Părinţii Ortodocşi din vremurile modeme au continuat să-l privească pe Fericitul Augustin în acelaşi fel ca şi Sfântul Marcu şi nu a existat nici o controversă deosebită legată de numele său. In Rusia, cel puţin până în vremea Sfântului Dimitrie al Rostovului (începutul veacului al XVIII-lea), obiceiul de a-l numi „Fericitul Augustin" ajunsese pe deplin statornicit. Să spunem deci aici câteva cuvinte despre acest titlu.

In primele veacuri ale creştinătăţii, cuvântul „fericit", cu referire la un om cu viaţă sfântă, era folosit aproape ca un sinonim al cuvântului „sfânt". Acest lucru nu era urmarea unei „canonizări" oficiale - care nu exista în acele veacuri -, ci se întemeia mai ales pe cinstirea poporului. Astfel, Sfântul Martin din Tours (sec. IV), un sfânt incontestabil şi făcător de minuni, e numit de către scriitorii din vechime, de pildă, de către Sfântul Grigorie din Tours (sec. VI), uneori „fericit" (beatus), alteori „sfânt" (sanctus).

Şi astfel, atunci când Augustin e numit în secolul al V-lea de către Sfântul Faust din Lerin, „preafericit" (beatissimus), în secolul al Vl-lea, de către Sfântul Grigorie cel Mare, „fericit" (beatus) şi „sfânt" (sanctus), iar în secolul al IX-lea, de către Sfântul Fotie, „sfânt" (agios), toate titlurile menţionate înseamnă acelaşi lucru: faptul că Augustin era recunoscut ca făcând parte dintre cei ce s-au remarcat prin sfinţenie şi învăţătură. De-a lungul acestor veacuri, ziua prăznuirii lui se ţinea în Apus, iar în Răsărit (unde nu se ţineau sărbători speciale pentru sfinţii apuseni), era privit doar ca un Părinte al Bisericii Soborniceşti.

Cam prin vremea Sfântului Marcu al Efesului, cuvântul „fericit" începuse a fi folosit pentru Părinţii cu ceva mai puţină autoritate decât Părinţii cei mari; astfel, el vorbeşte despre „fericitul Augustin", dar „dumnezeiescul Ambrozie"; „fericitul Grigorie al Nyssei" şi „Grigorie Teologul, cel mare între sfinţi"; dar nu este în nici un caz consecvent în acest obicei.

Chiar în vremurile moderne, cuvântul „fericit" rămâne oarecum vag în ce priveşte aplicarea. In accepţia rusească, cuvântul „fericit" (blajennî) se poate referi atât la marii Părinţi în jurul cărora a existat o oarecare controversă (Augustin şi Ieronim în Apus, Teodoret al Cirului în Răsărit), dar şi la nebunii pentru Hristos (canonizaţi sau necanonizaţi) şi la oamenii sfinţi necanonizaţi din veacurile mai recente, în general.

Nici până azi nu există o definiţie precisă a ceea ce înseamnă „fericit" în Biserica Ortodoxă (spre deosebire de Romano-catolicism, unde „beatificarea" e un întreg procedeu juridic în sine), şi orice „fericit" ce are un loc recunoscut în calendarul sfinţilor ortodocşi (cum este cazul lui Augustin, Ieronim, Teodoret şi al multor nebuni
pentru Hristos) poate fi numit şi „sfânt". Insă, în practica ortodoxă rusă, se aude arareori de „Sfântul Augustin", şi aproape întotdeauna de „Fericitul Augustin".

In vremurile moderne, s-au făcut numeroase traduceri ale scrierilor Fericitului Augustin în greceşte şi ruseşte, iar el a devenit binecunoscut în Răsăritul Ortodox. Desigur, unele din scrierile sale, cum ar fi tratatele anti-pelagiene şi Despre Treime, se citesc cu precauţie - aceeaşi precauţie cu care credincioşii ortodocşi citesc lucrarea Sfântului Grigorie al Nyssei „Despre suflet şi înviere", ca şi alte câteva din scrierile sale.

Marele Părinte rus de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Sfântul Tihon din Zadonsk, citează din scrierile Fericitului Augustin (îndeosebi din Solilocviî) ca de la un Părinte Ortodox - deşi, fireşte, principalele sale izvoare patristice sunt Părinţii răsăriteni, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur1. Mărturisirile lui Augustin ocupau un loc de cinste între cărţile duhovniceşti ortodoxe din Rusia şi chiar au avut un efect decisiv în hotărârea de a părăsi lumea a marelui zăvorât de la începutul veacului al XlX-lea, Gheorghe din Zadonsk. In tinereţe, când se afla în armată şi ducea o viaţă tot mai retrasă, pregătindu-se să intre în mănăstire, a fost asa de mult atras de fiica unui anume colonel, încât a hotărât să o ceară de nevastă.

Amintindu-şi apoi de ascunsa lui dorinţă de a părăsi lumea, a ajuns într-o criză de nehotărâre şi tulburare, căreia a hotărât să-i pună capăt, apelând la scrierea patristică pe care o citea. Iată cum descrie el însuşi momentul respectiv: „Mi-a venit gândul să deschid cartea aflată pe masă, cugetând astfel: Am să fac îndată după cum scrie acolo unde se deschide. Am deschis Mărturisirile lui Augustin. Am citit: «Cel ce se însoară, se îngrijeşte de femeie, cum va plăcea femeii; cel neînsurat grijeşte de ale Domnului, cum va plăcea Domnului.» Câtă dreptate are! Ce deosebire! Chibzuieşte temeinic, alege calea cea mai bună; nu şovăi, hotărăşte, urmează; nimic nu te împiedică. Am hotărât. Inima mi s-a umplut de negrăită bucurie. Sufletul meu se bucura. Şi parcă cugetul meu era cu totul cuprins de cerească răpire2.

Experienţa sa seamănă bine chiar cu experienţa convertirii Fericitului Augustin, când i-a venit în minte să deschidă Epistolele Sfântului Pavel şi să urmeze sfatul din primul verset asupra căruia îi vor cădea ochii (Mărturisiri, VIII; 12). Trebuie observat că atmosfera duhovnicească a Fericitului Gheorghe din Zadonsk era pe deplin cea a Părinţilor ortodocşi, cum ştim din cărţile pe care le citea: Vieţile Sfinţilor, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Tihon din Zadonsk, tâlcuiri patristice la Scriptură.

In Biserica Grecească din vremurile modeme, situaţia era cam aceeaşi. Teologul grec din veacul al XVIII-lea, Evstratie Arghenti, în lucrările sale anti-latine, precum Tratatul despre pâinea nedospită, îl foloseşte pe Augustin ca autoritate patristică, dar observă totuşi că Augustin este unul dintre Părinţii ce au căzut în unele greşeli - fără ca prin aceasta să înceteze a fi un Părinte al Bisericii3.

La sfârşitul veacului al XVIII-lea, Sfântul Nicodim Aghioritul a inclus Viaţa Fericitului Augustin în Sinaxarion sau Culegerea Vieţilor Sfinţilor, căci înainte de vremea sa, el nu fusese cuprins în calendarele răsăritene şi în culegerile de Vieţi ale Sfinţilor. Nu era ceva ieşit din comun:

Augustin era doar unul dintre multele sute de nume pe care Sfântul Nicodim le-a adăugat la foarte incompletul Calendar Ortodox al Sfinţilor, din râvna de a da mai multă slavă sfinţilor lui Dumnezeu. In veacul al XlX-lea, din aceeaşi râvnă, Biserica Rusă a luat numele lui Augustin din Sinaxarul Sfântului Nicodim şi l-a adăugat la propriul calendar.

Nu era vorba de nici un fel de „canonizare" a Fericitului Augustin, căci el nu fusese privit niciodată în Răsărit altfel decât ca un Părinte şi un Sfânt; era vorba doar de o lărgire a calendarului bisericesc, spre a-l face mai cuprinzător - proces ce se desfăşoară şi astăzi.

In secolul XX, numele lui Augustin se poate găsi în Calendarele Ortodoxe obişnuite, de obicei la data de 15 iunie (împreună cu Fericitul Ieronim), dar uneori la data adormirii sale, 28 august. Biserica Greacă în întregul ei l-a privit poate cu mai puţine rezerve decât Biserica Rusă, cum se poate vedea, de pildă, în calendarul oficial al uneia din Bisericile Greceşti de azi ce ţine vechiul calendar, unde nu este numit „Fericitul Augustin", ci „Sfântul Augustin cel Mare" (agios Augustinos o megas).

Insă Biserica Rusă, chiar dacă nu-i acordă titlul de „mare", are multă dragoste faţă de el. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, când a ajuns episcop însărcinat cu cârmuirea Europei Occidentale, a socotit ca pe o datorie să-i arate o deosebită cinstire (ca şi altor Sfinţi apuseni); astfel că a pus să se scrie o slujbă specială în cinstea sa (care nu existase până atunci în Mineiele slave), slujbă ce a fost aprobată de Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din afara Rusiei, sub cârmuirea Mitropolitului Anastasie. Arhiepiscopul Ioan săvârşea această slujbă în fiecare an, oriunde se întâmpla să se afle în ziua prăznuirii Fericitului Augustin.

Poate că cea mai echilibrată apreciere critică a Fericitului Augustin din vremurile recente se află în Patrologia Arhiepiscopului Filaret al Cernigovului, din care am citat de mai multe ori.

„El a avut cea mai mare influenţă asupra epocii sale şi a celor următoare. Dar în parte nu a fost înţeles, în parte el însuşi nu şi-a înfăţişat gândurile în chip precis şi a dat prilej de dispute" (vol. III, p. 7). „Fiind înzestrat cu o gândire raţionalistă şi belşug de simţire, Dascălul din Ipponia nu avea în aceeaşi măsură şi o gândire metafizică; în lucrările sale există multă ingenuitate, dar prea puţină originalitate în gândire, multă stricteţe logică, dar nu multe idei cu adevărat înalte.

De asemenea, nu i se poate atribui o erudiţie teologică prea aprofundată. Augustin a scris despre orice, întocmai ca Aristotel, pe când lucrările sale cele mai bune ar fi putut fi, şi au fost, doar cercetările sistematice asupra unor subiecte şi reflecţiile sale morale... Cea mai de seamă însuşire a lui este adânca si sincera evlavie ce umple toate operele sale" (iloid., p. 35). Intre scrierile sale morale, cele pe care Arhiepiscopul Filaret le preţuia cel mai mult, erau Solilocviile, tratatele, scrisorile şi predicile despre nevoinţa monahală şi despre virtuţi, despre grija faţă de cei morţi, despre rugăciunea către sfinţi, despre cinstirea sfintelor moaşte; şi, fireşte, pe drept renumitele sale Mărturisiri, „care fără îndoială pot mişca pe oricine până în adâncul sufletului prin sinceritatea zdrobirii de inimă, şi încălzesc pe oricine prin căldura evlaviei ce este aşa de însemnată pe calea mântuirii" (ibid., p. 23).

Aspectele „controversate" ale scrierilor dogmatice ale Fericitului Augustin au atras uneori atenţia în aşa măsură, încât cealaltă latură a operelor sale, cea morală, a fost mult neglijată. Dar poate că pentru noi cei de astăzi el este de folos tocmai ca Părinte al evlaviei ortodoxe - a cărei plinătate stătea parcă să se reverse din el.

Intr-adevăr, învăţaţii moderni găsesc adeseori dezamăgitor faptul că un asemenea „uriaş intelectual" a putut fi în aşa măsură „un tipic copil al vremii sale, chiar în lucruri unde nu ne-am fi aşteptat să fie astfel", că „în chip ciudat, Augustin se încadrează bine într-un peisaj plin de vise, demoni şi duhuri" şi că acceptarea de către el a minunilor şi vedeniilor „dezvăluie o credulitate care nouă celor de azi ni se pare incredibilă"4.

Aici, Fericitul Augustin se desparte de „sofisticaţii" cercetători ai teologiei din zilele noastre; dar rămâne una cu simplii credincioşi ortodocşi, ca şi cu toţi Sfinţii Părinţi ai Răsăritului şi Apusului care, indiferent de feluritele greşeli şi deosebiri în unele aspecte teoretice ale învăţăturii, aveau o singură şi profundă inimă creştinească şi un singur suflet. Aceasta îl face să fie în chip indiscutabil un Părinte Ortodox şi creează o prăpastie de netrecut între el şi toţi „discipolii" săi heterodocşi din veacurile de după el - însă îl face a fi înrudit cu toţi cei ce rămân credincioşi adevăratului creştinism, Sfânta Ortodoxie, chiar şi în zilele noastre.

Dar şi în multe aspecte ale învăţăturii de credinţă, Fericitul Augustin se arată a fi un învăţător pentru ortodocşi. Trebuie pomenită în chip deosebit învăţătura sa despre milenarism. După ce în primii săi ani de creştinism a fost atras el însuşi către o formă de hiliasm destul de spiritualizat, în anii maturităţii a devenit unul dintre principalii adversari ai acestei erezii care, atât în vechime, cât şi în vremurile modeme, a dus la pierzare pe atâţia eretici ce citesc Apocalipsa Sfântului Ioan în mod absolut literal, şi nu după tradiţia Bisericii.

In adevărata tâlcuire fertodoxă, pe care a învăţat-o Fericitul Augustin, cei „o mie de ani" ai Apocalipsei (cap. 20, 1-6) sunt răstimpul dintre întâia Venire şi A Doua Venire a lui
Hristos, când diavolul este într-adevăr „legat" (adică mult limitat în privinţa puterii sale de a ispiti pe credincioşi), iar sfinţii împărăţesc împreună cu Hristos în viaţa de har dămită a Bisericii (Cetatea lui Dumnezeu, Cartea a XX-a, cap. 7-9).

In iconografie, trăsăturile Fericitului Augustin sunt destul de deosebite. Probabil că cea mai veche icoană a sa care s-a păstrat, o frescă din secolul al Vl-lea de la Biblioteca Lateran din Roma, se întemeiază fără greş pe un portret din timpul vieţii; acelaşi chip tras, ascetic, cu barbă rară apare şi într-o icoană din veacul al VII-lea ce îl înfăţişează împreună cu Fericitul Ieronim şi Sfântul Grigorie cel Mare. Icoana dintr-un manuscris din secolul al Xl-lea este mai stilizată, dar vădit întemeiată pe acelaşi prototip (cum s-a întâmplat cu mulţi sfinţi vechi din Apus), arătându-l doar ca pe un prelat latin medieval sau modem.

Pr. Serafim Rose

Fragment din cartea "Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă", Editura Sophia

Cumpara cartea "Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă"

1 Vezi Nadejda Gorodeţki, Saint Tikhon of Zadonsk, Crestwood, N.Y., 1976, p. 118.

2 Episcopul Nicodim, Nevoitori ruşi din veacurile al XVIII-lea şi al XlX-lea, Moscova, 1909, voi. VII, pp. 542-543.

3 Vezi Timothy Ware, Eustratius Argenti, Oxford, 1964, pp.

4 F. Van Der Meer, Augustine the Bishop, Sheed and Ward, New York, 1961, p. 553.
 

• Fericitul Augustin
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Augustin: Sfant sau Fericit?
  Publicat in : Religie
• Catedrala Canterbury
  Publicat in : Biserica in lume
• Sfantul Ioan Botezatorul propovaduieste in pustiu
  Publicat in : Sfantul Ioan Botezatorul

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: