ÎNTÂLNIRILE CU DUMNEZEU



1. Răscrucile istorice care pot mântui lumea sau o pot prăbuşi nu le pot preţui decât Dumnezeu şi profetul Lui cu El pe Sinai
sau cu Iisus pe Tabor. Atunci atât Dumnezeu, cât şi Omul Său sunt la fel de cutremuraţi şi la fel de pătrunşi de însemnătatea clipei în care se întâlnesc sau se despart.
2. Într-o astfel de stare, Moise trebuie să fie singur (Exod 3, 1-10).
Şi Ilie trebuie să fie singur (I Împ 17, 20).
Şi Elisei trebuie să fie singur (II Împ 4, 34).
Şi Iisus, singur (Mc 5, 40).
Şi Petru, singur (Fapte 9, 40).
Cine poate să ştie ce se petrece atunci acolo între Dumnezeu şi alesul Său?…
Pentru că nici Unul, nici celălalt nu spun altora despre acest moment unic şi tainic!
3. Cum I Se arată Tatăl Fiului, – ori Fiul, fiului Său?… Cum îi transmite El puterea? Cum îi dă învestitura? Cum Se uneşte Dumnezeu cu el prin acest act divin în care omul devine Dumnezeu şi Dumnezeu devine om?… Ce taină nepătrunsă este aceasta!
4. Dar trebuie să fie ceva nespus de înalt, ceva nespus de cutremurător, ceva nespus de profund, care trece dintr-o dată şi pentru o clipă peste toate legile sub care sunt închise toate fiinţele, toate puterile, toate marginile existente în univers, – afară de cele ale lui Dumnezeu Însuşi. Poate că de aceea niciodată aceste acte nu se pot petrece jos – ci numai sus.
5. Şi nu se petrec niciodată în altă prezenţă, ci numai în a Lui şi a lui.
Şi niciodată [altfel] decât în genunchi.
Pentru că de nicăieri nu se poate cuprinde mai mult, vedea mai departe sau birui mai sigur ca din genunchi.
O, Dumnezeule, ce sus e aici pe acest munte
şi ce înfricoşător de sfânt este locul acesta!
Cine poate sta fără să se clatine, fără să se cutremure, fără să se prăbuşească!…
6. Când Focul Duhului Sfânt este mare şi puternic, Vântul ceresc, care vine la timp, cât de bine îi face acestui foc că îl împrăştie cât mai grabnic şi cât mai departe!
Iată ce mare vâlvătaie se aprinde oriunde ajung aceste sfinte scântei şi cum iau foc atâtea suflete, atâtea case, atâtea cetăţi, ducând lumina, căldura şi puterea lui Hristos pretutindeni,
arzând putregaiurile, alungând întunericul şi aducând primăvara cea nouă şi cerească a unei vieţi de dimensiuni cereşti şi veşnice.
7. Viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă puternică, lucrătoare şi vrednică.
Sufletul în care se pogoară şi rămâne lumina şi puterea Duhului Sfânt, – acela nu poate sta nici în tăcere şi nici în nelucrare.
El trebuie să meargă, el trebuie să spună, el trebuie să lucreze neîncetat, oriunde este şi oriunde ajunge, ceva bun pentru Dumnezeu şi pentru semenii săi.
8. Pentru Biserica cea vie a lui Hristos, vremile de pace sunt nişte vremi de largă răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu, vremi în care numărul ucenicilor creşte, sămânţa Cuvântului se răspândeşte cu prisosinţă, iar viaţa duhovnicească se organizează, îşi face făgaş mai adânc şi mai frumos. Se face pescuirea în larg.
Dar aceste vremuri cuprind în ele şi o primejdie: primejdia lenevirii duhovniceşti şi a pătrunderii duhului lumesc în Biserica lui Dumnezeu.
9. Dacă voi sunteţi nişte flăcări ale Duhului Sfânt, vină furtuna cât de mare peste voi, împrăştie-vă cât de departe printre cei străini, printre cunoscuţi sau printre necunoscuţi, – aceasta nu va face decât ca voi să fiţi folosiţi de Duhul Sfânt pentru cea mai mare slavă a lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos, şi pentru cea mai mare binecuvântare a celor la care vă trimite El
pentru a le duce şi lor lumina mântuirii lui Dumnezeu.
10. Furtuna va trece, – dar focul aprins va rămâne.
Vrăjmaşii care v-au împrăştiat se vor risipi, – dar rodul pe care l-aţi strâns pentru Dumnezeu va rămâne.
Rănile voastre se vor vindeca, lacrimile voastre au să se usuce, averile pe care voi le-aţi pierdut vă vor fi înlocuite, – dar ceea ce v-aţi câştigat la Dumnezeu vă va rămâne o bogăţie veşnică.
11. Unele seminţe le seamănă omul cu mâna lui, unde vrea şi unde ştie el – şi ele răsar acolo.
Alte seminţe le duc păsările şi le seamănă unde cad, iar ele poate răsar acolo, poate nu.
Dar sunt unele seminţe pe care le seamănă vântul şi le duce acolo unde nici omul, nici pasărea nu le pot duce sau nu le pot semăna, sau nu le ştiu semăna. Şi ele răsar acolo unde nici n-ai fi crezut că pot răsări, dar unde era cel mai necesar.
Ce taină este semănarea şi răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu adeseori în locuri unde nimeni nu ştie cum a ajuns!…
12. Binecuvântată să fie în veci adunarea lui Dumnezeu care seamănă cel mai mult cu Hristos. Adunarea din care ies luceferi strălucitori pentru cerul Evangheliei.
Şi binecuvântat să fie Marele nostru Soare Hristos, Cel care le-a dat acestora lumina Sa într-o atât de unică şi de nemuritoare frumuseţe şi măsură.
13. Să nu uităm niciodată că ramurile mari apar în mod obişnuit din rădăcini mari – şi oamenii aleşi se nasc din caracterele alese ale unor înaintaşi sfinţi.
Sfântul Pavel spune că el slujea lui Dumnezeu din strămoşii săi (II Tim 1, 3).
O vână de apă sănătoasă venea din adâncimile înaintaşilor săi – şi el a fost izvorul de la suprafaţă; după ce l-a desfundat Duhul Sfânt şi l-a curăţit de vechiul noroi şi mâl – iată acum ce râuri de binecuvântări s-au revărsat din Hristos prin el până astăzi, peste lumea întreagă.
14. Oriunde apare un om mare, această apariţie nu este întâmplătoare. O rădăcină adâncă l-a născut. Un şir de strămoşi cinstiţi, credincioşi şi vrednici l-au adus la lumină
– şi în el se arată numai virtuţile lor rămase necunoscute până la el, cum ramul arată puterea rădăcinii sale.
Toţi aceşti oameni au spus aceasta ei înşişi.
Ce frumos vorbeşte istoria şi gura lor despre părinţii, moşii şi strămoşii din care au apărut ei!
15. Ce credincioşi trebuie să fi fost înaintaşii Sfântului Pavel, dacă el spune despre ei aşa de frumos când zice: Mulţumesc lui Dumnezeu Căruia-I slujesc cu un cuget curat din moşii şi strămoşii mei… (II Tim 1, 3).
Ce frumoasă trebuie să fi fost viaţa lui Lois, bunica lui Timotei, şi viaţa lui Eunice, mama lui, – că ele au crescut un aşa copil bun…
Ce frumoasă trebuie să fi fost inima mamei Sfântului Ioan Gură de Aur şi a multor mame ale ei până la ea!
Sau a mamei fericitului Augustin,
sau a mamei neuitatului nostru Părinte Iosif!
Dumnezeu să binecuvânteze aceste sfinte rădăcini care au născut aceste sfinte şi rodnice ramuri pentru Hristos şi pentru noi.
16. Binecuvântat să fie Ierusalimul, binecuvântată să fie Antiohia, binecuvântate să fie toate adunările Domnului, mamele care au dat naştere şi au adus lui Hristos fii aşa de sfinţi, alergători aşa de mari, apostoli atât de minunaţi!
17. Lucrarea Domnului în care ne-am născut şi noi este mama noastră duhovnicească.
Ea este familia noastră din care ne tragem rădăcina noastră binecuvântată,
din care iese seva ce ne alimentează fiinţa noastră, darurile noastre, florile şi roadele noastre duhovniceşti.
Cât de mult trebuie să-I mulţumim!
18. Fericit este acela care recunoaşte acest adevăr şi nu se rupe niciodată de el, ci simte în tot ce realizează el marea parte a înaintaşilor familiei din care s-a născut.
Recunoaşterea aceasta nu numai că îl va face recunoscător tuturor acelora care au murit pentru ca el să trăiască şi s-au ascuns pentru ca el să se arate, şi s-au smerit pentru ca el să se înalţe
– ci îl va face şi statornic şi îndatorat până la moarte faţă de aceste valori fără de care el n-ar fi fost nimic niciodată.
19. Dar osândit va fi veşnic îngâmfatul nerecunoscător care, urcându-se pe scara înaintaşilor săi până în vârf, odată ajuns acolo, dispreţuieşte treptele pe care s-a suit, îi sfidează pe înaintaşii prin care a ajuns şi îi uită pe binefăcătorii care l-au hrănit şi l-au ajutat să ajungă unde i se pare că stă.
20. Vântul nimicirii îl va zbura pe cel îngâmfat şi nerecunoscător – şi să-l şi zboare!
Focul ruşinii îl va arde pe cel ce uită datoria sa – şi să-l şi ardă!
Întunericul uitării îl va înghiţi – şi să-l şi înghită!
Să nu mai fie şi să nu se mai nască fii nerecunoscători în veci, nicăieri. Că au fost şi sunt încă prea mulţi.
Dumnezeul nostru, Te rugăm, ascultă-ne această amară şi dureroasă rugăciune!
Amin şi amin.