Dacă le este așa greu, ce-i împiedică să "legalizeze" o stare de fapt? Să fie, oare, lipsa de încredere reciprocă?
Ș'apoi dacă "unele cupluri au copii împreună, case, un rost, gospodării", să înțeleg că parteneriatul lor este temporar și se va finaliza, ulterior, într-o despărțire? (De fapt, ce despărțire? Ei, cu adevărat, nu au fost împreună niciodată: au posedat, după cum ai spus, lucruri în comun și eventual s-au posedat reciproc lăsându-se, de altfel, posedați de știm noi ce...)

Un mod simplu de a vedea lucrurile și nu simplist, adică: păcatul ne fură, uneori, privirile și ne arată "complicațiile și nuanțele" deciziilor și ale vieților noastre dându-le un aer de complexitate "înălțător", dar... un lucru oricât de "frumos" ar fi el este sortit degradării, ce să mai spun de trupurile noastre din care facem idoli ori cu câte accesorii am aranja stimabilele viitoare cadavre și oricâte perle ideatice s-ar înălța din creierele noastre geniale.

Oricum, până la urmă, realitatea ființei noastre în materie de parteneriat conjugal înseamnă "da ori ba", restul sunt manifestări (fie ele oricât de complicate) ale neputinței noastre de a pricepe rostul real al cununiei.

Sprijinul supranatural pentru aceasta se obtine prin spovada.

Postul este si el de folos, dar DUPA aceea, cand suntem in stare de har. Altfel, este dieta.

Despre postul parțial...
 

Să luăm aminte, totuși, la ce ne-a spus părintele Gheorghe și cristiboss...

Adaug doar: după umila mea părere, în privința postului, antinomia parțial - total nu prea dă roade (eventual, pentru sfinți), ci mai degrabă parțial - imparțial... cu orice formă a păcatului nu doar cu felul sau abuzul de mâncare. Adică, să încercăm să fim imparțiali în selecția noastră cu păcatele care nu trebuie săvârșite, oricare ar fi acestea. Și nu numai pe durata posturilor.

Adineauri am sunat un protopop greco-catolic care a infirmat "tipiconul" de mai sus, pe temeiul că persoana are mare nevoie de sprijin "supranatural" până să ajungă la mărturisirea păcatelor. Sunt rare cazurile când convertirea survine brusc, cel mai adesea e luptă dificilă cu tot felul de factori şi forţe care se opun mişcării spre "starea de har". Nevoia de a posti, şi aici partea alimentară e doar un aspect, este semnul unei crize care poate conduce la metanoia dacă voinţa Domnului şi nevoinţa omului lucrează împreună.

Poate nu inteleg eu dar si in starea de har ne aflam intr-un anumit post sufletesc, daca cel alimentar a incetat.

In pacat traind(necununati) postul este si el de folos deoarece nu mai adauga un pacat(netinerea postului) la cele existente.
Tinerea postului e o infranare ,o nevointa placuta lui Dumnezeu si o treapta spre sporirea in credinta ,o intarire pentru a face fata vrajmasului mantuirii.
Stim ca sf.Justina tinea post pentru a rezista atacurilor unui tanar ce o tragea spre pacat.
Cu cat inaintam in credinta tinerea postului devine mai anevoioasa .

Da, fiindcă Sf Iustina ţinea post fiind în stare de har sfinţitor. Numai faptele făcute în această stare au merit, pe când în stare despărţită de Cristos faptele nu sunt aducătoare de merit: nici postul, nici rugăciunea, nici pomana.

Presupunând (prin absurd, Doamne iartă-mă) că sfânta ar fi cedat atacurilor, atunci nu ar mai fi ţinut post nicio clipă, ci ar fi alergat la spovadă.

Judecata nu va fi un bilanţ contabil al faptelor bune şi faptelor rele. Nu se mântuiesc cei la care bilanţul este scris cu verde, nici nu sunt damnaţi cei la care este scris cu roşu. Există această reprezentare populară şi chiar iconografică, potrivit căreia Dumnezeu umblă cu cântarul în mână, punând pe un talger cele bune, pe celălalt cele rele. Dar ea nu descrie exact credinţa noastră. De fapt, Domnul judecă dintr-o singură privire. Toţi cei care mor în stare de graţie sfinţitoare sunt mântuiţi, pe când toţi cei care mor în stare căzută, adică rupţi de izvorul cel viu care este Cristos, vor fi damnaţi. Ieşirea din starea căzută (în cazul persoanelor anterior botezate) se poate face într-un singur fel: prin spovadă. Deci, dacă cineva ţine postul ca la carte şi merge în fiecare Duminică la biserică, dar rămâne, la momentul trecerii dintre vii, cu păcatul curviei pe suflet, atunci va fi damnat. Dacă am furat, dacă am trăit în curvie, dacă am ucis, atunci pot să ţin şi toate posturile din lume, pot să înalţ şi biserici, fiind printre "fericiţii şi pururea pomeniţii": până ce nu mă spovedesc aşa cum trebuie (adică având hotărârea sinceră de a ieşi din starea de păcat) trăiesc despărţit de Domnul.

Sigur nu era vreun cardinal cel cu care aţi vorbit la telefon ? Aveţi aici ce spune despre aceasta un preot ortodox, pr Gheorghe în cuvinte limpezi:

Ce interesanta e aceasta teoretizare a postului. Il tin daca sunt in har, daca sunt spovedit, etc etc. Sau: daca tii post dar nu esti "in har" il tii degeaba etc. Mi se pare ca vorbim ca sa nu il tinem.

Mai bine sa gustam din post si din roadele lui si astfel sa judecam postul. Orice lucrare duhovniceasca nu se poate intelege decat prin experienta, dupa cum zice si psalmul: "Gustati si vedeti ca bun este Domnul!"