„Ce‑i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26)
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune într‑una dintre cuvântările sale că: „Pe cel care nu‑și face rău sieși, nimeni nu‑l poate vătăma.”1 „Dar - se vor grăbi unii să întrebe - poate fi adevărată o asemenea afirmație? Este oare adevărat că nimeni nu ne poate vătăma? Nu vedem noi că mulți ne fac rău? Și nu suntem noi înșine vinovați de rănile pe care le îndurăm zilnic? Cine, oare, își dorește rău sieși? Nu sunt oare adevărate cele contrarii - că fiecare își dorește binele, iar dacă suferim vătămări, ele vin din partea altora?”
Pentru a înțelege cine are dreptate - Sfântul Ioan Gură de Aur sau cei care îl contrazic -, să vedem mai întâi ce este cu adevărat dăunător pentru om... Există o vătămare reală și una părută. Dacă sunt neînțelegeri, grăiri împotrivă și în general concepții diferite între oameni pe diverse teme, aceasta se datorează adeseori confundării unor noțiuni, unei gândiri neclare și denaturării anumitor adevăruri.
Orice lucru din lume poate fi vătămat de ceva. De pildă, fierul este cuprins de rugină, planta - de secetă... Elementele care dăunează, în exemplele date, strică lucrurile în esența lor. De aceea, ele devin adevăratele cauze ale stricăciunii.
Care este adevărata vătămare pentru om? Ceea ce afectează cel mai profund ființa lui. Iar esența cea mai de preț a omului nu este trupul, ci sufletul, după cuvântul Mântuitorului: „Ce‑i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26).
Trupul omului este trecător, iar sufletul este veșnic și nemuritor. Așadar, ceea ce vatămă trupul nu este cu adevărat vătămător; adevărata vătămare este ceea ce rănește sufletul, ceea ce împiedică desăvârșirea duhovnicească, ceea ce‑l îndepărtează pe om de apropierea de Dumnezeu și îi zădărnicește mântuirea.
În ce constă vrednicia omului? În frumusețea hainelor lui? În bogățiile lui? În atracția trupului său? În sănătatea lui? În învățătura lui? În renumele său? În slava lui? În plăcerile vieții? Nu! Pentru că toate acestea, prin ele însele, nu adaugă nimic valorii sufletului. Adevărata demnitate a omului constă în dreapta sa credință în Dumnezeu și în viața sa virtuoasă, întemeiată pe această credință!
De aici putem concluziona care sunt părutele vătămări și pierderi pentru om și care este adevărata vătămare pentru el.
Părute vătămări sunt acelea care vizează partea trecătoare a omului - trupul, sănătatea, frumusețea, tinerețea, slava, plăcerile pământești, bogățiile, adică lucrurile ce nu reprezintă adevărata valoare. Iar adevărata, dezastruoasa vătămare este cea care atinge esența ființei omului, partea lui veșnică, nemuritoare și dumnezeiască - sufletul său, credința și virtutea sa! Odată ce am clarificat acest fapt, putem trece la analiza temei noastre, adică să vedem în ce măsură are dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur, care susține că nimeni nu este în stare să‑i facă rău omului dacă el însuși nu‑și face rău.
Ce aduce vătămare omului?
Nimeni nu poate să ne vatăme. Există mulți factori care pot provoca omului urmări neplăcute. Îi vom împărți în următoarele grupe:
1. Forțele și fenomenele naturii - cutremurele, inundațiile, gerul, arșița, epidemiile, bolile, microbii, virusurile, insectele veninoase, fiarele, șerpii etc.
2. Oamenii răi prin exemplele lor de sminteală, provocările, vrăjmășiile, nedreptățile, trădările, calomniile lor etc.
3. Demonii prin ispitele lor viclene, ura nestinsă și veșnică față de neamul omenesc.
Ce rău ne pot face forțele și fenomenele naturii? Cutremurele și inundațiile ne pot distruge locuințele; gerurile și arșițele - ne pot cauza suferință fizică; epidemiile, bolile, microbii, virusurile, insectele veninoase și șerpii - ne pot vătăma sau chiar distruge sănătatea; fiarele sălbatice - ne pot sfâșia. Dar ne pot ele atinge sufletul nemuritor, credința și virtutea lui? Nu!
Ce rău ne pot face oamenii prin exemplul lor smintitor, prin provocări, vrăjmășii, nedreptăți și altele asemenea? Ei pot să ne ispitească, să încerce să ne irite și provoace, să ne insulte, să răspândească despre noi zvonuri rele, să ne calomnieze, să ne alunge, să ne urască, să ne tulbure viața, să ne judece pe nedrept, să ne fure, să mintă, să ne defăimeze, să ne tortureze, să ne batjocorească, să ne bârfească, să ne prigonească, să ne necăjească și să ne facă rău în toate modurile cu putință, să ne blesteme și să ne defăimeze în fața societății, să ne maltrateze, să ne bată, să ne judece și în cele din urmă chiar să ne omoare. Dar toate aceste răutăți care - este adevărat - provoacă atâta suferință, durere și necazuri pentru cel prigonit și chinuit, pot ele oare să‑i piardă sufletul omului, dacă el își păzește credința dreaptă în Dumnezeu și virtuțile întemeiate pe ea? Cu siguranță, nu!
Ce rău ne pot face diavolii prin ispitele lor, cu ura lor nestinsă și cu veșnica lor vrăjmășie împotriva neamului omenesc? Ei pot să ne ispitească, pot să ne insufle gânduri rele, să ne împingă spre păcat, să ne aducă în preajmă oameni răi, care să ne înșele, să ne asuprească și să ne chinuie. Dar, dacă suntem înțelepți și fiecare veghează asupra sufletului său, asupra credinței drepte și a virtuții sale, demonii, în ciuda tuturor vicleșugurilor și uneltirilor lor, nu ne pot face nimic rău.
Singurul lucru care aduce vătămare sufletului este păcatul. Păcatul ne desparte de Dumnezeu, ne lipsește de har, se pune stavilă mântuirii. Așa cum rugina roade fierul și seceta veștejește floarea, tot astfel și păcatul vatămă sufletul. Dar de unde vine păcatul în suflet? Vine el din afară? Poate cineva, cu de‑a sila, să vâre păcatul în sufletul omului? Dacă s‑ar putea dovedi că așa ceva este cu putință, atunci am putea afirma că Sfântul Ioan Gură de Aur nu are dreptate, după cum ne arată, că omul singur își face rău sieși. Cum să își facă omul rău singur, dacă forțe și factori din afară aduc păcatul în sufletul lui?...
De unde provine păcatul în sufletul omenesc?
Ei bine, tocmai în aceasta constă problema! Nimeni nu a dovedit - și nici nu poate dovedi - că păcatul intră în sufletul omului din afară.
Dimpotrivă, fiecare simte că el însuși este autorul păcatelor proprii. De aceea și conștiința îl mustră. Și, dacă lucrurile stau astfel, nimeni nu poate afirma că sufletul omenesc suferă o adevărată vătămare din cauza unor factori exteriori.
Sfânta Biserică, în acord cu cuvântul lui Dumnezeu și cu înțelepciunea cea sfințitoare, ne învață că păcatul se naște din abuzarea voinței noastre libere. Este în puterea noastră să păcătuim sau să ne ferim de păcat. Fuga de păcat este începutul virtuților. A te supune păcatului e naștere a patimilor. Virtuțile, împreună cu dreapta credință în Dumnezeu, înalță și mântuiesc sufletul. Iar patimile îl pierd și, astfel, îi pricinuiesc cea mai cruntă vătămare.Voința noastră, în urma păcatului, s‑a pervertit. De aceea, înaintea propriei voințe, trebuie să prețuim voia lui Dumnezeu și să ne alipim de ea. Hristos ne învață să ne rugăm Tatălui Ceresc: „Facă‑se voia Ta!” Voia lui Dumnezeu naște smerenie, blândețe, răbdare în necazuri și altele asemenea. Cel ce primește toate acestea este prieten al sufletului său și se mântuiește. Iar cel ce le respinge este vrăjmaș al propriului suflet și singur își face rău.
Săvârșirea păcatelor vatămă cu adevărat sufletul. Și aceasta depinde de noi, de libera noastră voință, de hotărârea noastră. Nimeni nu are putere asupra acestei părți dumnezeiești din noi. Nimeni nu ne poate sili să săvârșim fărădelegi. Dacă totuși le săvârșim, facem aceasta pentru că noi înșine am consimțit. Din afară ne pot provoca, ne pot ispiti, ne pot împinge spre păcat, chiar și cu de‑a sila - dar, dacă voința noastră nu este de acord, fapta săvârșită cu forța nu este păcat.
Păcat este doar atunci când, prin hotărârea noastră, călcăm legea lui Dumnezeu. Această hotărâre ține de libera noastră voință.
Totuși - va obiecta cineva -, dacă te jignește cineva și din cauza asta te mânii și te întorci împotriva celui ce te‑a jignit cu insultă, nu intră oare păcatul în sufletul tău din afară? Cum poți fi vinovat tu, când ai fost insultat pe nedrept? Ești vinovat, pentru că întoarcerea jignirii este oprită de Domnul. Când ai fost insultat, de ce n‑ai tăcut, ci te‑ai mâniat și ai ofensat? Ai fi putut să te smerești. Dar, pentru că ai răspuns răului cu rău, ai săvârșit un păcat.
Acest păcat nu a intrat în sufletul tău din afară, ci s‑a născut în adâncurile ascunse ale voinței tale libere. Dovada acestui fapt este că nu fiecare om ofensat răspunde la insultă cu insultă. Prin urmare, nu orice om nedreptățit și jignit se mânie neapărat, nu fiecare suferă vătămare sufletească.
Sunt oameni virtuoși care, mai degrabă decât să caute slava deșartă, iubesc virtuțile tăcute și ascunse în suflet: blândețea, răbdarea, smerenia, iertarea. Astfel de oameni doresc și văd ca pe o lumină cerească acea rază tainică ce pătrunde în adâncul inimii și se reflectă în chipul sufletului prin virtuți creștinești. În fața ispitei de a‑și apăra onoarea și numele amenințate de insultă, ei aleg să stingă cu blândețe păcatul mâniei și să păstreze lumina blândeții, a smereniei și a iertării față de cei ce i‑au jignit. Dacă suntem jigniți, ni se pune înainte o provocare: să ne răzbunăm sau să iertăm. De noi depinde ce alegem. Dacă iertăm, nu doar că nu suferim vătămare sufletească dintru insultă, ci, dimpotrivă, primim mare folos, pentru că ne întărim în blândețe și devenim vrednici de răsplata cerească. Dar, dacă nu iertăm și alegem să ne răzbunăm, atunci suntem vinovați, pentru că noi înșine am luat această hotărâre de a greși, în taina gândului ascuns de privirile celorlalți, cu propria noastră voință liberă.
Așadar, câtă dreptate are Sfântul Ioan Gură de Aur când spune: „Cel obijduit suferă vătămare nu de la alții, ci de la sine însuși”!
„Nimeni nu poate să‑i facă rău aceluia care nu vrea să‑și facă singur rău; și, pe de altă parte, celui care nu voiește să fie veghetor și să împlinească ceea ce se cuvine din partea sa, nimeni niciodată nu‑i va putea fi de folos.” „Strâmtorările celor puternici, calomniile pline de mânie ale celor răi, mulțimea necazurilor și toate nenorocirile nu pot câtuși de puțin să zdruncine bărbăția, liniștea și demnitatea acelui om care nu se gândește doar la sine, care nu urmărește numai binele propriu, chiar dacă s‑ar folosi mii de mijloace.”
ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV
Fragment din cartea "Predici. Taina vietii duhovnicesti consta in smerenie si pocainta", Editura Sophia
Cumpara cartea "Predici. Taina vietii duhovnicesti consta in smerenie si pocainta"
Nota:
1 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt despre cel care dacă nu se vatămă pe sine, nimeni nu‑l poate vătăma”, în Tvorenia sveatogo otța nașego Ioanna Zlatousta, arhiepskopa Konstantinoposkogo, tom 3, Cartea a doua, Sankt Petersburg, 1897, pp. 475‑496. Arhimandritul Serafim Alexiev folosește, în predici, citate din Sfinții Părinți după ediții rusești - la fel ca în cazul de față. Pentru a ușura lectura textului, notele apar doar acolo unde sunt de neapărată trebuință. (n. trad.)
-
Ce este pacatul?
Publicat in : Editoriale -
Pacatul
Publicat in : Religie -
Pacatul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.