Povestea florilor de primavara

A fost odata o fata de imparat, care era tare mandra si plina de sine. Cat era ziua de lunga, nu se ocupa decat de ea insasi si uita sa mai priveasca in jurul sau.
Intr-o zi, o raza de soare i-a atins parul si inima si a induiosat-o, facand-o sa observe gingasia unui ghiocel ce abia se nastea. Pentru ca pana atunci nu mai observase asa ceva, nu stia ce fel de fiinta avea in fata si ramase foarte incurcata inaintea clopotelului alb.
Simtindu-se studiat, ghiocelul se misca usor si isi desfacu capsorul in trei petale albe, care incepura sa raspandeasca in jur un parfum proaspat si tineresc. Fata constata ca nici unul din parfumurile pe care le cunostea nu avea suavitatea si discretia acestuia. Micutul se mai misca putin si o invalui pe printesa intr-o mireasma placut mirositoare care ii atinse narile, plamanii si ii mangaie inima. Si din acea clipa, ea incepu sa urmareasca ghiocelul, pana intr-o buna zi cand observa ca el se usuca si se face tot mai mic, apoi se scutura de tot. Fetei ii paru foarte rau ca-l pierduse, mai ales ca, pana la el, nu mai daduse importanta nici unei alte fiinte din preajma sa.
Intamplarea nu o uita si se hotari sa fie mai atenta. Astfel ea incepu sa simta si alte parfumuri, pe care nu le sezizase pana atunci. Rand pe rand, cerceta mirosul delicat si al altor flori de primavara - zambila, narcisa, toporasul, vioreaua, violeta si constata ca le devenise prietena, caci,ori de cate ori se afla in preajma lor, ele isi miscau capetele impodobite si o atrageau cu parfumul lor.
Baga de seama ca, in lumea florilor parfumul exprima dorinta lor de a fi observate si iubite. El este darul de iubire pe care florile ni-l ofera cu generozitate, impreuna cu alte daruri minunate: culoarea, prospetimea, puritatea si frumusetea. Acesta a fost adevarul la care a ajuns, in final, si fata de imparat, care se hotari din acel moment sa fie mai atenta la ceea ce se afla in jurul sau. Ea incepu sa observe ca era inconjurata de multa iubire si frumusete, pe care nu le descoperise din cauza mandriei si egoismului sau.
De atunci – se spune - ca fata de imparat, de cate ori zareste o planta inflorita se opreste si in taina ii sopteste:

Gingasa floare, cu parfumul fin
De tine ma apropii, ca sa te alint.
Un zambet cald este mirosul tau
O boare imbalsamata este sufletul tau.
Sa ne unim in suflet si-n alint,
Gingasa floare, cu parfumul fin !

Planta care o aude, in taina ii raspunde, invaluind-o cu iubire vegetala.

Zana Primaverii

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă.
Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era.
Numai că această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii.
Fiind primăvară, troturarele erau pline de bucheţele cu ghiocei.
Copiii râdeau şi se bucurau să-i ducă acasă.
Cu un leu cumpărai un bucheţel care era al tău şi te făcea fericit.
Aşa că bănuţii se înmulţeau în buzunarele florăreselor, iar ghioceii se împrăştiau prin oraş.
Doar fetiţa cea frumoasă şedea rezemată şi privea cum florile dragi dispar.
Când mai rămăseseră trei bucheţele, un băiat i-a oferit, în sfârşit, o hârtie de-un leu:
- Uite, ca să-ţi iei şi tu nişte flori.
Fetiţa a întins mâna, dar a tras-o repede înapoi.
Atunci băiatul s-a uitat urât şi a plecat mai departe, aruncând banul în buzunar.
O doamnă a deschis poşeta să-i dea şi ea nişte mărunţiş, dar s-a răzgândit şi îşi cumpără ghioceii pe care se gândea să-i aşeze frumos la geam, când o să ajungă acasă.
Mai rămăsese… doar un buchet..
Şi fetiţa cu ochii albaştri, îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o familie mică, învelită într-o singură frunză.
Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret.
Dar florile fură cumpărate de o fată bucuroasă, convinsă că au aşteptat-o să iasă de la şcoală.
Aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se ascunde într-o fetiţă obişnuită.
Cine nu ştie nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.

A VENIT PRIMĂVARA!

- Cipcirip! Cipcirip! Priviţi, ninge! A venit iarna!
Două vrăbiuţe ţopăie fericite pe o crenguţă de brăduţ. La rădăcina brăduţului e căsuţa iepuraşului Blăniţă Albă.
- A venit iarna?! îşi flutură iepuraşul urechiuşele prin ferestruică. Ce minunăţie! În curând pădurea noastră va fi îmbrăcată într-o mantie de culoarea blăniţei mele. Eu ştiu de ce iarna alege anume această culoare.
- De ce? întreabă vrăbiuţele.
- Fiindcă iarna mă iubeşte foarte mult. Mai mult ca pe alte animăluţe.
- Nu ai pic de modestie, se enervează vrăbiuţele. Eşti un lăudăros. La o adică, baba Iarnă purta cojoc alb mai înainte de a apărea voi, iepuraşii, pe lume! Şi dacă vrei să ştii - Iarna ne iubeşte pe toţi! Pe toţi!
- Da! Da! Se alătură celor două vrăbiuţe o veveriţă roşcată. E adevărat! Iarna ne iubeşte pe toţi!
- Bine... se dă bătut iepuraşul. Nu mai zic nimic. Şi totuşi, şopteşte el pentru sine, pe mine mă iubeşte mai mult.
- Mămulică dragă! Nu cumva ninge?! Iese în uşa bârlogului său ursuleţul Mişani.
- Ninge, Mişani! Ninge! sar bucuroase vrăbiuţele. A venit iarna!
- A venit... Cine a poftit-o? Nu putea să stea la ea acasă? Hm... Nu pricepeam de ce mă trage la somn... Când colo... Baba e de vină. Morr, morr, morrr! Voi fi iarăşi nevoit să dorm trei luni de zile încheiate. Morr, morr, morr...
Şi Mişani se retrage în bârlog, dar peste câteva clipe revine:
- Auziţi?! Strigă el.
- Pe cine strigi, Mişani? întreabă vrăbiuţele.
- Pe voi, răspunde ursuleţul. Am o rugăminte. Imediat cum e primăvară, să mă treziţi! Să nu mă lăsaţi să dorm.
- De ce să dormi atâta amar de vreme, Mişani? Nu poţi şi tu ca şi ceilalţi să dormi doar în timpul nopţii? În curând va veni Moşul cu daruri. Va fi atât de frumos.
- Eh... Aş vrea eu... Dar nu pot. Dacă rămân treaz - mor de foame. Baba îmi ascunde hrana sub gheaţă, sub zăpadă. Nu mă iubeşte bătrâna. Nu mă iubeşte...
Când dorm - visez că pădurea e doldora de căpşuni. Şi astfel trece vremea... Să nu uitaţi să mă treziţi... Vă rog!
- Te vom trezi, Mişani, promit vrăbiuţele apoi zboară pe crenguţele lor de brăduţ.
Iarna aduce în pădure zăpadă şi multă lumină. Zile în şir cad fulgi măşcaţi şi pufoşi. Toată lumea aşteaptă Crăciunul. Crăciunul vine şi pădurea se umple de zarvă şi de veselie. Moş Crăciun împarte daruri.
- Această ulcică cu miere... zice el scotocind prin desagă, pentru cine credeţi că e?
- Pentru mine! Strigă bursucul.
- Ba e a mea! Se bagă la moş vulpea cea roşcată. De altfel... Nu mi-a plăcut niciodată mierea. Să o ia bursucul, hotărăşte ea.
- Această ulcică, zâmbeşte moşul, e pentru Mişani. Nimeni nu trebuie să fie uitat într-o asemenea zi. Nimeni.
- Mişani are prieteni? Întreabă bătrânul.
- Are! Se apropie de moş vrăbiuţele, veveriţa şi iepuraşul. Noi suntem prietenii lui.
- Bravo, îi mângâie cu privirea bătrânul. Duceţi-i mierea. Când se va trezi să-i spuneţi că e de la Moş Crăciun şi că e norocos cu asemenea prieteni.
După sărbători pădurea pare pustie. Toată lumea se odihneşte. Iepuraşul rar îşi scoate urechiuşele pe fereastră. Vrăbiuţele moţăie somnoroase pe brăduţ. Veveriţa ronţăie nuci în cămăruţa sa. Uneori, veselă şi bine dispusă, sare din creangă în creangă privind cum se scutură zăpada.
- Eu ştiu de ce Iarna acoperă pământul cu o plapumă de nea! strigă ea.
- De ce? întreabă plictisite vrăbiuţele.
- Ca să-i fie cald! Ca şi Mişani - Pământul doarme trei luni de zile. Acolo, sub plapumă, se odihneşte iarba, se odihnesc floricelele ce vor răsări la primăvară. Iernii îi este frică să nu le îngheţe gerul pe toate.
- Gerul nu ştie de milă, oftează vrăbiuţele. Oare când va veni primăvara?
- Nu degrabă... Iarna e abia la început. Şi veveriţa intră în scorburică să ronţăie nuci.
Zilele sunt scurte, nopţile - lungi, vremea trece greu. Totuşi, într-o bună zi Iarna îşi ia aşternuturile albe şi pleacă. Ce mai bucurie!
- Cipcirip! Cipcirip! A venit Primăvara!
Odată cu venirea primăverii, pădurea se trezeşte la viaţă. Peste tot fierbe munca. Vrăbiuţele se grăbesc să-şi clădească o nouă căsuţă. Adună crenguţe, firicele de iarbă uscată, le lipesc împreună şi căsuţa e gata.
- Dar unde e Mişani? Îşi aminteşte veveriţa.
- Aoleu! Am uitat! Se agită vrăbiuţele.
- Cipcirip! Cipcirip! Aleargă ele spre căsuţa ursuleţului. Trezeşte-te, Mişani! A venit primăvara!
În bârlog, nici o mişcare.
- Nu se trezeşte, oftează o vrăbiuţă.
- O fi păţit ceva, e îngrijorată cealaltă.
- Trebuie să intrăm să vedem, propune veveriţa.
Aerul din încăperea unde doarme Mişani e atât de îmbâcsit, atât de greu încât toţi trei - mai să leşine.
- Să deschidem ferestrele! Strigă veveriţa. Să aerisim, să lăsăm să pătrundă lumina!
- Slavă Domnului că e viu. Ce mizerie e aici...
Şi vrăbiuţele împreună cu veveriţa, cărora li se alătură şi Blăniţă Albă, imediat se pun pe treabă. În scurt timp, locuinţa lui Mişani, e de nerecunoscut. Pe pereţii proaspăt vopsiţi, veveriţa desenează mănunchiuri de căpşuni. Draperiile vechi sunt înlocuite cu altele noi, de culoare roz, cu albinuţe şi fluturaşi coloraţi pe ele. Podeaua e spălată şi acoperită cu covoraşe moi. Un scăunaş lung, de lângă perete, e învelit cu un ţol în dungi de toate culorile. Nu mai e nimic de făcut. Prietenii se aşează pe scăunaş şi aşteaptă să se trezească Mişani.
- Trezeşte-te, Mişani! Trezeşte-te! Îşi pierd răbdarea vrăbiuţele. A venit Primăvara! Nu e timp de dormit!
- Ştiţi ceva? Zice o vrăbiuţă. Mă duc să-l gâdil la tălpi. Va face ochi imediat.
- Îhî, zâmbeşte pe sub mustăţi iepuraşul. Du-te... O labă de-a lui Mişani şi socoteşte că nu mai are cine-ţi cloci ouăle.
- Atunci? Ce e de făcut? Dacă aşteptăm până se trezeşte de bună voie - ne prinde iarna aici.
- Nu vă enervaţi, îi sfătuieşte veveriţa. Acuş îl trezim. Aduceţi ulcica cu miere de la Moş Crăciun! Puneţi samovarul. La aroma ceaiului cu miere - Mişani nu va rezista.
Aburii ceaiului umple toată încăperea.
- Ce miros plăcut, deschide un ochi Mişani. Miroase a primăvară. Aoleu! Nu cumva? A venit? Sare el speriat de pe cuptor.
- A venit, a venit! Dacă mai dormi, primăvara pleacă fără să o vezi, glumeşte iepuraşul.
Mişani iese în uşa bârlogului. Îşi întinde lăbuţele, răsuflă din toţi plămânii. Pădurea e aproape verde. Peste tot flori, zumzet de albine, ciripit de păsărele. Cerul e albastru, soarele e vesel.
- Ce minunată e Primăvara, se întoarce Mişani la prietenii lui. Cu această ocazie, nu ar fi rău să chefuim! Sunt flămând ca un lup! Apoi, observând ulcica cu miere, o duce la gură şi nu se opreşte până nu dă de fund. Vrăbiuţele, iepuraşul şi veveriţa se strecoară afară pe neobservate.
- Uf... L-am trezit, se bucură vrăbiuţele. Acum la treabă! Nu e vreme de chefuri! O zi de primăvară hrăneşte un an!

LEGENDELE GHIOCELULUI

Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe pământ, le-a colorat frumos. Când a făcut zăpada, i-a zis: „Pentru că tu umbli peste tot, să-ți cauți singură culoarea ce-ți place”.
Zăpada s-a dus mai întâi la iarbă:
-„Dă-mi și mie din culoarea ta verde atât de frumoasă!”.
Iarba a refuzat-o.
A rugat atunci macul să-i dea culoarea roșie, vioreaua să-i dea culoarea albăstruie, floarea-soarelui să-i dea culoarea galbenă. Nici una nu asculta rugămintea zăpezii. Tristă și amărâta, aceasta ajunge în dreptul ghiocelului, căruia ii spune și lui necazul:
-„Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă și-și bat joc de mine!”.
Înduioșat de soarta zăpezii, ghiocelul i-a spus:
-„Dacă-ți place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine”.
Zăpada primi cu bucurie darul ghiocelului.
De atunci, ea poarta veșmântul alb ca al ghiocelului. Drept recunoștință, zăpada îl lasă să-și scoată căpșorul afară de cum începe să se arate primăvara.

LEGENDELE GHIOCELULUI II

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!
- Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh.
Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure:
- Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?
- Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
- Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.
- Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?
Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva.
Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei.
Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.
Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa:
- Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala?
- Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos.
- Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare.
- Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara!
Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.
De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite.

POVESTEA LĂCRĂMIOARELOR

Acum o mulţime de ani a existat o scurtă vreme în care fiecare floare era de fapt o mică zână cu puteri deosebite.
În timpul zilei florile răspândeau parfumuri frumoase şi bucurau ochii oamenilor, iar în timpul nopţii se transformau în zâne şi făceau tot felul de fapte bune. Toate florile se aflau în grija Primăverii. Ea le dădea nume, ea le ajuta să crească frumos, ea le învaţa cum să răspândească cele mai minunate parfumuri şi tot ea trebuia să fie atentă ca nici o zână să nu uite să se transforme înapoi în floare când se apropiau zorii zilei.
Primăvara avea o grămadă de treabă şi zânele nu-i uşurau deloc munca pentru că făceau o mulţime de năzbătii. Florile de primăvară erau foarte greu de îngrijit pentru că se purtau exact ca nişte copii neastâmpăraţi. Ghioceii, brânduşele, zambilele, toporaşii, albăstrelele erau aproape imposibil de controlat când se lăsa seara. Primăvara trecea în fiecare noapte pe la fiecare grup de flori şi le ruga să fie atente cu vrăjile, să aibă grijă să nu le observe nici un om şi mai ales să-şi folosească puterile pentru a face fapte bune.
Distracţia preferată a florilor de primăvară era să se joace cu minţile oamenilor. Îi vizitau când dormeau, le parfumau camerele cu cele mai ameţitoare parfumuri şi apoi le intrau în vise. A doua zi oamenii se trezeau năuci, cu chef de ducă şi cu o poftă nebună de a se arunca pe un câmp cu flori şi a sta la soare. Din cauza acestei distracţii tot mai mulţi oameni nu se mai duceau la muncă, tot mai mulţi copii nu mai aveau poftă de învăţat şi nimeni nu părea să mai poată să se concentreze la nimic. Bătrânii vremii dădeau vina pe biata Primăvară şi o acuzau că le ia minţile celor mai tineri. Neregulile astea au ajuns până la cel mai puternic Duh de Pădure din perioada aia. Duhul a fost aşa de nemulţumit că a chemat-o pe Primăvara în scorbura unde se ascundea şi i-a cerut socoteală:
- Ce-i povestea asta cu oamenii care nu mai au chef de nimic şi zac toată ziua prin păduri mirosind florile de primăvară? Te-ai înţeles cu Vântul să le luaţi minţile?
- Vai Duhule, cum poţi să crezi aşa ceva? Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii…am atât de multă treabă că abia reuşesc să mă întâlnesc cu Soarele şi să topim zăpezile rămase pe la munte.
- Cum adică ai atât de multă treabă?! Doar eşti Primăvara, cu asta trebuie să te ocupi…
- Duhule, eu am în grijă şi toate florile-zâne de primăvară şi…e foarte greu să le supraveghezi pe toate.
- Am uitat că s-a votat la ultimul congres al Duhurilor ca florile să fie zâne pe timp de noapte…Am spus de atunci că nu e o idee bună şi uite unde s-a ajuns!
Duhul tuna şi fulgera. Nu era de acord ca oamenii să petreacă atât de mult timp în natură pentru că exista riscul ca unul dintre ei să zărească un duh sau o zână şi toată viaţa să li se dea peste cap. Zânele, spiriduşii, duhurile nu puteau exista decât dacă oamenii nu ştiau de ele.
Primăvara s-a înfuriat că florile zâne nu o ascultaseră aşa că din cauza nervilor ei şi ai Duhului începuse o furtună în toată regula.
Ghioceii s-au speriat de tunetele şi fulgerele care se abătuseră asupra lor. Nu greşiseră atât de mult…doar îi mângâiaseră pe oameni cu petalele pe obraz ca să le fie pielea mai fină şi mai parfumată. De unde erau să ştie că toate fetele pe care le mângâiaseră în felul acesta deveniseră atât de mândre de fineţea pielii lor încât nu se mai dezlipeau de oglinzi?! Albăstrelele începuseră şi ele să plângă. Ce-i aşa de grav că au folosit culoarea lor pură pentru a înfrumuseţa ochii celor pe care-i vizitaseră în somn? Acum au ochii mai frumoşi…chiar dacă au devenit încrezuţi şi bat din gene ca toţi ceilalţi să-i poată admira mai bine.
Toate florile de primăvară plângeau îngrijorate din cauza furtunii pe care o stârniseră. Aflaseră că potopul a venit din cauza lor de la bătrâna Iarbă. Iarba le-a povestit că s-au mai întâmplat astfel de furtuni pe vremea când fluturii erau ca nişte prinţi şi toate florile se ofileau de dorul lor. Au plâns atât de mult, încât din lacrimile lor amestecate cu picăturile de ploaie şi grindina care cădea furioasă din cer, s-au format nişte boboci ca nişte mărgăritare. Când primăvara a ajuns la primul grup de flori ca să le certe pentru năzbâtiile făcute peste noapte, s-a lovit de un câmp plin cu nişte flori albe cum nu mai văzuse niciodată. A zâmbit şi tunetele au început să se potolească. A vizitat un alt grup de flori şi situaţia era aceeaşi: peste tot era plin de flori albe, mici şi delicate iar celelalte flori se ofiliseră de tristeţe. Primăvara s-a aplecat către bătrâna Iarbă şi a întrebat-o ce se întâmplase acolo.
- Năzbâtiile astea de zâne flori au plâns atât de mult pentru că te-au supărat încât din lacrimile lor au răsărit florile astea mici.
Primăvara a început să lăcrimeze uitându-se la florile ofilite.
- Bietele de ele, s-au speriat de furtună şi s-au ofilit…O să numim florile astea noi “Lăcrămioare” şi de acum nici o floare nu va mai putea să se smulgă din rădăcină la lăsarea nopţii. Florile vor bucura oamenii numai când aceştia o să le caute.
După ce a rostit aceste vorbe Primăvara a cules câteva lăcrămioare, şi le-a prins în părul lung şi blond şi apoi a zburat către Duhul de Pădure să-i arate ce răsărise din lacrimile florilor.
Duhul de pădure a fost aşa de impresionat de Lăcrămioare încât a decis să învie toate florile de primăvară şi să le lase totuşi o putere specială, chiar dacă nu mai erau zâne: să poată vorbi între ele şi din când în când oamenii cu suflet curat să le poată auzi poveştile.
După ce ploaia aprigă s-a potolit şi soarele a început din nou să strălucească, oamenii cei năuci s-au trezit ca dintr-un somn greu şi s-au întors la treburile lor. Când au dat peste noile flori le-au adunat şi le-au strâns în bucheţele, minunându-se că nu le mai văzuseră niciodată până atunci. Primăvara a vizitat visele bătrânilor şi le-a transmis povestea şi numele florilor nou răsărite. Bunicii şi bunicile de pe atunci au spus povestea Lăcrămioarelor şi au răspândit numele florilor născute din plânsul fostelor zâne.

Şi-am încălecat pe-un coş cu flori

Şi v-am spus o poveste în culori.

RUGA SF.IOAN GURA DE AUR



„Mulţumim ţie Doamne, pentru toate binefacerile Tale, care din ziua dintâi şi până în ceasul acesta ai făcut cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru cele care le ştim şi care nu le ştim, pentru cele arătate şi cele nearătate, pentru cele cu fapta şi cu cuvântul, pentru cele de voie şi fără de voie, şi pentru toate cele făcute cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru necazuri şi pentru linişte, pentru gheena şi pentru pedeapsa de acolo, pentru Împărăţia cerurilor.
Te rugăm, păzeşte sufletul nostru ca să fie sfânt, având cugetul curat şi vrednic de filantropia Ta. Tu, care ne-ai iubit pe noi într-atât, încât ai dat şi pe Fiul Tău Cel Unul Născut pentru noi, învredniceşte-ne a ne face vrednici de iubirea Ta.
Dă-ne înţelepciunea întru cuvântul Tău şi întru frica Ta.
Unule Născut Hristoase, însuflă-ne puterea cea de la tine.
Tu Dumnezeule care ai dat pre Fiul Tău Cel Unul Născut pentru noi, şi ai trimis pe Duhul Tău cel Sfânt, spre iertarea păcatelor noastre, iartă-ne nouă orice am greşit, cu voie, sau fără de voie, şi nu ne socoti păcatele noastre.
Pomeneşte Doamne, pe toţi care cheamă în ajutor numele Tău cel sfânt întru adevăr.
Pomeneşte pre toţi care ne-au făcut nouă bine, sau ne-au voit rele, căci toţi suntem oameni”.



LINGUŞIREA

Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat la palat într-o zi cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a zis:
- Iată, am cinci inele strălucitoare pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?
Primii patru, uluiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude, pe care nu se cuvenea să le spună decât lui Dumnezeu.
Regele părea mulţumit şi dădu pe rând câte un inel celor patru care îl lăudaseră.
Pentru că al cincilea, tăcea, regele l-a îndemnat să-şi spună părerea.
- Eu cred, zise acesta, altfel decât cred cei care au vorbit înaintea mea. Eu cred, o rege, că toată puterea o ai de la Dumnezeu, şi că ţi-a fost dată pentru binele poporului ce-l stăpâneşti şi odată va trebui să dai socoteală de felul în care ai întrebuinţat-o.
- Şi eu cred tot aşa, zise regele cu mulţumire. Dar ţie nu-ţi dau inelul ci încrederea şi prietenia mea. Vei sta mereu lângă mine, ca sfetnic al meu, căci în tine am găsit omul şi prietenul sincer pe care-l căutam.
A doua zi cei patru veniră foarte grăbiţi să spună că inelele cu diamante, pe care le primiseră, sunt false.
Iar regele le zise:
- Ce, credeţi că eu nu ştiu că diamantele sunt false? Eu le-am comandat astfel. V-am plătit cinstit. Voi mi-aţi dat laude false, eu v-am dăruit inele false. V-am plătit cu aceeaşi măsură, de ce vă mai plângeţi?!



VÂNT DE PRIMĂVARĂ

Un vânt de primăvară
Parcă deschise poarta,
Privind pe-a vremi scară
Vedeam plecând zăpada!

Şi soarele cu-n zâmbet
De raze moderate,
Semnalul dă încet
Natura s-o deştepte!

Deschise-apoi covorul
Pământului bătrân,
Şi încolţind ogorul
De viaţă ajunse plin!

Întocmai s-a-mplinit
De an şi an de-arândul.
Cum Tatăl a vorbit
Toate-I ascultă gândul

Căci El e Dumnezeu
Pe-ntregul Univers.
Totul e-mplanul Său,
La toate le-a dat mers!

Ascultă dar, i-a seamă
Omule muritor!
Pământul se destramă
Ai oare Salvator?

Eşti oare pregătit
Să-L întâlneşti pe Domnul?
Sau nici nu te-ai gândit
Că va veni sfârşitul!

Caută-L pe Salvatorul
De vrei să trăieşti veşnic
Şi vei trăi de-apururii
În locul cel Edenic.

PACATUL TRUFIEI



“Într-o zi, un trufaș zice unui credincios:

-Ce, sunt copil, să mă tem de Dumnezeu, eu sunt ateu!
Credinciosul îi răspunde:
-Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei.
-A trecut o bucată de vreme și iată-l pe trufaș venind la cel credincios:
-M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până oi muri. Și acum, m-a luat cu ciomagul și m-a alungat.
-Cel credincios i-a răspuns:
-Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul dumitale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu și, auzindu-te, ba azi, ba mâine, și-a zis și el: ,,Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș teme eu de tata?”
-Și de aceea te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e numai feciorul, ci mai ales dumneata.
-Trufașul a pus capul în pământ și n-a mai zis nimic.”

Dragi frati ai mei,
Din aceasta pilda vedem cum trufia orbeste pe omul de azi. Ii orbeste cele mai adanci simtiri ale sale. Nimeni nu poate sa staruie in dreapta credinta insa, fara sa stie ca Dumnezeu desi s-a facut Om pentru noi, este inainte de toata nemarginit fata de noi. Insa trufasul din poveste a dorit sa puna pe seama sa toata puterea care este numai de la Dumnezeu, si a cazut prin puterea care i-a fost luata o clipa pentru a reveni in simtirile sale. Mare e Dumnezeu! Si mai ales raspunsul exceptional al credinciosului care ii spune trufasului :,,Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș teme eu de tata?”
Si pe drept a patit trufasul, pentru ca asa cum nici el nu a ascultat si nu l-a iubit pe Tatal Ceresc, nici fiul sau dupa trup nu a ascultat de el si nu l-a cinstit, desi trufasul l-a crescut cu eforturi. Iata cum Dumnezeu intoarce purtarile noastre rele fata de El, prin fii nostri, iar noi vazandu-le purtarea cea rea, sa ne smerim si sa ne aducem aminte ca si noi suntem copii neascultatori la randul nostru, sa ne aducem aminte ca si noi avem un Tata de care trebuie sa ascultam.AMIN



Doamne Atotputrenice care ai suferit pentru mine si pentru pacatele mele vina-mi in ajutor!

Sfanta Cruce a lui Iisus Hristos, indeparteaza de la mine orice primejdie orice arma taietoare!

Sfanta Cruce a lui Iisus Hristos, revarsa asupra mea tot binele.

Sfanta Cruce a lui Iisus Hristos fa sa ajungem pe calea mantuirii.

Sfanta Cruce a lui Iisus Hristos, departeaza de la mine atingerea mortii!

Sfanta Cruce a lui Iisus Hristos fii intreaga mea nadejde

Sfanta Cruce a lui Iisus Hristos, fa ca duhul rau sa fuga de la mine in vecii vecilor. Amin!



PRIMĂVARA

Atâtea păsări cântătoare
atâtea flori în lung şi-n lat!
Ori nu-s acestea toate oare
spre slava Celui Înviat?

Ce înţelept şi prin ce lege
aduce-atâtea frumuseţi,
de nu nemuritorul Rege
maestrul făuritor de vieţi?

Un ghiocel din muşchi se-arată
şi-un strop de rouă dă-n vileag.
Nu-i oare lacrimă curată
de bucurie şi de drag?

Mireasma dulce şi jilavă
din liliac şi din salcâm
ce-i alta decât imn de slavă
către-al tăriilor tărâm?

Ce vrea să spună fulguirea
ce-mbracă ramuri de cireşi,
de nu-i în ea neprihănirea
celui Ales între aleşi?

Sub soarele ce se răsfrânge
lalele roşii ies pe grui.
Nu-s oare stropii cei de sânge
ce-au picurat sub paşii Lui?

Iar când se-nalţă-ntre boschete
narcise galbene în zori,
nu-s oare tainice trompete,
nu-s oare crainici vestitori?

Atâtea păsări cântătoare
atâta soare revărsat!...
Ori nu-s acestea toate oare
un larg
"HRISTOS A ÎNVIAT!" ?

Costache Ioanid

SFÂNTUL GHERASIM DE LA IORDAN



Deprinzându-se, încă de copil, cu frica de Dumnezeu, când s-a făcut mai mare sfântul Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie. Acolo a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele sălbatice. Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă. Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau pe acolo cu cămilele lor, văzând catârul păscând singur, l-au luat şi l-au legat de cămilele lor, pornind mai departe. Spre seară, monahul ce-şi făcea ucenicia pe lângă sfântul Gherasim, văzând că leul vine singur, s-a mâhnit, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a spus acest lucru sfântului. Iar sfântul Gherasim a poruncit ca mai departe leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit aceasta şi tot timpul, cât catârul a fost ţinut de neguţătorii care-l luaseră, purta vasele cu apă pe spinarea lui şi alergând cât putea de repede, se silea să aducă apă. Dar, s-a întâmplat ca neguţătorii amintiţi, la întoarcere, să apuce pe aceeaşi cale. Când s-au apropiat de râul unde se găsea leul ca să aducă apă, leul văzând şi cunoscând catârul, care urma cămilelor fiind legat de ele, năpustindu-se cu o săritură neaşteptată a înspăimântat pe neguţători şi i-a pus pe fugă. Apoi, apucând catârul de căpăstru, l-a tras după sine, iar catârul a tras după el toate cămilele de care era legat şi care la rândul lor erau legate una de alta, aşa cum este obiceiul, şi le-a adus la chilia sfântului. Apoi bătând cu coada la uşa chiliei, le-a înfăţişat sfântului ca pe un vânat. Văzând aceasta, sfântul Gherasim, zâmbind ucenicului său, a zis: În deşert am grăit rău despre leu; deci, să fie mai departe slobod de slujba pe care o săvârşea şi să se ducă să petreacă după obiceiul său. Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe săptămână venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat. După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul. Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul, încât face ca şi fiarele să li se supună celor ce păstrează neîntinat chipul şi asemănarea Sa.



TRANDAFIRI PENTRU MAMA

În drum de la serviciu spre casă, un bărbat cu soţia lui trecură pe la o florărie. Voiau să comande un buchet care să fie trimis mamei soţului. Ea locuia la vreo 120 de km distanţă. A doua zi împlinea 65 de ani.
După ce coborâră din maşină, cei doi soţi au văzut în faţa florăriei o tânără stând pe trotuar şi plângând. O întrebară de ce e aşa tristă şi aflară că fata voia să-i ia mamei sale un trandafir roşu, dar nu avea bani decât pentru jumătate din preţul unui trandafir. Mişcaţi de lacrimile fetei, au luat-o cu ei în florărie, şi-i achitară ei trandafirul. După ce plăti şi buchetul pentru mama lui şi-i lăsară vânzătoarei adresa la care trebuia să ajungă a doua zi florile, soţul, împreună cu soţia sa, se oferi s-o ducă pe fată cu maşina acasă.
Pe drum, fata îi rugă pe cei doi să oprească, spunându-i că a ajuns la mama ei. Le mulţumi celor doi, coborî din maşină şi intră pe poarta unui cimitir.
Atunci cei doi soţi au înţeles unde se afla mama fetei; se uitară unul la altul şi, fără să vorbească, se întoarseră la florărie. Acolo au anulat comanda, au cumpărat un buchet de trandafiri şi au mers cu maşina împreună cei 120 de kilometri până la mama soţului acasă, ca să-i ofere florile în persoană, bucurându-se că dânsa este încă în viaţă…

Doamne, Tu cunoști pricina îngrijorărilor mele, ia-mă în palma Ta și păzește-mă. Fii cu mine în fiecare clipă și nu mă lăsa să alunec sau să mă poticnesc. Ție îți încredințez viața mea și ființa mea, sufletul meu și tot ce am. Ai grijă de ele și folosește-le după cum vrei Tu. Ție ți-i încredințez și
pe toți cei pe care îi iubesc, ocrotește-i cu mila Ta și nu-l lăsa pe niciunul dintre ei să se piardă. Iartă-ne când greșim iar atunci când rătăcim pe cărări străine, ia-ne de mână și adu-ne cu blândețe acasă. Îndreaptă răul pe care l-am făcut și folosește rănile noastre spre zidirea și vindecarea noastră și a altora. Rămâi cu noi până la sfârșit și dă sens vieții noastre, pentru ca și noi să rămânem în Tine și să gustăm pacea și biruința deplină în Împărăția Ta.
Amin



UN BUCHET DE FLORI

Într-o celulă de închisoare a fost împins într-o zi un nou deţinut. Era tuns zero, murdar şi slab. La început nu l-a recunoscut nimeni, dar după câteva clipe cineva a exclamat: "Acesta este căpitanul X". El fusese unul din cei mai cruzi călăi. Arestase, bătuse şi torturase pe mulţi dintre cei cu care acum împărţea celula închisorii. Toţi s-au adunat în jurul său şi l-au întrebat cum de a ajuns să fie închis. Cu lacrimi pe obraji, el le povesti: "Cu câteva luni în urmă, în timp ce şedeam în birou, un băiat de 12-13 ani a intrat ţinând în mână un buchet de flori, pe care mi l-a întins, spunând: „Domnule căpitan, dumneavoastră i-aţi închis pe părinţii mei. Astăzi este aniversarea zilei de naştere a mămicii. În fiecare an, în această zi îi aduceam flori. Din cauza dumneavoastră nu o mai am azi pe mămica lângă mine, ca să-i fac această bucurie, dar ea m-a învăţat să răsplătesc răul cu bine. De aceea m-am gândit să ofer acest buchet soţiei dumneavoastră, adică mamei copiilor dumneavoastră, pentru că şi dânsa, fiind mamă, se va bucura la fel cum s-ar fi bucurat mămica mea. A fost prea mult pentru mine – zise căpitanul. M-a mişcat până la lacrimi gestul copilului. Sunt şi eu un om. L-am îmbrăţişat pe copil, iar de atunci nu am mai putut tortura pe nimeni şi astfel mi-am pierdut serviciul şi poziţia. Recunosc şi-mi pare rău pentru cruzimea mea şi mă bucur că sunt aici, ca să pot repara astfel puţin din răul săvârşit".



“Când o persoană se află jos în lumea aceasta, un gram de ajutor este mai bun decât un kilogram de predică.”

„De câte ori murmuri şi te plângi de o suferinţă sau un necaz, pierzi o binecuvântare!”

„Bucură-te de lucrurile mărunte căci într-o zi s-ar putea să priveşti înapoi şi să-ţi dai seama că erau importanta.”

„Bucuria omului credincios, ca şi mirosul florilor nu se nasc dintr-un suflet veşted.”