da,exista fericire si impinire cu adevarat daca cei doi sunt practicantisi pentru ei pe primul plan este Dumnezeu!daca ambii stiu ce au de facut ca sufletele lor sa se curateasca.

Puteti sa dezvoltati putin...sa dati ceva exemple practice,asta ca sa putem intelege cum se intampla asta in plan real?

Iubind pe celalalt prin (gandul si inima la) Domnul.
De curind experienta unei dureri ca urmare a multor asteptari spulberate de comportamentul persoanei iubite. Ce aveam de facut? Prin Mila Domnului am cautat sa imi asum pierderea, sa vad in mine si in pacatele mele caile spre propria nefericire. Si vazind acestea, facind asadar putina pocainta cu sufletul inaintea Domnului, atat cat poate unul ca mine, treptat s-a ridicat tot mai frumoasa dragostea mea. Si nu mai am nimic sa-i reprosez, durerea mea egofilica a trecut, Domnul fie laudat pentru mare Mila Lui!
Cred ca experienta fericita a iubirii, ontopic, trece prin pocainta si linistea care ii urmeaza.
Corabia acestora ne duce la limanul frumusetii. A frumusetii aproapelui, a Frumusetii lui Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu!

Comuniunea si iubirea cer cat mai multe lucruri in comun !
Cand vointa celor doi soti este una si aceeasi, atunci Cununia nu poate fi rupta de nimic din afara.
Cununia se rupe numai din interior, cand, prin mandrie si egoism, vointele celor doi se despart.

Credinta, alimentatia, sexualitatea, activitatile trebuie sa cunoasca diferente cat mai mici.
Orice capitol al vietii ar naste contrazicerea, el are puterea de a rupe Cununia.

Numai "in Hristos si in Biserica" poate rezista iubirea celor doi soti, nu doar cativa ani sau pana spre batranete, ci vesnic.
Iar in Biserica, diferentele nu sunt anulate, ci sunt impacate, fiecare odihnindu'se in unicitatea celuilalt.

Frumoasa marturisirea dumneavoastra.Asa cum spunea si Parintele Galeriu: ,,pornim în căutarea Luminii. Ea trebuie să existe, ea trebuie să fie pe undeva, altminteri nu am tânji după ea.Suntem făcuți pentru ea!"

Mihailc, la recomandarea acestui topic de catre N.Priceputu, voi incerca sa va spun din experienta vietii mele ca si femeie casatorita care iubeste si este iubita. Inainte de orice va rog sa ma iertati pentru indrazneala. Va voi povesti simplu, asa cum traiesc eu si simt.

Nici nu stiu cum sa incep...sa va spun cum ne-am cunoscut, ar lua ceva timp si poate unii s-ar plictisi, desi pentru mine are o importanta deosebita. Voi trece insa peste inceputuri, voi spune doar ca iubirea mea pentru sotul meu nu a fost una fulminanta, ci una care a crescut incet, incet. Am inceput cu increderea in el, apoi respectul si abia dupa aceea a aparut iubirea. La el a fost invers, s-a indragostit pe loc de mine. Eram amandoi studenti, in orase diferite, ne intalneam mai rar, dar abia asteptam sa ne intalnim. Ni se citea pe chip iubirea unul pentru celalalt.
Ne-am casatorit dupa 3 ani de prietenie, dupa multe framantari din partea mea. Stiam ca el nu este dintre cei care merge des la biserica, insa cum mi-a respectat acest lucru si mi-a promis ca nu ma va opri de la a merge eu, mi-am pus casatoria in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Si nu, nu o spun ca sa fac impresie, chiar asa mi-am spus atunci, cand m-a cerut in casatorie intr-o binecuvantata Noapte de Inviere, dupa ce luasem Lumina. A rupt o crenguta de cires de deasupra capului (eram la tara), a ingenunchiat si m-a cerut de sotie. A fost un moment de mare emotie pentru amandoi. Acum obisnuim sa le povestim copiilor despre acel frumos moment.
Nici acum sotul meu nu vrea sa mearga la biserica (are ceva contra preotilor, din pacate, si oricat am incercat sa-i spun ca exista si preoti in adevarul sens al cuvantului, nu vrea sa auda, toti cei pe care i-a cunoscut mai indeaproape nu prea s-au dovedit demni de acest nume). Nu s-a spovedit niciodata, nu vede necesitatea. Iar cand eu incerc sa-i vorbesc de aceste lucruri ma roaga sa ma opresc. I-am spus si duhovnicului meu acestea si m-a sfatuit sa fiu rabdatoare cu el si sa ma rog pentru el, lucru pe care il fac de cand ne cunoastem.
Ati putea spune ca sunt in inselare, ca aceasta nu e adevarata fericire. Insa tot ceea ce fac pentru sotul meu fac cu gandul la Dumnezeu. Incerc sa nu fiu cicalitoare si sa-l inteleg cand e obosit, chiar daca si eu sunt. Ii respect familia, ba chiar ma inteleg bine cu soacra si cumnata mea in ciuda diferentelor de opinie dintre noi. Nu l-am mintit niciodata, nu i-am ascuns nimic niciodata. Am cautat sa fiu blanda cu el, atunci cand el isi mai pierde cumpatul. Si mereu, cand pot, ma rog pentru el, sa-l intoarca Dumnezeu la dreapta credinta. Vom face peste cateva zile 14 ani de casatorie binecuvantata de Dumnezeu cu doi copii sanatosi. Am trecut prin multe incercari si ispite de-a lungul acestor ani, care insa ne-au unit si mai mult. Unii spun, dupa un timp, ca se iubesc ca la inceput, eu as spune ca ne iubim mai mult ca la inceput.
Sunt mult mai multe de spus, nu pot cuprinde acum totul, insa nici nu stiu daca am sa mai revin cu vreo postare. Cel rau ne gadila amorul propriu si putem cadea in extrema cealalta daca nu avem grija. Intotdeauna ce e mult strica, asa imi spunea bunica mea. Om de mare valoare!
Vreau doar sa transmit esentialul, ca se poate o casnicie frumoasa atunci cand cel putin unul din soti are dragoste si frica de Dumnezeu. Pana la sfarsitul vietii poate sa-l aduca si pe celalalt alaturi de el. Trebuie sa iubim dezinteresat, fara sa consideram ca ne sacrificam, sau daca consideram sa o facem cu bucurie, nu cu tristete. Si sa lasam mandria deoparte, nu facem decat sa ne otravim sufletul cu ea. Nu teoretizez, eu chiar pun in practica aceste lucruri, pe cat pot.

Inca odata va cer iertare. Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti.

Alin,

Am retinut interventia ta de pe alt topic, si am preferat sa mut discutia aici, ca mi se pare un loc mai potrivit. :)

Foarte interesanta mi se pare ultima fraza. Vrei totusi sa fii mai explicit? Prin prisma topicului de fata, pe cat posibil. Multumesc in avans!

Ce frumos, Floare Alba, sa va binecuvinteze Domnul!:41:

Hm, poate sunt lipsit de empatie dar cred ca este o fericire cam chinuita...adica fiind casatorita cu cineva (aproape) ateu te poti astepta la multe rele, 14 ani de casatorie in care ati ramas impreuna poate parea o performanta si in raport cu temerile chiar un success demn macar de o vremelnica fericire.

Oricum, tarziu nu este nici acum sa vina si el la Dumnezeu, si nici mai tarziu nu e tarziu daca exista viata constienta, insa ce mi se pare ciudat este ca din ecuatia fericirii se exclude statutul copiilor - ei cum sunt in raport cu Dumnezeu?

Caci o casatorie in care sunt copii nu mai este o "relatie in doi" si nu se mai judeca doar dupa cei doi.

Daca putem spune, in acest caz, in loc de "macar unul din 4", "macar trei din 4" sunt ai Domnului, atunci da, este o situatie fericita, altfel vorbim doar de satisfactii omenesti.

Si una e a astepti ca un adult de care te-ai legat el avand deja handicapuri spirituale sa si le rezolve si alta e ca acel copil care creste sub ochii tai de parinte spiritual si cu frica de Dumnezeu sa vezi ca le dobandeste.

Indragosteala tine de o zona nebuloasa a sufletului - una de care multi nu sunt sau nu vor sa fie constienti si de aici multe tragedii.

Tragedii care intervin si din cauza ca nu se adauga la acea decizie mai putin constienta, una deplin constienta: hotararea de a iubi impotriva oricaror (aparente) "evidente" nu tocmai avantajoase.

A iubi pe cineva mai ales cand ai decis ca-l vrei ca jumatate "asignata" (binecuvantata) de Dumnezeu (si asa se nasc de fapt jumatatile, nu prin potrivire aparente si intamplatoare) - este o decizie constienta si presupune sa innoti de multe ori impotriva curentului, indiferent ca acel curent potrivnic izvoraste din tine sau din celalalt sau chiar din amandoi.

Pentru ca de izvorat izvoraste sigur, ca sfinti nu suntem sau mai bine zis nu ne nastem si nici nu ajungem cu una cu doua.