CelMandru

"Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. Căci numai când ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă o strâmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pământească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvârşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în care nu mai este frică. „Căci dragostea desăvârşită, zice, scoate afară frica“ (1 Ioan IV, 18). Dar de amândouă au parte numai drepţii, care lucrează virtuţile cu ajutorul Duhului Sfânt. De aceea zice Scriptura într-un loc: „Temeţi-vă de Domnul, toţi sfinţii Lui“ (Ps. XXXIII, 10); iar în alt loc: „Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui“ (Ps. XXX, 25). Prin acestea învăţăm limpede că frica de Dumnezeu este proprie drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată, cum s-a zis, pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită e proprie drepţilor curăţiţi, în care nu mai este gândul vreunei temeri, ci o ardere neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. Căci s-a zis: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi dreapta Ta m-a sprijinit“ (Ps. LXII, 9)." (Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii - Fericitul Diadoh, episcopul Foticeii - Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească, împărţit în 100 de capete)

"Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; şi după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului (Ps. XXI, 5), să primeşti iertare de la El." (Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii - Scrierile lui Evagrie Monahul - Cuvânt despre rugăciune, împărţit în 153 de capete)

"Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, şi umplându-te de înţelegerea cea bună te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi vedere adevărată a lui Dumnezeu, atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin." (Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii - Ale celui dintre sfinţi Părintelui nostru, Antonie cel Mare – Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete)

"Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cunosc până în amănunt ce trebuie să facă pentru viaţa duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă cu cei ce împrumută doctoriile şi uneltele medicinei, însă nu ştiu şi nici nu au grijă să facă întrebuinţare de ele. De aceea să nu învinuim niciodată pricina dintâi sau pe altcineva pentru păcatele noastre, ci pe noi înşine, căci dacă sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi nebiruit." (Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii - Ale celui dintre sfinţi Părintelui nostru, Antonie cel Mare – Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete)

"Mintea care hoinăreşte o statorniceşte citirea, privegherea şi rugăciunea; pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala şi singurătatea; iar mânia o domoleşte desăvârşit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare şi mila. Căci cele fără măsură şi fără vreme sunt trecătoare, şi mai mult strică decât folosesc." (Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii - Scrierile lui Evagrie Monahul - din Capetele despre trezvie)

"A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatică decât toate cele de până aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi, precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârguieşte să strice înfrânarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mândriei când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit, care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-l, proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: Şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt“ (Isaia XIV, 13–14). Iară tu om eşti, şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate puternice?“(Ps. CI, 3) şi celelalte ale psalmului. Deci ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră“ (Prov. IV, 23) dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înşine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine“ (1 Cor. XV, 10), şi cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan XV, 5), sau cel zis de proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii“ (Ps. XVI, 1) şi, în sfârşit, cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele miluieşte“ (Rom. IX, 16). Căci chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge la desăvârşire decât prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este“ (I, 17); iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?“ (1 Cor. IV, 7)
Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tâlharul acela de pe cruce, care a primit raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat că nu putem ajunge într-alt fel la desăvârşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin." (Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii - Despre mândrie)

"Să aveţi către Dumnezeu inimă de fiu, către aproapele inimă de mamă şi către voi minte de judecător." (Părintele Ilie Cleopa)

"Dacă suporţi crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este Duhul Sfânt în tine." (Părintele Arsenie Papacioc)

"A mai zis: tot ce vei răbda înţelepţeşte, îi vei găsi roadă la vremea rugăciunii." (Despre avva Nil, Patericul Egiptean)

"Cine se roagă numai când se roagă, acela de fapt nu se roagă." (Părintele Arsenie Papacioc)