Bucuria pocaintei

Ajunarea*    este momentul in care, cu putere innoita, inca o data, trebuie sa cugetam asupra vietii si asupra noastra. Asupra vietii - asa cum a gandit-o Domnul pentru noi, si asupra noastra - ce am facut noi cu aceasta viata. In asta consta pocainta - in a masura distanta dintre ceea ce a pus la cale Domnul si ceea ce am infaptuit noi; dintre ceea ce ne-a fost harazit si ceea ce am implinit sau nu am implinit.

[*Asa-numita "ajunare", este o practica ce s-a impus in special in sanul Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin "ajunare" se intelege perioada de pregatire pentru Sfanta Impartasanie, care poate dura o zi sau mai imillu, in functie de hotararea duhovnicului si de starea credinciosilor, pregatire ce presupune o intoarcere catre sine, prin revizuirea constiintei, prin rugaciune, post si citirea sau ascultarea sfintelor cuvinte si invataturi.]

Asta trebuie sa facem, si nu o singura data in viata. Adesea lasam aceasta problema pana in ceasul de dinaintea mortii, pana la cea din urma boala, pana in momentul in care realizam, brusc, ca suntem incurabil bolnavi sau ca ne aflam in pericol de moarte. Si atunci, in fata fricii, in fata mortii, a pericolului, devenim dintr-odata seriosi fata de noi insine, fata de viata si de semeni, incetam atunci sa ne mai jucam cu viata, incetam sa mai traim asa, de parca am scrie o ciorna pe care mai tarziu, - o, cat de tarziu! ni se pare ca mai avem atata vreme inainte -o vom transforma in ceva mai bun.

Dar niciodata nu se intampla asa, caci batranetea, ramolirea trupului, slabirea mintii, moartea subita, circumstantele neasteptate ne surprind nepregatiti si nu ne mai ofera timp. Si e cumplit gandul ca poate veni momentul cand va fi deja tarziu.

Dostoievski a dedicat un mic capitol din Fratii Karamazov iadului; pentru el iadul este momentul sau starea cand omul isi spune: "E tarziu! Am trecut pe alaturi de toate... Singurul lucru ce trebuia facut, pentru care merita sa traiesti, cu care merita sa traiesti, nu-l mai pot indeplini; nu mai pot fi de folos nimanui. A fost o vreme cand puteam iubi din cuget, din inima, puteam iubi creator; acum nu mai pot face asta; am intrat in vesnicia unde dragostea se revarsa de la Dumnezeu; dragostea mea nu mai trebuie nimanui. Pe pamant, daca a fost necesara multora; pentru foarte multi era necesar sa le acord atentia, sa-i pot privi cu ochi adanci si patrunzatori; sa pot sa-mi plec urechea catre ei si sa aud nu doar sunete goale, cuvinte, ci ceea ce se ascunde in spatele acestor cuvinte: strigatul, plansul, bucuria sau frica sufletului viu fata de viata sa...".

Imaginea ce ne-o ofera Dostoievski si pe care am dezvoltat-o aici este reala: va exista momentul cand vremea va fi trecuta; momentul in care pentru a compatimi, a crea, a iubi activ va fi prea tarziu... Iubirea, creativitatea, gandurile si cuvintele noastre nu vor mai trebui nimanui, caci vom sta cu totii in fata dragostei Dumnezeiesti, a intelepciunii Dumnezeiesti, si a Dreptatii Dumnezeiesti, si a Judecatii Dumnezeiesti.

Iata de ce, an de an, ne adunam aici pentru ajunare, o foarte scurta postire, de o zi, un rastimp scurt, cand totul din jur ne spune: "Trezeste-te! Vino-ti in fire cat nu-i prea tarziu; incepe sa traiesti, cat inca mai poti trai, cat inca nu s-a oprit timpul, cat mai poti crea!".

Mantuitorul ne spune: "Mergeti cat este lumina; cand se va lasa intunericul, va fi tarziu sa mai umblati, si nu va fi unde sa mai umblati, nu va fi drum si nu va fi cale..." Avem inca timp; cat? - nu stim. Acum stam aici, plini de viata, fie chiar si la apusul anilor, insa vine o clipa - si cineva dintre noi poate, surprins de moarte, se va infatisa la Dumnezeu. In acest sens moartea ne aminteste ca trebuie sa ne grabim sa traim cu toata profunzimea de care suntem in stare. In diferiti ani, la varste diferite, in circumstante diferite trebuie sa traim diferit.

Un poet francez a spus: un tanar arde ca un foc, un batran lumineaza ca o lumina. E necesar sa putem sa ardem cat arde focul; iar cand a trecut vremea focului - sa putem fi lumina. E necesar ca intr-un moment al vietii sa fii forta, iar in altul - linistea. Fiecare dintre noi trebuie sa cugete despre locul unde se afla si daca poate oare sa savarseasca aceasta trecere de la forta creatoare la lumina contemplativa. Adesea oamenii au mai multa nevoie de lumina noastra decat de activitatea noastra; o nevoie de lumina, de tacere, de liniste, de acea intelegere adanca, nevorbita, pe care o poti oferi doar atunci cand insuti te vei linisti launtric, nu prin stagnare, ci prin aprofundarea linistii launtrice.

Parintii Bisericii spuneau ca trebuie sa ne amintim mereu de moarte. Si nu ca de o frica, ci ca de o amintire a faptului ca trebuie sa traim cu toata profunzimea viata, atata timp cat o avem. Si sa traim nu "cu usorul", ci profund; doar moartea ne poate da masura a ceea ce trebuie sa fie viata; doar omul care e gata sa-si puna viata pentru Dumnezeul sau, pentru dreptatea launtrica, pentru aproapele sau - doar acest om poate trai cu toata puterea sufletului sau.

Cel ce nu e pregatit sa plateasca cu pretul vietii pentru a petrece in dreptate, in credinciosie, nu va putea niciodata sa traiasca cu toata puterea. Unul ca acesta va fi retinut de teama ca nu cumva sa piara, sa sufere, ca nu cumva sa riste mai mult decat e in stare... Si de aceea este atat de important ca, neresemnati in privinta mortii, sa intram in relatii noi cu ea.

Apostolul Pavel spunea ca pentru el viata este Hristos, iar moartea - o dobandire. Insa el vorbea si de faptul ca il cunoaste nu doar pe Hristos cel inviat, Biruitorul mortii, ci si pe Cel rastignit; si pe pamant e necesar sa impartasim si triumful vietii, pe care ne-a daruit-o Hristos inviat, Cel ce a invins moartea, dar si drumul Crucii Sale. Iar acest drum al Crucii inseamna a fi mereu gata sa dam viata, sa primim moartea pentru ceea ce e sfant, important si maret.

Arareori mai cugetam la aceste lucruri. Viata curge, in anii tineretii moartea pare foarte, foarte departe, ireala: mor altii, mor batranii. In perioada razboiului mor si tinerii, insa aceasta moarte nu este treptata, nu creste zi cu zi in om, nu-l cucereste si nu-l distruge continuu; ea survine subit, atat de repede si atat de tragic. Si acesteia i se adauga atata suferinta, atata frica traita si frica pentru cei ramasi... Cu totii insa mergem cu pas egal spre acea moarte care, mai devreme sau mai tarziu, ne va secera; si trebuie sa traim cu o astfel de maretie, ca moartea sa nu insemne frica, ci o usa deschisa ce ne ofera posibilitatea de a intra in vesnica, triumfatoarea viata a lui Dumnezeu.

De aceea, a vorbi despre moarte sau despre viata este una si aceeasi. A vorbi despre moarte este a vorbi despre faptul ca viata trebuie sa aiba intensitate maxima in toate manifestarile ei: in creativitate sau tacere, in aprofundare sau deschidere. Si iata ca in fata fiecaruia apare intrebarea: in viata pe care am trait-o, fie scurta sau foarte indelungata, am dat dovada faptului ca sunt om, simplu om? M-am dovedit a fi crestin? Ma numesc om, ma numesc crestin - insa este, intr-adevar, asa?...

Unul dintre Parintii timpurii ai Bisericii, Ssfantul Irineu al Lionului, spune ca omul este chemat sa fie sclipirea slavei lui Dumnezeu; omul adevarat trebuie sa fie astfel, incat cei ce il privesc sa vada in el luminarea Vietii vesnice; trebuie sa fie o revelatie a lui Dumnezeu. Si unul dintre Parintii pustiei a spus: "Cine l-a vazut pe fratele sau, l-a vazut pe Dumnezeul sau".

Este adevarat oare? Putem spune oare despre cineva dintre noi ca cei ce il intalnesc se intreaba: "Cine este acesta? Ce este in acest om, ce nu am vazut niciodata? In el este lumina pe care nu am mai intalnit-o pe pamant; in el este puterea unei blandeti si smerenii nesfarsite si, impreuna cu acestea, a unei credinciosii de nestramutat...". Suntem chemati astfel, incat oamenii, intalnindu-ne, sa intalneasca un licar al slavei lui Dumnezeu, sa gaseasca, nu in trasaturile noastre exterioare, ci in ceea ce poate fi transmis doar din adancul unui om catre adancul altuia, chipul nefaurit al lui Dumnezeu, fie nedesavarsit, insa deja luminand cu frumusetea neintunecata a vesniciei si a lui Dumnezeu insusi.

Abia atunci vom putea spune ca am devenit cu adevarat oameni; nu doar creatura, fenomen zoologic, ci om, in intelesul in care ne-a faurit Dumnezeu: chip al Sau, icoana vie, lucratoare, privind la care omul poate intrevedea ceva despre Dumnezeu, catre Care adresandu-se, acesta se inalta de la pamant la Cer, din timp in eternitate, de la omul pe care il intalneste, la Dumnezeul pe Care il cauta, de Care este insetat sufletul sau.

Atunci ne numim crestini: "Sunt un crestin". Astfel ziceau martirii primelor veacuri ale crestinismului; sunt cuvintele pe care le rosteau marturisind ca Dumnezeu si Hristos le sunt mai scumpi decat viata, iar cu aceste cuvinte se dadeau pe sine batjocurii, torturii si mortii. Aceste cuvinte erau hotaratoare in viata lor. Pentru prima oara crestini au fost numiti ucenicii Mantuitorului in Antiohia; nu doar pentru ca apartineau unei mici si noi, abia cunoscute secte, ce atragea atentia asupra sa, ci pentru ca oamenii recunosteau in acestia pe ucenicii lui Hristos. In primele doua veacuri de crestinism, diversi autori crestini se adresau paganilor incercand sa le dea de inteles ce inseamna a fi crestin.

Spre exemplu, Tertulian scrie ca oamenii ce locuiau in preajma vreunei familii crestine sau a vreunei mici, pentru acele timpuri, comunitati crestine, ziceau adesea: "Cata dragoste este intre ei!". Dragostea vie, blanda, vazatoare, creatoare, dragostea unui om fata de altul, a unei familii fata de alta, a unei comunitati fata de alta era o trasatura distincta a crestinilor de atunci. Acum nu putem spune astfel; nici in familie, nici in cea mai mica comunitate nu vedem asta. Chiar de exista o oarecare dragoste, este o dragoste comuna, obisnuita, o dragoste ce poate fi intalnita si printre necredinciosi si pagani: o dragoste naturala, fireasca, si nicidecum dragostea nascuta din minunea innoirii, savarsita asupra noastra de catre Sfantul Duh.

Trebuie sa cugetam si la acestea... E cumplit faptul ca nimeni nu recunoaste in noi niste crestini, doar daca insine nu strigam despre asta, starnind adesea mirare: oare asta inseamna crestin?... La ce bun sa mai fii crestin, daca nu te deosebesti prin nimic? Nici prin lipsa fricii in fata suferintei, a bolii, a pericolului, a mortii; nici prin lipsa voracitatii fata de lucrurile pe care le putem smulge vietii (deci, altui om) fie sufleteste, trupeste sau material; nici prin dragoste, adica prin renuntarea la apatie, raceala, uitare, ba chiar vadind o atitudine de-a dreptul ostila, o amara, indelunga si otravita ura... Sa ne punem cu totii aceasta intrebare. Nu ma pot numi nici macar om in deplinul inteles al cuvantului; sunt tarana, pamant si apartin lumii animale, dar celei Dumnezeiesti nu apartin. Scanteile acelei lumi mai licaresc uneori in mine; trec prin mine dupa cum trece o stea cazatoare pe cer. Pentru o clipa intunericul meu se lumineaza, doar pentru o clipa alt om poate surprinde ceva: in acest intuneric ceva a stralucit, ceva ce nu am mai vazut inainte... Nu ma pot numi nici crestin, pentru ca dragostea din mine nu este pe masura dragostei Dumnezeiesti, a dragostei poruncite de catre Domnul: "Cine are poruncile Mele si le pazeste, acela ma iubeste..." Noi insa trecem pe alaturi de porunci.

"Nu este mai mare dragoste, decat sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai". Apostolul Pavel, vorbind despre Iisus, spune ca o prea putin probabil sa fie cineva gata sa-si dea viata pentru prietenul sau, pe cand Hristos a murit pentru noi pe cand noi ii eram inca dusmani, straini... El a murit nu doar pentru cei Care L-au cunoscut, au devenit ucenici ai Sai, vrednici sau nevrednici, ci si pentru cei care L-au judecat cu judecata faradelegii, si pentru cei care L-au rastignit fizic, L-au tintuit pe cruce: " Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac!" .

Asadar, pentru fiecare dintre noi trebuie sa persiste intrebarea: sunt oare crestin? Poate oare cineva recunoaste in mine chipul lui Hristos? Sa simta bataia dragostei lui Hristos in inima mea? Sa cunoasca intelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu in cuvintele si gandurile mele? Sa afle caile Domnului in faptele mele, in felul in care ma uit la viata, la fiecare om, la Dumnezeu?

Apostolul Pavel spune ca va veni moartea, iar dupa moarte judecata. Da! La fiecare dintre noi va veni moartea, si fiecare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu (cand - nu putem cunoaste) se va infatisa judecatii lui Dumnezeu. Iar Hristos spune uneori si cuvinte aspre: judecata va fi fara mila pentru cei nemilosi, pentru cei fara inima si fara dragoste... Si nu pentru ca Dumnezeu se va arata la fel de "nemilos" sau "fara dragoste", ci pentru ca mantuirea inseamna a te afilia fluxului dragostei lui Hristos, a uni dragoste cu dragoste. Iar daca in noi nu este aceasta dragoste, sau macar capacitatea de a iubi, deschiderea pentru dragoste, setea fata de aceasta, unirea e imposibila. Ne vom scula si, dupa cuvintele lui Dostoievski, vom realiza ca unicul sens al vietii a fost dragostea, iar noi ne-am golit viata de orice sens, am pustiit-o si stam fara continut, fara macar posibilitatea de a primi sensul pe care Dumnezeu ni-l poate da.

Judecata lui Dumnezeu nu inseamna ca Dumnezeu ne va masura virtutile, ca ne va evalua priceperea in materie de credinta. Cugetati asupra Evangheliei ce premerge Postului Mare: pilda Mantuitorului despre oi si capre. Toate intrebarile ce se pun acolo se reduc la una: cat ai fost pe pamant, inima ta a fost vie sau de piatra? L-ai hranit pe cel flamand? Pe cel inghetat l-ai incalzit? Pe cel gol l-ai imbracat? Pe cel intemnitat, pe cel oropsit l-ai cercetat? A fost oare mila in tine, sau ai trait doar in indiferenta, in ingamfare, in suficienta de sine, precum bogatul care chefuia in timp ce la poarta lui murea de frig si de foame Lazar?...

Aceasta e unica intrebare ce va fi pusa: ai avut oare inima de om in tine, sau ai avut in loc o piatra? Daca ai avut dragoste omeneasca, atunci ea poate inflori pe masura dragostei Dumnezeiesti; iar daca dragoste omeneasca nu e, atunci cu ce se poate uni dragostea lui Dumnezeu?... Si nu trebuie sa ne eschivam de la propria judecata asupra noastra, zicand: Dar eu iubesc oamenii!... Pe toti oamenii, cand sunt departe, ii iubim noi toti. Un scriitor isi descria astfel unul dintre personajele sale: acest om intr-atat de mult iubea intreaga omenire, incat il ura pe orice om in parte care ii deforma perfectiunea imaginii sale despre lume... Da, acesta iubea, dar iubea o omenire ireala, inexistenta; pe cand un om concret sau o gloata concreta nu le putea suporta. In oameni reali vedea hidosenie si visa la o frumusete desavarsita nemaiintalnita, ce nu a fost si nu va fi niciodata pana la cea de-a Doua Venire.

Oare nu este astfel si dragostea noastra fata de lume? Iubim doar pe foarte putini, dar si pe aceia nu suntem in stare sa-i iubim neconditionat, fara preget. Ne certam, ne racim, intoarcem spatele... Apostolul Pavel ne spune: "Purtati-va sarcinile unii altora, si astfel veti implini porunca lui Hristos...". Sarcini nu inseamna doar necazuri, ci toata greutatea altei persoane, a altui om. A purta un oarecare timp povara unei dureri straine, a unei boli nu prea indelungate, a unei certe marunte - asta o putem face cu totii; insa cat de cumplit este sa vezi ca atunci cand durerea omului nu mai are capat, boala nu se mai termina, saracia nu se mai incheie, dupa o scurta perioada in care compatimim pe acest om, il ajutam, ii acordam atentie, incepem sa ne racim: oare nu mai au capat boala, saracia, durerea lui? E timpul sa se insanatoseasca! E timpul sa se ridice, sa-si vina in fire! Oare chiar toata viata il vom purta in carca?... Altfel se poarta Dumnezeu cu noi. Cat dureaza viata noastra, toate aceste decenii El ne asteapta, El rabda. El nadajduieste si mereu, tot timpul, se straduieste sa ne ajute...

Dar necazul nostru nu consta in faptul ca nu-i iubim pe multi, caci nu suntem in stare s-o facem, inima noastra este ingusta (cum spune apostolul Pavel: "stramt este in inimile voastre..."). Insa cat de rau, nerabdator, fara blandete si nechibzuit ii iubim pe cei despre care spunem ca ni-s dragi! Cat de mult trebuie sa cugetam la cei ce ne inconjoara, intrebandu-ne: cum este dragostea mea fata de ei? Bucurie sau povara? Caci se intampla si ca dragostea poate sa sufoce pe cineva, sa-i fie acestuia prilej nu de libertate, ci de sclavie; omul geme din cauza a ceea ce numim noi "dragoste" atunci cand ni se pare ca stim mai bine de ce anume are el nevoie, in ce consta fericirea lui, unde e bucuria lui, atunci cand ii luam si ultima scanteie de libertate, de creativitate, deoarece dorim sa-i conducem noi insine viata lui, "spre binele lui"...

Cand ne gandim la pocainta, vedem mereu imaginea obscura sau cenusie a durerii, a unei inimi stranse, a lacrimilor, a unei tanguiri fara capat pentru trecutul nostru, atat de intunecat si de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viata care ne-a fost data. Aceasta este doar o parte a pocaintei, mai bine zis trebuie sa fie doar o clipa a ei. Pocainta trebuie sa creasca in bucurie si lucrare. Fara acestea, pocainta este neroditoare, fara acestea, ceea ce putea deveni pocainta se transforma in regret, regret steril care de cele mai multe ori omoara forta de viata in loc sa o trezeasca, sa o innoiasca.

Cand, ca rezultat al unei cugetari profunde asupra noastra, asupra Evangheliei si asupra cailor lui Dumnezeu, ne punem in fata pacatului nostru, inaintea infidelitatii fata de cea mai inalta vocatie a noastra, atunci desigur in inima noastra se infige o durere acuta, o rusine adanca pentru faptul ca suntem atat de departe de ceea ce am fi putut fi, ca semanam atat de putin cu ceea ce a pus la cale Domnul faurindu-ne. insa aceasta trebuie sa fie doar un impuls pentru a incepe sa traim o viata noua. Da, trebuie sa zabovim asupra trecutului, sa scrutam cu privire neinduratoare laturile intunecate ale vietii noastre, ale gandurilor si ale zvacnirilor inimii, ale dorintelor, ale faptelor si ale atitudinilor. Sa privim la acestea treaz si aspru, asa cum medicul examineaza pe cel bolnav, asa cum privim uneori, la drum de noapte, calea: sa nu ne ratacim, sa nu cadem.

Toate trebuie sa le vedem, tot ce este accesibil privirii, si pentru toate sa raspundem cu sinceritate; sa ne asumam pana la capat rusinea, sa primim pana la capat suferinta, sa nu cautam scuze pentru ca durerea sa fie mai putin acuta, iar rusinea mai putin arzatoare.

Doar traindu-ne umilinta cu toata puterea posibila ne putem rupe de ceea ce provoaca aceasta umilinta. Pe cand, daca incercam sa ne atenuam putin chipul pacatoseniei, sa ne facem rusinea ceva mai acceptabila (macar si zicandu-ne: "Sunt pacatos ca si toti altii" sau "Cum as fi putut proceda altfel!?"), daca ne straduim sa inabusim in noi aceasta durere, atunci pocainta devine imposibila. Caci doar prin constientizarea groazei, a puterii ucigase a pacatului, a rusinii fata de faptul ca nu Munteni vrednici de noi insine - cu atat mai mult de altii si de Dumnezeu - putem gasi in noi puterea de a ne smulge din aceasta captivitate; insa cat timp ne complacem in captivitate, ramanem captivi.

Aici vedem deosebirea dintre noi si sfintii despre viata carora citim, incepand cu apostolii si incheind cu marturisitorii contemporani ai credintei. Acestia au decis sa bea pana la capat paharul propriei rusini si sa-si infiga in inima, in constiinta, in toata faptura lor durerea acuta a ceea ce reprezentau ei insisi. Insa cand se intampla aceasta, nu trebuie nici sa cadem in disperare, nici sa ne oprim aici. Amintiti-va de cele scrise in Evanghelie, despre cum apostolul Petru se lauda ca va merge si la moarte cu Mantuitorul, ca nimic nu-l va putea rupe de Hristos.

Iar dupa ce Mantuitorul a fost legat si dus la judecata faradelegii, s-a apropiat de Petru o slujnica tanara care nu l-a intrebat nimic mai mult decat daca a fost si el cu Iisus Nazarineanul. Si Petru s-a lepadat de trei ori! Si a plecat, a iesit din curte; si, intorcand fata, a intalnit prin fereastra deschisa privirea Mantuitorului, si a plans cu amar...

Iata, in acest moment, cand a fost cuprins de rusinea propriei tradari, a necredinciosiei si a lasitatii sale, a laudaroseniei sale, inima i-a fost strapunsa de groaza si a plecat amarat. Cand insa l-a intalnit pe Hristos, Acesta nu l-a intrebat: "Oare nu-ti este rusine? Cum de mai indraznesti sa Mi te infatisezi dupa ce te-ai lepadat de Mine de trei ori?", ci: "Petre! Ma iubesti mai mult decat acestia?" (adica decat ceilalti apostoli, care erau de fata).

Oare mai poate fi pusa intrebarea daca il iubeste Petru pe Hristos, cand totul arata contrariul, din moment ce s-a lepadat de trei ori? Si se poate oare vorbi despre faptul ca Petru l-ar putea iubi pe Hristos mai mult decat ceilalti ucenici? Ceilalti nu s-au lepadat; e adevarat - au fugit! dar, cel putin, nu s-au lepadat... Poate doar daca Petru si-ar fi amintit cuvintele Mantuitorului rostite cu un alt prilej: "Caruia i se iarta mult, acela iubeste mult". Caruia i se iarta mult, in acela naste mai multa dragoste decat in cel caruia i s-a iertat putin.

Intrebarea se pune astfel: "Ai pacatuit mai mult ca altii, si acestea ti se pot ierta; va fi oare dragostea ta pe masura acestei iertari? Vei iubi tu oare in schimb mai mult decat oricare altul, care a pacatuit mai putin?" Aici vorba este chiar de dragoste, caci Domnul vede adancurile omului, si nu suprafata, nu doar aparentele ce le observam noi. Cand omul face o fapta sau alta, spune un cuvant sau altul, intelegem fapta sau cuvantul in masura priceperii noastre. Hristos cauta la profunzimile omului, si cunoaste ce anume sta in spatele cuvantului sau al faptei.

Hristos nu poate fi pacalit nici de ceea ce este la aratare, nici macar de ceea ce este evident. De aceea El se adreseaza adancurilor lui Petru, umbrite pentru un moment de frica, insa care s-au deschis iarasi dupa ce rusinea l-a ars si s-a pomenit dintr-odata si in fata constiintei sale, si in fata Mantuitorului. Petru, in acel moment, umplut de bucuria ca este iarasi in fata lui Hristos, ca impacarea este posibila, ca totul este posibil, chiar invierea, intoarcerea din adancurile mortii, Petru ii zice lui Hristos: "Eu, te iubesc!". Si Hristos il intreaba despre aceasta dragoste de trei ori, la fel cum de trei ori Petru s-a lepadat de El. Si a treia oara, Petru, in sfarsit, se intoarce catre o alta realitate: nu catre sentimentul profund care salasluieste in el si care alcatuieste esenta finala a dragostei sale fata de Hristos. El se intoarce spre constiinta faptului ca iubirea sa este ascunsa, iar tradarea - vadita. Si atunci se adreseaza catre Hristos: "Doamne! Tu stii toate! Tu stii ca m-am lepadat de Tine. Insa, intrucat Tu pui intrebarea despre dragoste... Tu stii, desigur, ca eu, totusi, te iubesc... Da, eu te iubesc."

Iata, acesta este momentul cand procesul pocaintei se incheie. Pacatul a fost savarsit, caderea a avut loc, omul s-a rusinat pana la capat; constiinta sa, privirea Domnului i-au spus acestea. El a raspuns acestei priviri si procesului de constiinta prin aversiune fata de sine, prin lacrimi. Iar acum este refacut, reinnoit de catre dragostea lui Hristos.

Singur nu este posibil sa-ti oferi iertarea. Nimeni nu are dreptul sa spuna: "Am savarsit pacatul, am procedat nedemn fata de cineva, m-am murdarit, insa acestea au trecut si acum pot sa uit de toate." Asta ar insemna sa legalizezi starea ta pacatoasa, ar insemna sa-ti declari dreptul de a fi nedemn de sine, de oameni si de Dumnezeu, de viata. De aceea, omul nu se poate ierta niciodata pe sine insusi, nu are un asemenea drept.

Pe de alta parte, insa, omul trebuie sa fie in stare sa primeasca iertarea ce i se ofera. Nu avem dreptul de a evita, de a refuza iertarea pe care o da Dumnezeu sau un alt om, iertare care se ofera mereu cu un oarecare pret. Cand omul ranit de noi, dupa ce a trecut de durerea si suferinta pricinuita de noi, ne spune: "Fie ca pacea sa fie intre noi! Rana pe care mi-ai facut-o s-a cicatrizat, durerea a trecut; ai fi putut sa ma ucizi cu asta, insa, prin mila lui Dumnezeu, am ramas viu; si te iubesc suficient de mult ca sa-ti dau pacea pe care Dumnezeu a sadit-o in sufletul meu", atunci trebuie sa fim in stare sa ne smerim si sa primim iertarea.

Ne impiedica de multe ori sa primim iertarea propria noastra mandrie: cum pot primi iertarea, recunoscand astfel ca sunt, intr-adevar, vinovat? Recunoscand ca eu insumi nu pot face nimic pentru mine si doar acest om, pe care l-am injosit, I-am ranit, l-am furat, poate sa-mi restituie propria mea demnitate. Cum pot oare sa depind de altcineva intr-o masura asa de mare?...

Se intampla ca ne este greu sa primim iertarea anume din acest fel de mandrie, pentru ca nu dorim sa fim restaurati in propria demnitate din mila altcuiva; dorim ca aceasta vrednicie sa o avem noi insine sau sa castigam dreptul de a o avea. Dreptul la iertare insa nimeni nu poate sa-l castige, niciodata. Dupa cum niciodata nu castiga dreptul de a fi iubit. Iar a fi iertat inseamna ca cineva te iubeste intr-atat de mult, incat este capabil sa preia asupra sa pacatul tau si sa-l curme in sine. De aceea, trebuie sa fim pregatiti pentru a ne smeri si a primi aceasta injosire tamaduitoare. Si doar daca o putem primi cu toata inima, cu intreaga constiinta, suntem pasibili de vindecare. Astfel Hristos "L-a vindecat" pe Petru, adica i-a restituit integritatea celui ce s-a sfarmat in tandari prin lepadarea sa. E ca si cum ar fi adunat aceste tandari si ar fi restaurat din ramasite omul integru, monolit. De aceea, mai apoi, Petru a putut vorbi atat de sincer, ca de la egal la egal, cu Hristos. Cand Mantuitorul i-a spus: "Urmeaza-Ma!" si Petru a mers dupa El, intorcandu-se, acesta l-a vazut nu departe pe Ioan si l-a intrebat pe Hristos: "Iar acesta? Tu m-ai intors pe mine la viata; oare nu are nevoie si el sa-l intorci?". Si aici Mantuitorul raspunde ferm: "Ce voi face cu el - Eu hotarasc; tu sa mergi dupa Mine."... Acestea sunt spuse fiecaruia dintre noi, din momentul in care am trecut peste trairea arzatoare a rusinii, am primit, am acceptat aceasta nespusa durere acuta ce ne copleseste atunci cand constientizam pacatosenia noastra.

Aici incepe bucuria, bucuria pocaintei. In cartea parintelui Sofronie despre staretul Siluan este o povestire despre timpul cand Siluan era tanar, iar unul dintre consatenii sai a savarsit un omor, a ajuns la inchisoare si si-a executat termenul de pedeapsa. Odata, viitorul staret Siluan il vede pe acesta la o sarbatoare in sat, cantand din armonica si jucand. Cuprins de groaza, Siluan s-a apropiat de el si l-a intrebat: "Cum poti sa joci si sa te veselesti, cand stii ca ai ucis un om!?". Iar acest fost asasin ii raspunde: "Da, insa cat am fost la inchisoare m-am pocait adanc si am simtit la un moment dat ca Hristos m-a iertat; si acum sunt iarasi intreg." Aceasta este finalitatea pocaintei, viata noua, innoirea, nasterea de sus; fie numai si partial, fie doar inceputul vietii vesnice, insa al vietii vesnice venite cu toata puterea, cucerind intreaga fiinta.

Foarte des se intampla ca cel ce vine la marturisire sa-mi spuna: "Nu stiu ce sa marturisesc, toate ca de obicei...". Aceste cuvinte vorbesc despre o lipsa criminala de atentie asupra vietii. Oare e posibil ca cineva dintre noi sa poata spune, dupa o singura zi traita, ca a implinit toate ce erau cu putinta si a dat tot ce a putut sa dea? Ca a fost de o castitate impecabila in gandurile si simtamintele sale, ca nu a ratat nici o fapta ce putea si trebuia sa fie facuta, ca nu a facut nici un lucru ce ar fi nedesavarsit? Cine ar putea spune ca gandurile nu i s-au tulburat, ca nu i s-a intunecat inima, vointa nu i-a ezitat, faptele sau dorintele nu s-au pomenit a fi nevrednice? Daca omul vine la marturisire si spune "Nu stiu ce sa spun", inseamna ca acesta niciodata nu a cugetat asupra a ceea ce ar fi putut deveni (prin urmare, ar fi trebuit sa devina), ci doar se compara cu ziua de ieri si cu oamenii ce sunt la fel de rai ca si el.

Iar cand spunem: "Iata, an de an, spun una si aceeasi", marturisim despre faptul ca niciodata nu am trait nici rusine, nici durere; ca ne asumam cu deplina liniste pacatosenia. Da, eu mint - insa minte toata lumea! Da, fac lucruri netrebnice, insa asa fac si ceilalti; uit de Dumnezeu - dar mai e timp sa-ti amintesti de El? Trec pe alaturi de fiecare om care are nevoie de mine - insa cum as putea sa ma opresc la fiecare!? Si tot asa mai departe...

Daca am putea vedea, macar o singura data, asa cum vede Dumnezeu, urmarile a ceea ce facem sau a ceea ce nu facem; daca am putea vedea cum o vorba spusa sau nespusa, o fapta facuta sau nefacuta alcatuiesc inceputul unui intreg sir de evenimente in viata altui om, daca am putea vedea cat de fatale pot fi in soarta lor un cuvant scapat sau o miscare fugara a altcuiva...

Or, daca suntem intr-atat de neatenti cu noi insine, atunci cu atat mai mult vom fi neatenti fata de cei din jurul nostru; ceea ce li se intampla trece cu totul pe alaturi. De aceea, venim de fiecare data si ne caim de unele si aceleasi fapte, pentru ca nu am observat niciodata ca un lucru sau altul ne transforma in monstri, ca nu mai semanam cu chipul lui Dumnezeu. intiparit in adancurile noastre. Ne este data icoana spre pastrare, iar noi o distrugem, o profanam, o intinam pas cu pas, prin nepasare, in accese de rautate, si nu rautate apriga, ci rautate marunta, infima.

Uneori omul spune: "Nu ma pot rupe de pacatele mele! Daca as fi facut un oarecare pacat mare, as fi ramas zguduit, poate; insa toata multimea pacatelor mele marunte se asaza peste mine ca praful, neimpovarandu-ma. Te obisnuiesti cu ele, dupa cum te obisnuiesti sa locuiesti in dezordinea propriei locuinte"... Si nu realizam ca un anume numar de pacate marunte este mai anevoie de depasit decat un pacat mare. Pentru ca acest pacat mare poate, intr-adevar, sa ne zguduie in asa masura, incat te trezesti chiar si nestiind ce e privegherea. Iar pacatele zilnice... Este o povestire din viata lui Alexie, a acestui nebun rus din regiunea Voronejului. Au venit la el doua femei. Prima se frangea sub constiinta unui pacat cumplit, savarsit de ea; a doua se vaita: "Sunt pacatoasa ca si toti; stiti, parinte, e imposibil sa traiesti si sa nu pacatuiesti". Atunci Alexie le-a aratat prin exemplu viu ce inseamna pocainta lor. Le-a trimis pe ambele in camp; celei care a facut un pacat cumplit i-a poruncit sa gaseasca cel mai mare bolovan pe care il poate ridica si sa-l aduca la el; celeilalte i-a spus sa adune in sort cat mai multe pietricele. Cand femeile s-au intors, le-a spus ambelor sa mearga si sa puna pietrele exact acolo de unde le-au luat.

Prima a mers direct catre locul de unde luase bolovanul - urma lui era intiparita in pamant, iar cea de-a doua a cutreierat ore in sir campul, nefiind in stare sa-si aminteasca de unde a luat o pietricica sau alta. Astfel a aratat acest nebun ca nu trebuie sa fii nepasator fata de lucrurile aparent marunte, dar de care nu te mai poti dezbara. Trebuie sa cugetam la acestea; pe de o parte pentru ca, intr-adevar, daca nu tinem seama de lucrurile marunte, nu ne mai putem apoi descotorosi de ele. Iar pe de alta, pentru ca, obisnuindu-ne sa fim nepasatori fata de cele marunte, ne obisnuim sa fim nepasatori in genere si incepem sa pacatuim tot mai mult, adica sa ne schilodim tot mai mult, sa distrugem si sa necinstim chipul lui Dumnezeu din noi. Am inceput prima discutie de la gandul mortii. Fiecare marturisire pe care o aducem trebuie sa o aducem ca si pe cea din fata mortii: fiecaruia moartea ii sufla in spate. Nimeni nu stie daca va reusi sa se pocaiasca sau nu; nu pentru ca va muri maine, ci deoarece chiar si peste zece ani acesta poate sa nu-si aminteasca si sa nu se trezeasca... Daca am sta in fata fiecarei marturisiri cu gandul la faptul ca acesta este momentul decisiv al vietii: sau pasesc acum in Viata cea Vesnica, inca de aici, de pe pamant, sau raman in afara ei, orice as spune, - ca, de, cica as regreta ca nu sunt desavarsit, - cu totii am privi altfel la lucrurile mari si marunte din viata noastra.

De altfel, ce inseamna lucru mare si lucru marunt? Uneori maruntul ne tine mai strans decat orice in captivitate. Apostolul Iacob spune ca fraul mic ne permite sa conducem un cal mare. Asa e si cu noi: uneori suntem dispusi sa renuntam la tot ce e pacatos doar pentru a nu renunta la ceva anume. Si diavolul ne tine in fraul sau. S-ar parea ca suntem cu tot trupul si sufletul in libertate, afara doar de un amanunt. Dar, fiind captivi intr-o privinta, suntem captivi in general. De noi depinde, insa, atitudinea treaza, chibzuita si serioasa asupra starii noastre.

Daca am examina pacatosenia noastra, departarea noastra de Dumnezeu, diferenta dintre ceea ce am fi putut fi si ceea ce suntem, nepasarea noastra fata de oameni daca am constientiza astfel toate acestea, le-am putea privi cu groaza si, ingrozindu-ne cu adevarat de ele, vom putea auzi chemarea Mantuitorului: "Spune: daca vei fi iertat, daca iti voi spune acum ca te iubesc cu toata viata Mea si toata moartea Mea, cu Crucea, cu Rastignirea si cu invierea Mea, ai putea oare sa raspunzi cu bucurie si recunostinta?".

Cu bucurie pentru ca, chiar daca eu nu ma pot ierta si vindeca pe mine insumi, pot fi iertat si vindecat de puterea lui Dumnezeu. Iar cu recunostinta, deoarece, daca lucrurile stau anume asa, atunci cu adevarat viata crestina se reduce la un singur lucru: cu tot cugetul, cu fiecare miscare a inimii, cu toata vointa si hotararea, cu toate faptele mele sa exprim Domnului multumire pentru faptul ca sunt mantuit, pentru ca sunt atat de iubit de El... Si daca sunt intr-atat de iubit, viata mea trebuie sa devina un semn viu, nesfarsit al recunostintei fata de Dumnezeu, pentru ca El este, pentru ca El poate sa ne iubeasca atat de mult.

Cand procedam urat, cand vorbim ce nu se cuvine, cand gandurile sumbre roiesc in capul nostru, iar pe inima se lasa intunericul, incepem atunci, daca dorim sa ne luminam macar putin, sa avem mustrari de constiinta.

Mustrarile de constiinta nu sunt inca pocainta; poti sa-ti reprosezi toata viata faptele urate si cuvantul rautacios, gandurile si simtirile intunecate, si sa nu te mai indrepti. Mustrarile de constiinta pot face din viata noastra un iad adevarat, insa mustrarile acestea nu ne deschid portile imparatiei Cerurilor; la ele trebuie sa se adauge inca ceva: ceea ce alcatuieste inima pocaintei, si anume intoarcerea catre Dumnezeu cu nadejde, cu increderea ca lui Dumnezeu ii vor ajunge si dragostea ca sa ne ierte, si puterea ca sa ne schimbe.

Mitropolitul Antonie al Surojului

• Lacrimile - dar dumnezeiesc
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Lacrimile omului duhovnicesc
  Publicat in : Credinta
• Lacrimile - tamaduirea persoanei
  Publicat in : Credinta
• Te incurajez sa te imprietenesti cu lacrimile
  Publicat in : Credinta