Romanii sarbatoresc pe 1 Martie, nu numai prima zi de primavera ci si Ziua Babei Dochia. In mitologia romana, Baba Dochia era asociata cu zeita Junona. In alte culturi, Baba Dochia a fost cunoscuta drept o zeita agrara, care isi gaseste sfarsitul de 1 martie, odata cu venirea primaverii si renaste de Sfintii Mucenici, pe 9 martie.

Exista mai multe legende despre Baba Dochia si multe dintre ele au legatura cu rocile mari de pe Masivul Ceahlau. “... asemenea stanci antropomorfe ca stanca Dochiei si oile, sunt simbolul unui idol pagan care dainuia de veacuri la Carpati, la dacii liberi din Carpatii orientali...” Vasile Parvan

Una dintre legende porneste de la etnogeneza poporului roman. Criticul literar George Calinescu, considera ca mitul “Traian si Dochia” este “rezultatul unei intregi experiente de viata a poporului roman”. Mitul i-a fermecat pe romancierii romani, Gheorghe Asachi fiind cel care in 1838, a scris o balada special dedicata Dochiei. Legenda relateaza despre formarea poporului roman, despre unirea dacilor cu romanii. Despre Dochia, o fata extraordinar de frumoasa, se credea ca a fost fiica regelui geto-dac Decebal. Dupa cucerirea Daciei, asezandu-se pe meleagurile dacice, Traian a fost vrajit de farmecul Dochiei si si-a dorit sa o ia de nevasta. Aceasta casatorie ar fi trebuit sa fie un exemplu pentru ceilalti romani, asigurandu-se in felul acesta asimilarea populatiei dacice. Dochia era insa o fata foarte mandra si hotarata, decisa sa nu raspunda sentimentelor falnicului cuceritor. Astfel, ea decide sa fuga si sa se ascunda printre stancile sacre ale muntelui Ceahlau. Traian impreuna cu trupele acestuia o urmareste si o ajunge din urma. In acest moment, Dochia cere ajutorul zeului Zamolxis (zeul suprem al dacilor )si ii cere sa o prefaca in stana de piatra decat sa capituleze in fata cuceritorului poporului dac. Ascultandu-i ruga, zeul o transforma impreuna cu oile sale in stane de piatra. Legenda continua si in zilele de azi ... daca stanca este alba, atunci ciobanii vor avea parte de o zi insorita, iar daca este cenusie, vor veni ploi si furtuni.

Alte legende ne introduc in atmosfera pastorala a satului romanesc. Cu mult timp in urma o femeie batrana care se numea Dochia avea o fiica vitrega pe care o ura. Intr-o zi de iarna cumplita Dochia i-a dat o haina foarte murdara cerandu-i sa o spele la rau pana devine alba ca zapada. Tanara fata a spalat-o mult timp, dar cu cat o spala ea mai tare, cu atat devenea haina mai neagra. Atunci a aparut un fecior care se numea Martisor si a intrebat-o de ce plange. Ea i-a povestit ce i s-a intamplat. Atunci Martisor i-a spus ca poseda o putere magica si i-a oferit o floare rosie cu alb si a indemnat-o sa mai spele inca o data vesmantul si apoi sa se intoarca acasa. Cand a ajuns fata acasa panza era alba ca si neaua. Batranei Dochia nu i-a venit sa isi creada ochilor. Ea nu a crezut ca fiica sa vitrega va reusi sa indeplineasca sarcina. Deodata a vazut floarea prinsa in pieptul fetei. Batrana a crezut ca primavara a venit si a plecat cu turma de oi pe munte, luandu-so pe ea noua cojoace. Pe drum vremea era frumoasa, asa ca a renuntat rand pe rand la cojoacele pe care le purta, ramanand doar in ie. Atunci insa vremea rea s-a intors, aducand viscol si ger mare. Cand a ajuns in varf i s-a aratat Martisor care i-a spus: “Vezi cat de rau este sa stai in frig si umezeala? Tu, cea care ti-ai obligat fiica sa spele iarna hainele la rau.” Apoi a disparut. Batrana a ramas singura pe munte, a venit gerul si impreuna cu oile, a fost transformata in stana de piatra. De la legenda celor noua cojoace (in unele variante 12 cojoace) a pornit credinta ca, incepand cu 1 martie, urmatoarele noua zile sunt ale Babei Dochia. In aceste zile, cei care doresc sa cunoasca cum le va fi viitorul apropiat, isi aleg o anumita data si observa cu atentie cum va fi ziua respectiva. Daca este cald si soare, vor fi tot anul sanatosi si voiosi iar daca va fi urat, vor fi tristi, posomorati, bolnavi, vor avea necazuri.

O alta legenda ne spune ca in acele vremuri cand inca umblau Dumnezeu cu Sfantul Petre pe pamant, traia baba Dochia, vaduva, cu fiul si cu nora ei. Harnica foc era Dochia, dar si nora ei, mai harnica era. Numai ca, dupa cum se spune, ca nurorile cu soacrele greu se impaca, asa era si in gospodaria lor. Orice facea nora, soacra o certa si nu era multumita. Intr-o zi foarte friguroasa de februar, babei Dochia ii trece prin minte sa-si trimita nora in padure, ca are pofta de fragi. Dar fragii - cine nu stie - nu se coc in februarie cand padurea este acoperita de zapada... Vrand, nevrand, fata cea harnica s-a dus in padure, dupa fragi. A cautat pe sub zapada, desi stia ca n-are cum afla... Cuprinsa de frig si deznadejde fata s-a pornit pe plans. Cum insa Dumnezeu nu lasa oamenii buni nemangaiati, s-a gandit cum sa o ajute. Fata a ajuns la o poiana unde a vazut fum de foc. S-a dus acolo, sa se incalzeasca. La foc sedeau Dumnezeu si Sfantul Petre, care au imbiat-o sa-si traga sufletul. Fata le-a povestit necazul ei si atunci mosnegii i-au zis sa ia jaratic din foc, sa-l puna in ulcica pentru fragi si sa-i duca babei, fara a se uita inauntru, si sa aiba credinta. Nora a facut intocmai. Cand i-a intins babei cofa, in loc de jaratic, avea fragi proaspeti, inmiresmati. Bucuroasa, baba i-a mancat pe toti, cu mamaliga. A doua zi, a pornit si baba in padure, cu 12 cojoace pe ea si cu cele 12 capre cate avea, sa gaseasca si ea fragi. A scormonit ea prin zapada, dar nu a aflat. Ajungand la aceeasi poiana unde sedeau la foc Dumnezeu cu Sfantul Petru, ea a cerut de la ei paine calda si vin vechi..., si a primit. Dupa aceea, i-a venit gand pacatos in minte, dar de cum i-a venit, Dumnezeu nu a ingaduit asta, si a transformat-o pe Dochia in stanca mai mare, iar pe caprele ei, in stanci mai mici. Dumnezeu si Sfantul Petru s-au facut nevazuti, iar focul s-a transformat intr-un izvor rece si limpede. In zadar a cautat-o nora pe baba, ca nu a mai aflat-o. A gasit, in schimb, stancile care aveau forma babei si a caprelor, si a inteles ca s-a intamplat ceva. A gasit si izvorul, dar pe cei doi mosnegi, nu i-a mai aflat. Asa patesc cei care nu se multumesc cu ce au, iar pietrele au ramas ca marturie si luare-aminte si pentru altii!

O alta varianta ne spune ca Baba Dochia era personificarea anului vechi si mama lui Dragobete. Dragobete s-a casatorit impotriva dorintei ei. Pentru a-si necaji nora, intr-o zi rece de iarna, i-a dat acesteia un ghem de lana neagra si a trimis-o la rau sa-l spele, spunandu-i sa nu se mai intoarca pana cand lana nu devine alba. Fata a incercat sa spele lana, dar chiar daca degetele sale au inceput sa sangereze, culoarea acesteia ramanea tot neagra. De disperare, pentru ca nu se putea intoarce acasa la sotul iubit, a inceput sa planga. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a aparut in cale si i-a dat o floare rosie, spunandu-i sa spele lana cu ea. Acesta nu este un fapt neobisnuit, pentru ca, in legendele romanilor, Iisus insotit de Sfantul Petre apar des in vietile oamenilor pentru a-i ajuta la nevoie. Multumindu-i, fata a pus floarea in apa, a spalat-o si a constatat cu uimire ca lana s-a albit. Fericita ca a reusit sa duca la bun sfarsit aceasta sarcina grea, si-a indreptat pasii spre casa, unde nu a fost primita cu bucurie de soacra sa, din contra, auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o ca Martisor (asa ii spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Isus) era iubitul ei. Dupa aceasta intamplare, Dochia a pornit impreuna cu turma sa spre munte, fiind convinsa ca primavara venise deja, altfel de unde ar fi putut Martisor sa aiba floarea? Pe parcursul calatoriei sale, si-a scos, rand pe rand, cele doisprezece cojoace pe care le purta, pana cand a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cat de frumos fusese la inceputul zilei, pe atat de urat se facuse acum. Ningea si totul incepuse sa inghete. Fara alte vesminte cu care sa se incalzeasca, Dochia a inghetat impreuna cu oile sale, transformandu-se, conform legendei, in stana de piatra ca urmare a gerului naprasnic trimis de catre Martie, care l-a imprumutat de la fratele lui mai mic, Februarie. De atunci rosul si albul simbolizeaza lupta dintre iarna si primavara, bine si rau. Rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si sunt o marturie vie a acestui mit romanesc.