Orice grijă de cer, dacă nu este însufleţită de pocăinţă, este moartă, neadevărată. Sf. Ignatie Briancianinov1

Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte‑mă. Psalmul 18 

Cine a citit cu atenţie îndrumările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, acela, fără doar şi poate, a observat că în aceste învăţături se vorbeşte mai mult despre pocăinţă, despre smerenie, despre plânsul în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele proprii. Despre aceasta s‑a scris atât de mult, că aproape în fiecare carte patristică poţi găsi o astfel de îndrumare. Dar, oricât de straniu ar părea, în timpul nostru este omisă mai mult decât orice, denaturată şi încălcată de creştini tocmai această învăţătură, această lege dintre cele mai importante ale vieţii duhovniceşti. Şi nu întâmplător!

Pe măsură ce acest veac se îndreaptă spre cumplitul său sfârşit, se apropie timpurile apostaziei generale, a înşelării lumii de către diavol şi a împătimirii generale, oamenii se afundă tot mai adânc în patimi, în păcate şi rătăciri. Prima dintre bolile acestui veac - mândria - îşi ridică cel mai sus capul. Apostolul Pavel2 a spus că în vremurile din urmă oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de argint, mândri, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea credinţei, dar tăgăduind puterea ei etc.

Astăzi, fiecare duhovnic care se străduiește să‑i ajute pe credincioşii ce vin la el, să le tămăduiască bolile sufleteşti, ştie cât de complexă este lucrarea aceasta, cum s‑au cuibărit aceste boli în sufletul oamenilor, cum toţi, de la mic la mare, sunt profund afectaţi de mândria nebună, de slava deşartă, de iubirea de sine, cât sunt de aroganţi, de supărăcioşi, cât sunt de încăpăţânaţi, de nesupuşi, de neascultători, de neîncrezători. În viaţa duhovnicească, acest lucru este foarte grav. Astăzi, foarte rar se încredinţează cineva îndrumătorului său; fiecare își urmează raţiunea, iar duhovnicului i se adresează doar de formă, pentru că aşa se cuvine, însă, în realitate, îşi pune toată încrederea doar în sine.

În genere, tabloul vieţii duhovniceşti este astăzi foarte sărac; dacă vreunul dintre părinţii din vechime s‑ar uita asupra lui cu privirea sa curată, cu siguranţă n‑ar suporta această vedere şi ar plânge cu amar pentru sufletele noastre. (Sfântul Pahomie cel Mare, care a trăit în secolul al IV‑lea, a avut o vedenie de la Dumnezeu despre felul cum vor trăi ultimii dintre monahi, iar după aceasta, el a plâns mult timp, s‑a întristat, refuzând chiar să mănânce3 .) Dar noi parcă ne‑am obişnuit cu această situaţie, parcă nici nu vedem acest dezastru. Multe patimi se întâlnesc în mediul creştin, iar oamenii le percep ca fiind inofensive şi chiar amuzante, nimeni nu se sperie de ele, nu le combate, deşi multe din aceste „năzbâtii” ucid sufletul şi seamănă moarte duhovnicească în jurul celor care sunt stăpâniţi de ele, iar pe deasupra, îi infectează şi pe alţii cu acestea.

Din cauza unei astfel de situaţii dezastruoase: anume, lepădarea învăţăturii drepte a Părinţilor Bisericii, lipsa unor adevărați îndrumători pe calea pocăinței, lipsa unei cercetări pastorale atente şi experimentate asupra credincioşilor -, are loc abaterea păgubitoare de la calea mântuirii. Aceasta, întrucât creştinii pierd (sau nu găsesc) duhul real al pocăinţei, privirea asupra propriei păcătoşenii, asupra căderii proprii. Este mai simplu să ne prefacem că nu vedem bine cine suntem noi, în ce relaţie suntem cu Dumnezeu, cum suntem în faţa Lui, să nu vedem măreţia Lui şi să nu recunoaştem urâţenia noastră.

Ortodoxia ne oferă o viziune a acestui fapt. Însuşi acest nume sfânt vorbeşte despre multe: a slăvi drept pe Dumnezeu, adică corect, a conştientiza măreţia, slava lui Dumnezeu, a da slavă cu vrednicie acestei măreţii, a‑L slăvi pe Atotţiitorul, pe Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute; dar această cunoaştere o putem avea doar dacă vom conştientiza căderea noastră proprie, nimicnicia, nevrednicia, şi cu frică vom rosti numele lui Dumnezeu. Să‑L preamărim neîncetat pe Dumnezeu şi să ne smerim neîncetat pe noi înşine - iată ce este Ortodoxia!

Dacă nu ne vom înăbuşi mândria din suflet şi dacă nu o vom călca, aşa cum în icoană Arhanghelul Mihail zdrobeşte şarpele - pe satana (expresia Sfântului Teofan Zăvorâtul), ea va încerca să ne deformeze vederea corectă asupra sinelui şi ne va prezenta căderea ca pe ceva mai puţin grav, iar calităţile noastre mai frumoase decât sunt în realitate. De aici şi deformarea vederii duhovniceşti: ochiul nostru devine întunecat, și astfel sufletul este cuprins de întuneric. Câte necazuri încep de aici!

Dacă am privi atent la învăţătura fiecărui eretic sau schismatic, am putea vedea că este plină de greşeli în ceea ce priveşte pocăinţa, modul în care Dumnezeu priveşte asupra inimilor noastre şi cât de exigent este faţă de noi. Catolicii gândesc că se pot mântui doar prin faptele exterioare, crezând că îşi pot primi mântuirea fără curăţirea adâncului inimilor; protestanţii, dimpotrivă, consideră că este suficientă credinţa, iar faptele de pocăinţă nu sunt necesare, că păcatele noastre sunt răscumpărate de Iisus Hristos pe cruce şi trebuie doar să crezi şi să îţi mărturiseşti credinţa prin cuvânt. În acest fel, se tot înmulţesc abaterile de la înţelegerea adevărată a ceea ce suntem noi, a modului cum trebuie să trăim ca să primim mila lui Dumnezeu, a ceea ce este necesar pentru mântuire.

Calea vieţii duhovniceşti este neobişnuit de grea. Se ştie, nu este simplu să înveţi pictura sau muzica, pentru aceasta fiind necesare multe eforturi, multe cunoştinţe, mult exerciţiu; în plus, în artă multe deprinderi se dezvoltă oarecum intuitiv, fiind chiar imposibil să le exprimi clar sau să le pătrunzi cu raţiunea. În plus, multe depind şi de dascăli, de şcoală. Dar viaţa duhovnicească nu este oare mai complexă, nu este oare mai tainică? Aici totul este o mare taină, aici aproape totul este invizibil. Doar ea este ştiinţa ştiinţelor, arta artelor! Cum poţi să te arunci în viaţa duhovnicească cu fierbinţeală, cu încredere de sine, după o chemare tulbure a sufletului, să te încredinţezi unor sentimente necunoscute, să judeci despre mişcările lăuntrice şi dispoziţiile tale lăuntrice numai după gustul pe care ele îl produc în interior?

În viaţa duhovnicească, pericolele sunt mai mari. Aici poţi pierde nu numele şi poziţia socială, ca în exersarea artelor, ci însăşi veşnicia, viaţa. Aici intervin cu putere duhurile rele - şi în interiorul nostru, şi în afară; aici, pe cel care merge îl întâmpină pe cale viclenia vrăjmaşilor, viclenie după viclenie, cursă după cursă. Şi iată un tablou trist: marea mulţime a creştinilor devin înşelaţi, unii dintre ei îşi ies din minţi, săvârşesc fapte îngrozitoare, învaţă, propovăduiesc minciuni. Din moment ce învăţătura adevărată, patristică, ortodoxă, smerită a început să fie denaturată şi chiar uitată, înşelarea ia acum forma unei situaţii normale, a admiraţiei, a înfierbântării, a fanatismului, întemeiate pe amăgirea de sine, receptată ca acţiune a harului, considerată „renăscătoare a credinţei”, începutul „noii ere”.

ARHIMANDRITUL LAZĂR ABAȘIDZE

Fragment din cartea "PIEDICI ASCUNSE ÎN CALEA CĂTRE MÂNTUIRE", Editura Sophia

Cumpara cartea "Piedici ascunse in calea catre mantuire"

Note:
1 Sf. Ignatie Briancianinov, Scrisori către diferite persoane, Scrisoarea a 33‑a.
2 II Timotei 3.
3 A se vedea Viaţa Cuviosului Pahomie, la data de 15 mai.

• Viata duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Viata duhovniceasca si familia
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: