Irodion de la Lainici: Noi descoperiri biografice

Motto: „Fiind, dar, împreună‑lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu. Căci zice: La vreme potrivită te‑am ascultat şi în ziua mântuirii te‑am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii, Nedând nicio sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră defăimată, Ci în toate înfăţişându‑ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, În bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; În curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă‑răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică; În cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, cele de‑a dreapta şi cele de‑a stânga, Prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr, Ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându‑ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n‑au nimic, dar toate le stăpânesc“. (II Corinteni 6, 1‑10).



Sfinţenia nu cunoaşte grade de comparaţie. Eşti sfânt, sau nu. Eşti om al lui Dumnezeu şi respecţi porunca: fiţi sfinţi!, ori ba. Este adevărat că nu mulţi vor sta lângă sfântul Ioan Bote­ză­torul, dar „în casa Tatălui Meu, multe locaşuri sunt“ pentru sfinţii Săi. Cuviosul Irodion Ionescu de la Lainici este om sfânt. Nu mai sfânt decât alţi sfinţi, dar nici mai puţin desăvârşit decât alţi cuvioşi ai lui Dumnezeu. De ce este cu­viosul Irodion sfânt? Pentru că sfinţii sunt prieteni ai Domnului, iar viaţa lui toată demonstrează că nu poate exis­ta sfinţenie fără Dumnezeu. Pentru că sfinţenia lui Dumnezeu cere sfinţenie de la cei ce se apropie de El, dar îi şi sfinţeşte prin har pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste îi urmează Lui. Aşa a fost desăvârşit în chip tainic şi sfântul Calinic de la Cernica, bărbat plin de Duh Sfânt care se mărturisea înaintea Domnului şi a cuviosului Irodion. Şi dacă sfântul îl numea „Luceafărul de la Lainici“, iar obştea de multe ori îl defăima, e pentru că prea adeseori noi, cei îmbrăcaţi în păcat, suntem obişnuiţi să vedem doar strâmbătatea (pe care o şi socotim dreptate!) şi clevetim cu uşurinţă pe cei ce se ţin de Adevăr. Dar virtuţile cele străine pentru noi nu trec la fel de neobservate şi între cei desăvârşiţi, iar sfântul Calinic a putut să vadă curăţia sufletului celui pe care l‑a hirotonit, l‑a uns stareţ şi l‑a făcut martorul gândurilor sale înaintea Domnului.



Viata Cuviosului Irodion

„Călugăr de mare înfrânare şi ne­în­cetată rugăciune“ (pr. prof. D. Stă­niloae, Filocalia VIII, 1979, pg. 572), duhovnicul sfântului Calinic s‑a născut la Bucureşti în zbuciumatul an 1821. Mărturie despre aceasta o dă Dosarul 335 din 1872, fila 2, aflat la Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, care face referire la tot personalul monahal al mănăstirilor gorjene ale anului 1872 şi care spune că schitul Lainici avea la acea vreme un număr de 16 monahi (destul de mulţi, în comparaţie cu mănăstirea Tismana, care avea doar 13), iar apoi dă toate datele lor personale. Astfel suntem informaţi că stareţul Irodion Ionescu avea atunci 51 de ani – fiind născut în Bucureşti, judeţul Ilfov – şi a fost tuns în monahism la mănăstirea Cernica în 1846. Mai mult de atât documentul ne dă şi o descriere sumară a cuviosului spunându‑ne că acesta avea faţa plăcută, părul castaniu, gura potrivită şi ochii verzi. (Documentul citat prezintă o mare importanţă fiindcă face lumină în privinţa locului şi a datei de naştere a cuviosului Irodion, despre care – de exemplu – părintele arhimandrit Ioani­chie Bălan afirma în Patericul românesc, ediţia V‑a, Sihăstria 2005, la pagina 471, că „era de loc din judeţul Vâlcea“, iar părintele profesor Nicolae C. Buzescu spunea în 1979, (în Mitropolia Olteniei 31, 1‑3, pag.175), că „nu a găsit până acum nici un act şi nici o însemnare asupra vieţii sale, din care să cunoaştem originea, anul naşterii, şi educaţia primi­tă“). Despre educaţia cuviosului Irodion, într‑adevăr nu avem prea multe date şi singurul lucru pe care‑l ştim cu certitudine este că a intrat de timpuriu în obştea mănăstirii Cernica, unde a primit schima monahală la numai 25 de ani. Aici, la Cernica îi va fi remarcat sfântul Calinic curăţia sufletului şi bună‑petrecerea sa întru cele sfinte ale lui Dumnezeu, încât deîndată ce a ajuns episcop de Râmnic (la 1850) l‑a şi luat pe tânărul Irodion în eparhia sa şi l‑a dus în 1851 deja, la schitul Lainici. Doi ani mai târziu, tot sfântul l‑a hirotonit diacon şi preot, pentru ca la 15 iunie 1854, să dea următoarea carte de numire:
„Dat‑am smerenia noastră această carte cuviosului Ieromonah Irodion, pe care după chibzuirea ce am făcut, l‑am orânduit stareţu părinţilor şi fra­ţi­lor de la schitul Lainici, din judeţul Gorjiu, precum şi chivernisitor acestei şi celorlalte chiverniseli ale acelui schit, în locul cuviosului Ieromonah Chiril, cel ce şi‑a dat demisia...“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1854, nr. 635 din 15 iunie 1854).
Deci nu oricum, ci după „chibzuire“ l‑a numit sfântul episcop pe tânărul ieromonah Irodion, la numai 33 de ani, stareţ al schitului de pe Valea Jiului!
Numai că sfinţii nu fac cele ale oa­menilor, ci doar pe cele ale lui Dumnezeu şi rămân în Adevăr chiar dacă‑i striveşte răutatea omenească, care nu suferă pe cei ce umblă în Duhul şi nu împlinesc pofta trupului (cf. Galateni  5, 14‑16). Pentru aceasta şi cine ştie câte altele, la 30 iunie 1855, episcopia Râmnicului avea să primească o cerere din partea obştii schitului Lainici în care se arăta că, spre regretul lor (!), stareţul Irodion a demisionat, iar ei doresc să le fie numit egumen în loc, iconomul Dorotei, „ca să ne fie păvăţuitor duhovnicesc în locul părintelui Irodion“! Şi cu toate acestea, cuviosul părinte, mult smerindu‑se, se pare că de data aceasta nici n‑a părăsit obştea schitului! Cu adevărat cei drepţi se văd pe ei întotdeauna păcătoşi, iar noi, păcătoşii, întotdeauna ne vedem sfinţi!
Şi iconomul Dorotei a fost numit stareţ la 2 iulie 1855, însă, tot după un an, acesta avea să ceară binecuvântarea „de a rămânea în pace şi linişte despre această însărcinare“. Aşa încât sfântul episcop al Râmnicului a fost nevoit să‑l aducă şi să‑l pună superior al schitului Lainici pe Marcel de la Cernica. Trebuie să fi fost vremuri tulburi în acei ani, pentru că în 1857 sfântul Calinic avea să‑l renumească stareţ al Lainiciului, din nou pe cuviosul părinte Irodion. Se mai păstrează actul de numire al noului stareţ, însă există şi o însemnare făcută pe un Triodion: „Anul 1857, martie 29, am venit cu părintele Irodion stareţu aici pentru slujba părinţilor“. În septembie 1859 acelaşi sfânt episcop avea să întărească pentru a treia oară printr‑o nouă carte stăreţia cuviosului Irodion Ionescu în Lainici. De data aceasta, instabilitatea monahilor din schit era evidentă, încât şi aceştia se săturaseră de acea stare de lucruri şi‑i cereau episcopului, prin Jalba monahilor din schitul Lainici, să le numească stareţ „pe părintele Irodion ca să ne fie păstor, precum şi mai nainte ne‑au fost. Şi cu înscris încredinţăm Preasfinţiilor voastre, şi sfinţiei sale părintelui Irodion, că nu vom ieşi din cuvântul ce ni se va porunci pentru mântuirea noastră, până la sfârşitul vieţii noastre şi de aceasta ne rugăm să nu ne laşi, ci să ne fii milostiv şi cum Duhul Sfânt te va lumina asupra nevredniciei noastre. Ai Preasfinţiei Voastre smeriţi şi plecaţi (ss) Calinic monah, Iovinalie monah, Mitrofan monah. Toată obştea părinţilor din schitul Lainici“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1859, folio 72, nr. 1122 din 7 august 1859). Se pare că în timp monahii şi‑au dat seama de sfinţenia vieţii cuviosului Irodion, dar şi de nestatornicia şi dezbinarea lor, iar Dumnezeu i‑a înţelepţit în cererea lor. Nu se putea ca răbdarea, smerenia, fecioria trupului şi a sufletului său să nu atragă până la urmă preţuirea sfinţeniei cuviosului Irodion! De lucrul acesta erau convinşi la acea dată chiar şi ctitorii schitului care‑i scriau şi ei episcopului: „subscrişii, ne aflăm ca ramură de ctitori ai sfântului schit Lainici şi cu apropiere învecinaţi şi vedem o mare nedumerire între părinţii călugări, numai de la un timp de vreme... iar acum părinţii zic că au dorinţa a avea soţietate şi de stareţi pă părintele Irodion, cel ce a mai fost şi fiindu‑ne plăcut şi nouă duhul înţelepciunii sale, este cu smerenie rugat şi din parte‑ne Preasfinţia Sa Părintele Episcop, să binevoiască a ne îndeplini această cerere de obşte, nădăjduind că doar va rămânea împăcaţi“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1859, folio 75, 12 august 1859). Aşadar şi mirenilor ctitori le era deja „plăcut duhul înţelepciunii sale“ căruia accepta să i se supună chiar şi stareţul Lainiciului din acea vreme, părintele Luca, care îi cerea şi el acelaşi lucru episcopului printr‑un lung hrisov, în care se jeluia de piedicile pe care le întâmpina de la fraţi în administrarea schitului şi conchidea: „cu zmerenie rog înţelepciunea Preasfinţiei Voastre a binevoi să orânduiască stareţi chiar pe părintele Irodion, căruia voi fi supus cu metanie. Luca eromonah. 1859 Aug. 27“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1859, folio 75, 12 august 1859).
Vor fi fost următorii patru ani foarte buni pentru schitul Lainici, pe care l‑a chivernisit cu bună chibzuială cuviosul părinte Irodion sporind viaţa duhovnicească şi numărul de monahi în sfântul lăcaş. La o lună de la instalarea sa, după ce i‑a ajutat pe monahii Luca şi Cleopa să tencuiască schitul Locurele, i‑a cerut episcopului Calinic binecuvântarea pentru „a sfinţi biserica cea nouă de la Locurele“. (I. Popescu‑Cilieni, Acte pri­vitoare la fondarea schitului Lo­curi‑Rele din jud. Gorj, AO 14, 1935, pag.399‑400). Neiubindu‑şi aproapele mai puţin decât pe sine, pentru bunăstarea părinţilor din schit – fiind şi vremuri grele pentru monahi şi mănăstiri (era chiar în timpul domniei lui Cuza!) – cuviosul Irodion vindea la 1 iunie 1861 câteva obiecte de cult, iar toţi banii căpătaţi îi dăruia obştii, pentru supravieţuire (există un înscris al cuviosului de la acea dată, care se păstrează la Arhivele Sattului, Fond Episcopia Râmnicului, Pachet CVI‑32, din 1 iunie 1861). Pentru cinstea sa, sfântul Calinic l‑a chemat la Craiova şi i‑a rânduit chiar funcţia de eclesiarh, însă cuviosul, deşi era „prea mulţumit de postul în care mă aflu orânduit“, şi‑a cerut voie să se înapoieze la schitul său, care se afla „într‑o poziţie tristă... stăruind a‑l îmbunătăţi prin toate mijloacele“. Se pare că cererea sa nu a fost aprobată, aşa încât în 1863 se vede nevoit „ din împrejurări binecuvântate, neputându‑mă întoarce la postul ce mi s‑a încredinţat, de superior al sfântului schit Lainici, Districtul Gorj, demisionez prin aceasta şi vă rog cu tot respectul a face cele de cuviinţă pentru administrarea acelui schit pe viitor. Al P.Sf.V.Prea plecat şi smerit servitor, Irodion Protosingel“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1863, folio 82, 6 iunie 1863. Documentul poartă antetul „Principatele Unite“, scris cu caractere latine). Din păcate, alte date referitoare la activitatea protosinghelului Irodion la Râmnic şi Craiova nu se cunosc. Se ştie – indirect – că stareţul Ilarion n‑a diriguit schitul Lainici decât între 8 iunie 1863 şi 25 mai 1865, pentru că părintele Irodion a fost numit a patra oară stareţ, după cum reiese dintr‑un raport înaintat de el episcopiei Râmnicului, prin care cerea să‑i fie predate toate socotelile schitului: „Dela numirea mea ca stariţu allu schitului Lainici, din jud. Gorjiu, timp trecut de patru ani, am găsit că tot venitul proprietăţii schitului, care valorează annual până la 120 de taleri, s‑a strâns regulat de un călugăr anume Marchian, cel ce se numeşte că este Iconomu, fără a fi orânduit de cineva... Estimp, pomenitul călugăr a vândut fără voia mea 4 boi şi 70 de capre însuşind preţul lor pe samă‑i“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1863, folio 83, nr. 5 din 7 august 1869).
Episcopia a ordonat o anchetă, în urma căreia protopopul de Tg. Jiu a obligat pe cei trei monahi implicaţi în această afacere, Marchian, Pavel şi Nifon, să restituie banii reţinuţi pe nedrept din vânzarea animalelor. Vizibil marcat de aceste probleme lumeşti din schit, cuviosul şi‑a cerut demisia în noiembrie 1869: „Subscrisul cu ordinul Episcopiei încă din 1865, am fost numit stariţu la Sfântul Schitu Lainici unde, după cum cunoaşte Sfânta Episcopie, am întâmpinat destule suferinţe din partea părinţilor vieţuitori acolo, şi ca să‑mi dobândesc liniştea, voesc a mă retrage la un alt chinoviu, rog cu respect Sfânta Episcopie a‑mi primi aceasta drept dimisie din arătatulu postu. Irodion Protosingel.“ (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1863, folio 109, 12 noiembrie 1869).
Probabil că nu va fi fost uşor să păstoreşti obştea oricărui schit sau mănăstire din acea vreme fiindcă se ştie ce jafuri şi pagube s‑au produs în toate aşezămintele închinate Locurilor Sfinte, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti din timpul domniei lui Ale­xandru Ioan Cuza (1859‑1866). Când obştea mai are şi monahi precum Mar­chian, autointitulat iconom, care de fapt, mai târziu va părăsi schitul, luând cu el la rudele sale din Budieni şi sineturile Lainiciului, este lesne de înţeles de ce cuviosul Irodion râvnea atât de mult „să‑şi dobândească liniştea“!
În următorii trei ani, sub stăreţia pă­rin­ţilor Iordache Bărbătescu (1870‑1872) şi ieroschimonahului Nifon (1872‑1873), schitul Lainici dimpreună cu obştea au ajuns „în voia întâmplării“, mai ales că în acea perioadă s‑a produs se­cula­rizarea averilor şi a mănăstirilor neîn­­chinate. Schitul nu mai avea de niciunele, iar viaţa duhovnicească bineîn­ţeles că era deja subordonată grijilor lumeşti, aşa încât dacă episcopia mai dorea să salveze Lainiciul trebuia să trimită un om providenţial acolo, spre a curma neorânduiala. Pentru a cincea şi ultima oară a fost numit egumen al schitului părintele protosinghel Irodion Ionescu, cuviosul ieromonah păstorind obştea neîntrerupt, până la mutarea sa la Domnul, în 1900. Punând mare preţ pe smerenie şi ascultare, cuviosul va reuşi să reînvie viaţa spirituală în Lainici, înmulţind şi numărul monahilor (care într‑un timp vor ajunge la 30), dar în acelaşi timp veghind cu asprime şi dreptate la moralitatea obştii (în 1887 a cerut episcopiei să înlăture din monahism pe călugărul Meletie Cristescu pentru abateri de ordin moral, iar episcopia Râmnicului a aprobat acest lucru). În acelaşi timp însă a tuns în monahism numeroşi vieţuitori, ştiuţi fiind: Ion Drăghiciou din Bumbeşti – sub numele de Iulian –, pe Staicu Florea, după 7 ani de noviciat – sub numele de Serghie –, pe Anghel Bărdan, din Rugi, plaiul Vulcanu, în 1879, pe Constantin Mândroi, din Scoarţa, plasa Amaradia – sub numele de Chiril –, sau pe Nicolae Popescu din Vălari, plasa Amaradia – călugărit la 64 de ani sub numele de Nicodim – şi mulţi alţii ale căror dosare nu s‑au mai păstrat.
Patriot fiind, a trimis în Războiul de Independenţă din 1877, aproape toţi monahii pe care îi avea (12 la număr), spre a fi selectaţi ca infirmieri.
În 1889, episcopul Ghenadie al Râmnicului, după o vizită canonică în eparhie, i‑a încredinţat cuviosului Irodion spre ocârmuire şi schitul Locurele, fapt relatat chiar de episcop:
„Sunt frumoase, e prea adevărat, împrejurimile Oltului dintre Cozia şi Brezoi, dar acele ale Jiului de pre această cale sunt tot atât de frumoase, adăugând pe lângă aceasta că sunt şi multe, ba chiar la tot pasul. Ajungând cineva la skitul Lainici are mare trebuinţă mai nainte de a intra în monastire de un repaus, care l‑ar pune în posiţiune de a reflecta asupra frumuseţelor şi a măreţiei tablourilor naturei celei atât de bogate în aceste locuri... Astfel ne găseam sufleteşte, când la 6 1/2 ore am sosit dinaintea uşilor bisericii skitului Lainici. Ieromonahul Irodion, superiorul skitului, înconjurat de cei şapte monahi ai săi, ne‑a primit la intrare cu ceremonia obişnuită şi, după închinarea din altar şi pe la sfintele icoane împărăteşti, între care şi a hramului Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, am luat locul în strana arhierească. S‑a urmat rugăciunea de mulţumire cu polihroniul, cel pentru Maiestăţile Lor şi Alteţa Sa Regală, apoi a urmat polihroniul pentru Arhiereul locului şi în sfârşit s‑a încheiat această rugăciune scurtă cu polihroniul pentru înfăţăşitorii naţiei, sfatul ocârmuitor şi întreg poporul cel drept‑credincios. Dând binecuvântarea arhierească monahilor şi celor de faţă care se adăugaseră pe lângă cei ce ne‑au însoţit până la skit, şi locuitorii din împrejurimi, ne‑am retras în chiliile superiorului, unde se pregătise adăpost pentru noi şi cei împreună cu noi.

IX.

Joi, 10 August, de dimineaţă până la ora 9 am inspectat mănăstirea şi am căutat a cunoaşte viaţa ce o duce fiecare din locuitorii acestui sfânt lăcaş, dând fiecăruia sfatul trebuitor îndreptării şi mântuirii sale. La această oră, pedestri şi pe cai am luat drumul spre un alt skit, numit Locurele, unde este hramul Schimbarea la Faţă a Domnului şi care cu skitul Lainici are ca drum de comunicaţie o singură potecă dusă prin munţi şi păduri şi foarte anevoioasă de suit. Acest skit este fondat la 1850 de către preotul Constantin Cârteanu în unire cu schimonahul Ioanichie, care şi astăzi se nevoieşte într‑o chilie mai sus puţin de skit, şi anume la locul numit de popor Gropu, sau Vulcanu. Intrând în biserica skitului am fost întâmpinaţi la uşa bisericii de către preotul Constantin Slobozeanu din parohia Cartu‑Turcineşti cu Sfânta Evanghelie şi crucea, fiind de faţă şi domnul Radu Cârteanu cu soţia sa, fiind preotul ctitor, care venise întradins spre întâmpinarea noastră. După polihroniul obişnuit şi binecuvântarea arhierească, am vizitat skitul, care este compus dintr‑o bisericuţă bine întreţinută, din două rânduri de chilii‑din care într‑un rând şade monahul păzitor al skitului‑şi mai are şi o proprietate compusă din 19 pogoane loc cultivabil. Ne‑a nemulţumit foarte ne‑ngrijirea ce am găsit la acest sfânt skit şi care nu provine decât dintr‑un interes rău calculat al celor ce ar trebui să depună mai multă îngrijire şi să aibă mai multă interesare pentru asemenea aşezăminte dumnezeieşti. Pământul skitului era acoperit aproape tot cu plante de acelea ce le‑a făgăduit Dumnezeu lui Adam după căderea în păcat: adică cu spini şi pălămidă. Monahul îngrijitor al skitului, neavând treapta preoţiei, nu putea săvârşi Sfânta Liturghie şi, fiind crescut în Sfântul Munte, el ştia a lucra numai linguri, fără a se gândi că pământul îi putea aduce cele pentru viaţă cu mai multă înlesnire; de aici acea ne‑ngrijire a ogorului mănăstirii şi închiderea – aproape desăvârşită – a uşilor bisericii. Văzând o asemenea stare de lu­cruri, şi apoi mişcaţi şi de întristarea sufletească a d.lui ctitor Radu Cârteanu, am dispus, ca superiorul skitului Lainici, ieromonahul Irodion, să îngrijească de acum cu cele bisericeşti şi de skitul Locurele, având îndatorirea de a fi superiorul şi al acestui skit, şi a face o Liturghie pe săptămână – Sâmbăta – în biserica Schim­barea la Faţă, când va pomeni pe ctitorii acestui sfânt lo­caş. De asemenea va căuta a înlătura, prin munca şi sudoarea feţei părinţilor din Lainic, pustiul şi blestemul lui Adam pentru neascultare, făcând ca spinii şi pălămida să dea loc cartofilor, porumbului şi altor plante folositoare şi trebuitoare vieţii monahale; şi aceasta cu atât mai mult că moşia skitului ar putea foarte bine să îndeplinească lipsa de grădină din Lainici – unde arendaşul, după însăşi cuvintele superiorului, l‑a restrâns în­tre zidurile mănăstirii“... (Ghenadie al Râm­nicului, Zile din viaţa mea pastorală‑O visită canonică, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1889, cap. VIII‑IX, pag. 54, 55).
Tot din această preţioasă carte aflăm că mai sus de schitul Locurele, în locul numit Gropu (astăzi numit Poiana Pustnicului!), cu ştirea şi binecuvântarea părintelui Irodion, pustnicea un sihastru mult sporit în viaţa duhovnicească, pe numele său Ioanichie. Tot de la episcopul Ghenadie ni se păstrează şi o minunată întâmplare pe care a avut‑o chiar el cu acest om sfânt.
Se mai ştie că mai nainte cu un an de a pleca la Domnul, cuviosul a dăruit schitului un clopot de 319 kg, făcut pe cheltuiala sa şi a câtorva credincioşi.
Dar se mai ştie şi că pentru asprimea nevoinţelor sale, cât şi pentru viaţa cu­ra­tă pe care a dus‑o înaintea lui Dum­ne­zeu şi printre oameni, părintele s‑a învrednicit încă din timpul petrecerii sale prin astă lume de multe daruri şi ha­ris­me. „Acest mare stareţ se învrednicise şi de darul mai înaintevederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare“ – mărturiseşte despre el părintele Ioanichie Bălan în Patericul ro­mânesc. Cele de taină i le‑a spus şi femeii ce îi adusese un vas cu lapte de capră, pe care cuviosul n‑a voit a‑l primi reproşându‑i că nu era de la capra ei. cum femeia nu pricepea vorbele sfântului, acesta i‑a explicat (după cum ne descrie acelaşi părinte Ioanichie Bălan): „Dar n‑ai dat‑o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta! Deci, vădită fiind femeia, şi‑a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n‑a mai drăcuit“.
Şi tot în Patericul românesc găsim şi o bună apreciere făcută de părintele arhimandrit Ioanichie Bălan: „Pentru multa lui smerenie, protosinghelul Irodion s‑a învrednicit de la Hristos de darul preasfintei rugăciuni şi al izgonirii duhurilor necurate. De aceea, nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său se făcuse cunoscut peste tot“. Nu numai că izgonea duhurile necurate, dar pentru pentru râvna sa spre cele ale sfinţeniei, Dumnezeu i‑a încredinţat de multe ori şi din tainele cele viitoare, de multe ori proorocind cuviosul şi adeverindu‑se cele spuse de el întru totul. Cu puţin timp înainte de a se muta în veşnicie, cunoscându‑şi şi această clipă, a adunat obştea şi le‑a spus părinţilor: „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce le‑aţi dat lui Hristos!“. Se va adeveri, din păcate şi această proorocie a cuviosului Irodion, după 16 ani de la adormirea sa, când, în primul război mondial, schitul a fost ocupat şi devastat de nemţi, biserica fiind transformată în grajd pentru cai. Timp de 13 ani schitul a stat pustiit, abia în primăvara anului 1929 părintele Visarion Toia refăcând obştea monahală a Lainiciului.
Se spune că mult timp „Luceafărul de la Lainici“ (cum îl numea sfântul Calinic de la Cernica) a slujit Liturghia zilnic şi „aşa a trăit cuviosul protosinghel Irodion, totdeauna arzând pentru dragostea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, mângâind, vindecând şi folosind duhovniceşte, atât pe mireni, cât şi pe călugări“. (Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ed.V‑a, 2005, pag. 471)
Părintele Irodion Ionescu a plecat la Domnul în anul 1900, şapte ani mai târziu ieromonahul Iulian Drăghicioiu – tuns în călugărie chiar de către cuviosul – dezgropându‑l şi aflându‑l neputrezit, l‑a reînhumat. A rămas cere­rea lui către protopopiatul Tg. Jiu: „Îm­pli­nindu‑se şap­te ani de la răposarea protosinghelului Iro­dion, acum ieromonahul Iulian Drăghi­cioiu din acest schit este pre­gătit să dez­groa­pe oasele numitului ră­posat în ziua de cinci ale curentei luni. Sunteţi rugaţi a face intervenire cătră Prea­sfinţitul Episcop Eparhiot ca să dea voie spre a se putea aduce la îndeplinire de cele ce vă rugăm. Primiţi Preacucernice Părinte închinăciune, Superior Arhim. Teodosie Po­pescu“. (Arhi­vele Statului, Filiala jud.Gorj, Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, Dosar 335 din 1907, fila 2‑cererea nr. 7, 1 mai 1907). Din păcate ieromonahul Drăghiciou va fi luat prizonier şi dus în Germania unde‑şi va găsi sfârşitul într‑un lagăr.
Se pare că şi după trecerea lui în veşnicie, cuviosul a mai săvârşit minuni alungând duhuri necurate, aşa încât, mai ales după primul război mondial, mulţi au fost cei care au săpat după moaştele sale. Aflând de toate acestea şi cunoscând bine evlavia deosebită a multor credincioşi pentru osemintele protosinghelului Irodion, se presupune că cel care a îngropat mult mai adânc – decât se obişnuieşte – moaş­tele cuviosului spre a le feri de devalizare, a fost părintele Visarion Toia, în 1929.
De atunci au fost multe încercări de a descoperi moaştele sfântului rămase însă fără rezultat. Ele n‑au fost găsite decât atunci când a binevoit cuviosul, arătându‑ne că un sfânt se poate ascunde în Dumnezeu (pe când un păcătos se ascunde de Dumnezeu) şi oricât l‑am căuta nu‑l putem afla, din pricină că noi am uitat să mai fim sfinţi.
Până ce întreaga obşte a mănăstirii Lainici, în frunte cu părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, n‑a postit şi s‑a rugat cuviosului o săptămână întreagă şi până ce ÎPS Irineu al Olteniei nu l‑a rugat pe sfântul Calinic de la Cernica să i‑l descopere pe „Luceafărul de la Lainici“, nici cuviosul Irodion nu s‑a lăsat aflat!
Trecuseră 109 ani de la înveşnicirea lui...


Autor: Text: George Crasnean