitul creaţiei, ca o coroană a creaţiei, ca o încununare a tuturor celor zidite. „Prin creaţiune, Tatăl vrea să mărească numărul subiectelor care să se bucure de fericirea comuniunii cu El. Nu pentru fericirea Sa, căci comuniunea cu celelalte subiecte divine nu lasă nici o scădere fericirii Sale. Vrea să aibă mai mulţi fii cărora să le fie Tată.” Dar această iubire revărsată prin creaţie, omului nu îi este suprimată libertatea, nu este nimicit, „la această iubire suntem şi noi chemaţi, nu ca nişte sclavi cărora li se cere lauda necondiţionată a stăpânului, ci ca nişte fiinţe libere şi conştiente, capabile de a iubi şi a primi iubirea.” În acest sens Sfântul Atanasie cel Mare spune că Dumnezeu „le-a dăruit oamenilor ceva mai mult (decât celorlalte fiinţe), adică nu i-a creat pur şi simplu ca pe nişte animale neraţionale, ci i-a făcut după chipul Său, împărtăşindu-le ceva şi din puterea cuvântului Său, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului şi fiind raţionali, să se poată menţine pururea în fericire, trăind în rai viaţa cea adevărată şi anume cea a sfinţilor.”
Dumnezeu mereu se află într-un dialog cu creaţia Sa, cu omul. Omul este singura creatură capabilă să primească, să răspundă dialogului lui Dumnezeu cu el. Ca chip al lui Dumnezeu, omul este o fiinţă personală, aşezată în faţa unui Dumnezeu personal. Dumnezeu Se adresează omului ca la o persoană şi omul Îi răspunde ca o persoană. Dumnezeu dialoghează cu oamenii prin revelaţia naturală, prin faptul că lumea are sens doar cu noi, cu oamenii. Însăşi aducerea noastră la existenţă coincide cu un răspuns al nostru la chemarea lui Dumnezeu, chiar dacă la început nu ne dăm seama, sau chiar dacă nu ne dăm seama niciodată. Observăm aceasta şi din cartea Facerii, când Dumnezeu îi aduce lui Adam toate vieţuitoarele ca el să dea nume tuturor fiinţelor vii (Fac. 2, 19). Prin aceasta se arată rolul important dat omului în lume. Omul este „capodopera divinităţii”, şi de aceea, el se poate înţelege în complexitatea lui numai prin ceea ce este divin în el, prin spirit, prin sufletul creator, liber şi nemuritor. Fiind aşezat ca rege al creaţiei, în raiul pe care Dumnezeu l-a zidit pentru el, omul se bucura de iubirea lui Dumnezeu revărsată prin creaţie. În aceasta el vedea pe de o parte atotputernicia Lui (Rom. 1, 20), dar şi iubirea faţă de el. Tot pământul, cu toate fiinţele, lucrurile şi bunătăţile lui, este creat şi pus la dispoziţia omului. Este un semn că valoarea omului este mai presus de toate valorile şi că fiinţele, lucrurile, bunătăţile şi valorile lumii, se preţuiesc numai în comparaţie cu omul. Părinţii Bisericii, adoptă termenul de microcosmos pentru a arăta că în om se recapitulează tot universul .
Omul este responsabil pentru creaţei, ca unul ce este recapitulare şi conştiinţă a întregii creaţii, pentru că Arhetipul lui, Hristos, este Recapitularea şi Mântuitorul a toate: „Iar ultimul în ordinea creaţiei l-a creat pe om, după Chipul propriu, de parcă întreaga creaţie, s-ar arăta legată de nevoile omului” .

Omul- Chipul lui Dumnezeu

Pentru a putea înţelege implicaţiile hristologiei în antropologiei vom încerca să prezentăm problematica înţelesului expresiei „chipul lui Dumnezeu”, expresie regăsită în referatul biblic referitor la facerea omului, ca mai apoi să urmărim căderea omului în păcat, consecinţele ei, iar mai apoi restaurarea chipului, în Hristos şi deci implicaţiile întrupării Domnului în viaţa omului.
Chipul lui Dumnezeu (εικόνα του Θεού) este ceea ce îi oferă omului un sens special al existenţei, împreună cu crearea lui psihosomatică. Părinţii şi scriitorii bisericeşti, care vorbesc de multe ori despre această mare însuşire a omului, dau diferite explicaţii. Unii, precum Taţian, susţin că sufletul reprezintă chipul lui Dumnezeu în om. Ei merg pe premisa conform căreia Dumnezeu fiind duh, partea trupească a omului nu se poate asemăna cu Dumnezeu . Desigur, această părere nu poate fi susşinută întrucât se ajunge la maniheism.
O altă părere asupra chipului lui Dumnezeu în om o întâlnim la Sfinţii Ioan Damaschinul şi Grigorie Teologul, care atribuie această expresie părţii raţionale şi liberului arbitru. Pentru a putea defini însă în totalitate expresia „după chipul” trebuie privit omul, nu ca individ, ci ca persoană raţională şi liberă care-şi face existenţa lui vrednică trăind în dialog cu seamănul şi cu Dumnezeu. În teologia contemporană găsim aceleaşi idei şi la teologul grec Nikos Mtsoukas, care spune că „după chipul este o înzestrare şi receptivitate a omului să vadă şi să urmeze şi să se asemene cu Dumnezeu.”
Dar, ceea ce este important să menţionăm este faptul că omul tinde spre asemănarea cu Dumnezeu, iar aceasta se realizează doar în comuniune cu Dumnezeu. Această mişcare este după cuvintele aceluiaşi profesor grec „mers continuu şi nesfârşit în lăuntrul sânurilor nesfârşitei Dumnezeiri.”
Părintele Dumitru Stăniloae arată câteva din însuşirile omului „chip al lui Dumnezeu”. Astfel, omul este nemuritor fiind însetat de cunoaştere, „până când trăieşte în conştiinţa că are mereu ceva nou de cunoscut, adică, până când se află într-o conştiinţă a legăturii cu Dumnezeu cel infinit, nu în monotonia unei esenţe supusă aceloraşi legi, ci în legătură cu Cel care i se face cunoscut în alte şi alte adâncimi ale Sale.” Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este iubire. Sfântul Ioan Teologul, precizează în întâia sa epistolă sobornicească, în capitolul 4 versetele 7-8: „dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” Înaintarea în dragostea de Dumnezeu duce la cunoaşterea Lui, ca realitate Personală. Iubind pe Dumnezeu şi fiind iubit de El, omul nu se satură niciodată.
Omul fiind social şi comunicativ prin însăşi firea sa, el nu se satură niciodată de o anumită comunicare cu alţii. Prin Revelaţia naturală el cunoaşte că „cerurile spun slva lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.”(Ps. 18,1) „Lumea e un conţinut al dialogului între om şi Dumnezeu cel în Treime, sau prin ea omul creşte în înţelegerea şi iubirea lui Dumnezeu, Cel ce i-o dăruieşte din iubire, ca să-l aibă prin ea partener al unui dialog al înţelegerii şi al iubirii” ; dar totodată semenii lui sunt şi ei punţi de cunoaştere a lui Dumnezeu. „Omul îşi face drumul spre infinitate printr-o continuă transcendere verticală şi orizontală. Prin aceasta îşi face drumul spre Dumnezeu, spre oameni şi spre lume, dorind să cuprindă totul ca şi Dumnezeu. Transcenderea spre oameni înseamnă şi o convergenţă cu ei, pentru că nu poate să cuprindă cele ale semenilor săi, dacă nu i le dăruiesc şi ei. Toţi se îmbogăţesc prin Dumnezeu şi unii prin alţii. Progresul acesta nu e după trup, ci după suflet. Numai fiindcă e după suflet poate înainta la nesfârşit. Omul ne se extinde nu numai luând, ci şi dând. Cu cât dă mai mult, cu atât se deschide mai mult pentru a primi cu atât i se deschid mai mult ceilalţi pentru a-i da din partea lor.”
Infinitatea progresului sau progresul omului spre infinit se poate realiza numai prin comunicare şi comuniune. Niciodată ele nu ajunge la capătul bunătăţii cu fapta, a înţelegerii, a delicateţii în raport cu ceilalţi. Mereu fiind cuprins în Dumnezeu, vede că mai este de înaintat. Sf. Grigorie Palama, arată cum bunătatea dintre oameni este oglindă a bunătăţii intratreimice: „Nu poate fi o Persoană bună fără o legătură cu alta. Tatăl e bun, pentru că e Tată al unui Fiu şi Fiul e bun, pentru că e Fiul unui Tată; pentru că se iubesc în această calitate… Bunătatea şi iubirea nu poate fi simţirea şi starea unei existenţe monopersonale.” Tot astfel şi oamenii doar în comuniune cu alţii pot simţi bunătatea şi iubirea şi astfel pot atinge noi etape ale cunoaşterii lui Dumnezeu Cel infinit.

Căderea în păcat şi slăbirea chipului lui Dumnezeu în om
Prin căderea în păcat deşi chipul lui Dumnezeu nu se şterge, el este distorsionat, deformat. Oricât de adânci ar fi rădăcinile bolii păcatului neascultării şi oricâtă dezordine lăuntrică ar fi produs această maladie ontologică, totuşi ea nu a distrus elementele chipului şi nici nu a suprimat întru totul tendiţa acestora după bine: „Prin păcat, chipul lui Dumnezeu în om s-a alterat, dar nu s-a distrus sau desfinţat. Niciuna dintre puterile sufleteşti, în care este imprimat, n-a fost nimicită. Constituţia spirituală umană s-a alterat, dar nu s-a distrus. Şi după cădere au mai rămas în om, slăbite, tendinţa şi capacitatea de cunoaştere şi voire a binelui, ceea ce rezultă chiar din faptul că Adam şi Eva, după cădere, au auzit şi au cunoscut vocea lui Dumnezeu şi s-au simţit vinovaţi şi ruşinaţi. Putinţa cunoaşterii adevărurilor religioase şi morale şi a îndeplinirii normelor morale nu lipseşte nici din omul căzut. Aceasta o probează descoperirile care se fac omului şi poruncile care i se dau după cădere, punându-i- se în perspectivă şi urmările împlinirii sau călcării lor, prin ceea ce presupune capacitatea de cunoaştere şi libertatea voinţei. Ispita spre păcat poate fi biruită şi de către omul căzut (Fac. 4, 7), în a cărui putere stă să evite răul, şi moartea, alegând viaţa (Deut. 30, 14, 15, 19)”
Ceea ce nu s-a pierdut prin cădere este deci chipul. Ruperea legăturii harice a făcut imposibil orice progres duhovnicesc. În starea primordială, asemănarea se găsea în stadiul de început, iar după cădere ea s-a pierdut întru totul . Sfântul Grigorie de Nyssa spune că prin neascultare Adam a schimbat asemănarea cu Dumnezeu cu cea dobitocească. În loc să se înalţe şi să crească în bine, a preferat să coboare la cele inferioare lui.
Căderea şi păcatul omului nu erau în stare să dezrădăcineze dorirea sa tainică, adânc împlântată în inima sa. Păcatul care îl rupe pe om de Dumnezeu, îl închide în mod egoist în mândria proprie, în pretenţia că n-are altceva de cunoscut decât o natură fizică şi biologică supusă unor legi ale repetiţiei, care, ca atare sunt şi singurele posibile de cunoaştere ale omului, fără comunicarea cu Dumnezeu.
Moartea i-a venit omului ca ceva contrar firii. O simte aceasta în faptul că nu se poate împăca cu ea, că îi este o problemă principală şi permanentă. De aceea, chiar firea îi spune că nu poate fi răpus de o moarte totală, pentru că în el rămâne mereu o sete de cunoaştere şi comunicare, chiar dacă cunoaşterea lui se poate reduce la cunoaşterea legilor naturii şi la cunoaşterea semenilor ca entităţi nesatisfăcătoare. Astfel prin păcat şi relaţiile sociale, între persoane se strică. Mândria şi egoismul pune stăpânire pe puterile sufletului. Trufia vieţii de care aminteşte Sf. Ioan evanghelistul (I In. 2,16) nu ne lasă să vedem chipul lui Dumnezeu în ceilalţi semeni, ci în atare condiţii comunicarea „şi-o perveşte într-o comunicare de laude proprii şi în dorinţa de fi lăudat neîncetat de cineva, înşelându-se chiar prin aceasta cu o părută infinitate a sa, chiar dacă ia în sprijinul acestei comunicări cu alţii un limbaj tot mai gol sau tot mai mincinos. El îşi poate arăta neîncetata sete de progres în neîncetata căutare a altor scăderi la alţii şi a altor pretinse calităţi la sine.”
Dar tentinţa de a cuprinde infinitul rămâne, căutarea acelei noi realităţi, care să dea sens existenţei sale persistă, însă totul se sfârşeşte în moarte. „Unii oameni”, spune părintele Stăniloae, „socotind că moartea cu trupul e moartea întregii lor fiinţe, se împacă cu un surogat al nemuriri, adică cu trăirea în memoria urmaşilor, pentru admiraţia contemporanilor câştigată cât timp trăiesc pe pământ. Alţii se resemnează cu ideea că ceea ce au devenit ei în viaţa pământească se va reţine în ansamblul esenţei universale în care se vor topi. Numai o mică parte din oameni se resemnează să nu mai aştepte niciun fel de nemurire găsind chiar în aceasta libertatea de a se bucura fără nicio frână de plăcerile clipelor trecătoare.”
Astfel omul ajunge într-o stare de boală a sufletului şi în final la moartea sufletească, dar chipul lui Dumnezeu din el nu se pierde. Omul chiar şi aflat în starea maximă de decadenţă, caută pe Dumnezeu, Căruia să I se adrese. Ne putem separa de semenii noştri, putem să rupem legăturile cu ei, dar cu Dumnezeu nu vom putea niciodată. La fel cum în momentele de singurătate ale lui Iov, primeşte răspuns în viaţa sa, tot astfel şi sufletul aflat în starea de moarte, află un sprijin, un interlocutor, chiar în Hristos şi în acel moment totul capătă un nou sens, întrucât în Hristos umanitatea a fost încadrată în ipostasul dumnezeiesc.

Restaurarea „chipului” în Hristos şi în Biserică

“Omul este chemat la o înaltă treaptă de vieţuire conferită de unirea cerului cu pământul, regăsindu-şi astfel vocaţia pierdută oarecând din ignoranţă. Mai mult, întrebările din totdeauna ale omului: de unde vin? Unde mă duc? primesc în Hristos răspunsul lor profund legat de eternitate:”Eu de la Tatăl vin şi merg la Tatăl.” Astfel, sensul vieţii omului se înscrie într-un pelerinaj către Tatăl, care însă trece prin Iisus Hristos. Deci, putem spune că Iisus Hristos este uşa prin care noi intrăm la Tatăl, însă nu putem oricum la El ci “în stare de jertfă”, jertfă care este cuprinsă în jertfa lui Iisus Hristos şi jertfa întregii Biserici. “
Iisus Hristos se coboară, ia trup omenesc şi trăieşte umanitatea creată de El în modul cel mai intim. Dar “tocmai în această coborâre îşi arată plinătatea iubirii şi a puterii Lui fericitoare pentru oameni.” În acest sens spune Sf. apostol Pavel despre sărăcirea Fiului lui Dumnezeu, dar prin această sărăcire are loc îmbogăţirea noastră: “cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi.”(II Cor. 8, 9). Cu cât S-a coborât mai mult, ca să intre în dialog cu noi, ca un egal al nostru, cu atât ne-a arătat mai mult iubirea Lui faţă de noi. Prin chenoza Sa (Filip. 2, 6-10) a restabilit chipul nostru, redându-I strălucirea dumneziască. “Paradoxul constă că tocmai în jertfa Sa pentru noi, ne înalţă, că tocmai prin moartea Sa, omoară moartea , iar omenescul Său îi este mijloc pentru această nouă formă de putere şi de slavă.”
“Numai ca ipostas a putut coborâ Cuvântul în omenesc, dar nepărăsind dumnezeirea Sa, ca să facă în omenescul accesibil simţite adâncimile dumnezeirii sau să vedem omenescul adâncit în taina dumnezeirii. Aceasta e una cu îndumnezeirea omenescului, fără să dispară ca omenesc şi cu dumnezeiescul înomenit fără să înceteze a fi dumnezeiesc.”
Hristos ca om, dăriundu-Se Tatălui pentru fraţii Săi, S-a urcat ca nimeni altul la înălţimea totalei uniri cu Tatăl şi în umanitatea Sa, cum era în dumnezeirea Sa. Şi la această înălţime pot urca toţi cei care acceptă de bunăvoie jertfa Sa. Cel ce se jertfeşte, cel ce lasă pe Hristos să locuiască în el, trăieşte liber de tot ce îl poate robi. “Hristos învinge moartea prin moartea Lui, pentru că în acceptarea morţii de către El, ca totală dăruire Tatălui se manifestă o supremă tărie iubitoare a persoanei Sale faţă de Tatăl pentru oameni.”
În Hristos raţiunea umană are ca în Persoana proprie cunoaşterea infinităţii dumnezeirii şi o poate comunica oamenilor în mod accesibil lor fără sfârşit. “Hristos iubeşte şi ca om pe Tatăl cu iubirea de Fiu şi Tatăl îl iubeşte pe El şi ca om cu iubirea de Tată. Umanul şi-a căpătat o vrednicie de iubire infinită, fiind umanul Fiului lui Dumnezeu, şi umanul devenit propriu al Fiului lui Dumnezeu a căpătat capacitatea iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu.”
Cuvântul lui Dumnezeu a învins moartea în umanitatea noastră, a făcut-o nemuritoare, întâi în plan spiritual, iar apoi aceasta s-a repercutat şi asupra trupului. În acest fel, nu separarea sufletului de trup este ultima realitate a lumii, ci învierea trupurilor noastre aşa cum o mărturiseşte Sf. apostol Pavel în I a epistolă către Corinteni.(cap. 15). Dacă învierea în spirit, pe care o câştigăm încă din cursul vieţii pământeşti în Hristos, sau în comunicarea cu El prin umanitatea Lui în viaţă, învierea cu trupul spre viaţă veşnică o dobândim prin participarea noastră la Trupul tainic al Bisericii, realizat în Sfintele Taine ale Bisericii. Mai précis, “în viaţa aceasta primim nu numai învierea în spirit prin comunicarea spirituală cu Hristos, însă nu fără creştere în ea şi prin efortul nostru, ci şi o anumită arvună a participării la învierea Lui cu trupul, prin comunicarea spirituală, dar şi prin cea de puterile trupului Său înviat, în Sfintele Taine şi cu deosebire în Sfânta Împărtăşanie. Aceasta însă fiind o împărtăşire de Trupul Lui, care a trăit în curăţie şi S-a adus jertfă, ne dă şi puterea unui efort în creşterea spirituală în aceleaşi calităţi spre învierea viitoare cu trupul.”

Concluzii

Astfel, dialogul pe care Hristos îl iniţiază cu noi nu rămâne numai un dialog în scopul învăţării noastre şi al comunicării unor porunci, unor legi, pe care ne cere să le împlinim cu puterile noastre şi al asigurării unei ajutorări în situaţiile dificile în relaţiile cu natura şi cu oamenii; ci devine un dialog al comunicării continue de putere transformatoare, de maximă şi veşnică ridicare spirituală a noastră în comunuiunea cu Dumnezeu.Căci Fiul având în umanitatea Sa pe Duhul Sfânt, prin aceasta trece Duhul şi la noi, dacă voim să-L primim prin credinţă.
Hristos , Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om desăvârşit este pentru creştin Calea, Adevărul şi Viaţa. Este Calea care duce la Dumnezeu, întrucât S-a făcut om ca noi, afară de păcat, a luat asupra Sa natura umană şi a îndumnezeit-o; este Calea întrucât ne-a arătat că unirea noastră cu El şi cu iubirea Preasfintei Treimi se face urmând drumul Crucii, după cuvântul Său: “dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Mt. 16, 24) adică jertfa.
Apoi Hristos este Adevărul întrucât ne descoperă adevărurile de credinţă, iar credinţa este o condiţie sine qua non a mântuirii subiective. Prin credinţă primim adevărurile mântuitoare şi Îl aceptăm pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al nostru. Hristos este Glasul Adevărului prin Evanghelia Sa, dar este glasul semenilor noştri cu care Se identifică, iar noi, la rândul nostrum trebuie să-L identificăm pe El în aceştia. (cf. Mt. 25)
În final, Hristos este Viaţa întrucât a biruit aceea entropie care stăpânea lumea, moartea şi ne-a dăruit viaţa veşnică precum şi mijloacele, arvuna dobândirii ei în Biserică, Trupul Său, prin Sfintele Taine. În cadrul Bisericii, în cadrul Sfintelor Taine, avem apropierea maximă de Hristos. Asistăm astfel la o chenoză a lui Hristos, o coborâre la noi, păcătoşii pentru ridicarea şi schimbarea noastră ontologică, pentru intrarea noastră în comuniunea iubirii intratrinitare. Dumnezeu doreşte ca natura umană, opera iubirii Sale creatoare , să-şi regăsească unitatea sfâşiată prin păcat şi să se întoarcă la Dumnezeu- Tatăl, prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt.