Deci bunicul tău a fost ungur ortodox? :39:
Glumesc, dar aşa se înţelege...

Daca ti-ai "clarificat" optiunile din discutiile de pe net, atunci esti cam superficial: nu pe net te edifici de adevar, si daca tu crezi ca te poti "clarifica" singur fara ajutor de sus esti departe de ideea de religie, daramite de filosofia crestina. Avem destui superficiali in BOR!!

Ha, ha!
Nu, bunicul meu a fost roman, dar s-a indragostit de o unguroaica. Vai, ce tensiuni au fost atunci in familia bunicii mele!
Si dupa ce bunica mea s-a botezat ortodoxa, toate neamurile ei au blamat-o si au repudiat-o din familie.

Vedeti ca nu ati raspuns lui Lucian infirmand ce a zis.
Domnul Iisus este Adevarul, in masura in care acceptati Sf. Scriptura ce tocmai zicea asta. Adevarul in ideea ca el a implinit exact adevarurile ce erau deja in Scriptura, nu? "doar o carte scrisa de diversi oameni"? Sf. Pavel e un "divers om ce a umblat cu Dumnezeu" ? Chiar si asa, el a fost luminat de Sfantul Duh sa zica de Sf. Scriptura ca fiind calea sub care sa ne indrumam, sau asta a zis domnul Lucian, nu-i asa? Oare Duhul Sfant l-a mintit pe Pavel?

Deci combinatia intre intoleranta si trebuie sa ma botez, chiar si a celor ce sunt de pe net, sunt suficiente sa stiu ca nu e pentru mine.
Exact cum v-am spus, nu e de superficialitate, dat fiind ca nu consider o optiune in a deveni ortodox (sau poate chiar ca sunt, daca se considera botezul baptist ca fiind doar o spalare cu apa), stiu ca exista alte optiuni, si e clar ca am sa le urmez.
Nu am nici o problema cu superficialii, si ca BOR are cu siguranta duhovnici, preoti si o crestinatate impecabila pe alocuri.
Ce am facut, e ca sa critic pe cineva ce consider ca a gresit impotriva mea (Matei 18:15).
Daca vedeam ceva deosebit, aveam sansa sa ma si botez (cel putin ipotetic), dar daca vad aceleasi lucruri ce probabil a auzit bunica dumneavoastra, nu imi pare rau cand "ma uit inapoi".
Cum nu-s anglican (ei sunt protestanti, nu neo-protestanti) si nici catolic, nu am comentat in locul altor oameni. De biserica anglicana stiu mult mai multe, si tendintele sunt in a moderniza, fiind una dintre bisericile ce a spus foarte multe discursuri de ce evolutia e acceptabila in crestinism, si una ce a facut-o foarte devreme. Probabil de asta sunt preotese in Biserica Anglicana. Pe de alta parte, la nivel de discutii sunt azi in Biserica Catolica (din cate stiu) si acest lucru a fost facut posibil dupa ce exista opinii destul de puternice in lumea academica ca multe dintre versetele din Sf. Scriptura legate de femei au fost gresit intelese (in majoritate crestina) sau li s-a redus importanta. Cu siguranta in vremea lui Pavel erau diaconese (si orice sub ele) si asta citim in ultimul capitol din Romani.

Nu socializez prin credinta, am raspuns la intrebarile directe, am raspuns la greseli, ce cred ca si ortodocsii daca ar face putina analiza le-ar accepta. Nu am promovat protestantism, cel putin nu in ideea ca sa zic ca Solas ar fi mai bune sau mai rele ca Sf. Traditie, sau ca Scriptura are suport de icoane, sfinti sau Sf. Traditie sau nu. Daca da, va rog sa imi aratati unde. Iar daca o considerati ca am facut-o implicit, va zic nu: va doresc sa ramanatei ortodoxa, si sa traiti ceea ce ziceti. Puteti folosi acest citat, ca sa contraziceti orice nuanta s-ar interpreta ca am promovat (neo)protesantismul.
Daca asta e o socializare pentru dumneavoastra, da, am socializat

Păi să n-o mai faci!

Domnul Iisus este Adevarul, in masura in care-L acceptam pe El, nu-i asa? Sf.Scriptura devine sfanta pentru omul care o accepta ca pe unul din mijloacele de cunoastere a lui Iisus Hristos. Dar mai sunt si alte mijloace de cunoastere a Mantuitorului pentru ca Dumnezeu-Cuvantul se reveleaza in Biserica.
Sa stii ca multi accepta Sf.Scriptura, dar nu-L accepta pe Iisus Hristos. De ex.musulmanii. Nu stiu daca ai cunoscut vreun musulman, dar ei o evlavie pentru Maica Domnului.


Macar Ciprian nu se aseamana cu 666, alias osutafaraunu, Ciprian e sincer in cautarile lui si nu tine neaparat sa faca prozeliti. Eu unul il stimez pentru asta.

e minunat sa suferi pentru Hristos, ce conteaza blamarea celor necredinciosi?

am zis acele cuvinte, deoarece sunt cate unii care idolatrizeaza o carte (Biblia) si nu se raporteaza la Domnul Iisus ca fiind Adevarul. Biblia trebuie citita si respectata, nu idolatrizata.

"diversi" inseamna diferiti, si da, Biblia cuprinde scrieri ale multor oameni, din multe epoci.

Nu suferinta in sine e scopul, ci comuniunea cu Hristos.
Pe bunica mea tare a mai necajit-o repudierea ei din familie. Si a suferit foarte mult. Dar au venit copiii - 10 la numar - ca o binecuvantare si o mangaiere pentru suferinta ei.
Si Hristos sufera impreuna cu oamenii, deaceea ne si mangaie in necazuri.

Buna tuturor si Doamne ajuta-ne sa sarbatorim cu dragoste si caldura Sf. Pasti.

Am vazut ca topicul acesta e de mult "ingropat", insa am vrut sa spun ceva in legatura cu casatoriile mixte. Acum aproape sapte ani jumatate m-am indragostit de un norvegian care era ateu. El a fost crescut asa, parintii lui erau oarecum reticenti cu privire la religie, din mai multe motive. Norvegia este o tara luterana cu foarte multi crestini din diverse culte protestante: sunt si luterani, si penticostali, si baptisti... Cand ne-am cunoscut, eu eram in anul doi la universitate, iar el termina un liceu evanghelic in Norvegia (nu pentru ca ar fi fost evanghelic l-a ales, ci pentru ca era mai "bun"). La acest liceu ii mai ducea din cand in cand la biserica, dar pentru el ritualul evanghelic era rece, lung, si foarte ciudat. Acasa, chiar si de marele sarbatori, precum Craciunul si Sf. Pasti, nu se vorbea despre Hristos, ci se schimbau cadouri de Craciun (de fapt de Anul Nou), iar la Pasti se incondeiau, nu oua, ci coaja oualor (ca si traditie, nu ca si o practica religioasa).

Cand ne-am cunoscut eu traiam deja de ani de zile in diaspora, si nu mai trecusem pe acasa de foarte mult timp. Unde traiam eu, biserica ortodoxa romana nu era, iar biserica greaca avea un orar foarte ciudat -- eu personal nu am gasit-o niciodata deschisa. In aceste conditii, radio Trinitas era ceea ce ma tinea inca legata de Biserica mama. Parintii baiatului norvegian sunt oameni foarte de treaba, amandoi blanzi si muncitori, si in special mama lui e o femeie care a avut grija sa se pastreze senina si iubitoare desi a avut o viata destul de grea (intre altele, chemoterapie indelungata, cu o extirpare apoi a unei tumori la san, medicamente cu pumnul zilnic... etc, etc). Iubeste pasarile, aerul curat, natura si are grija cu mare duiosie de mama ei, care e si ea bolnava de diabet, oarba aproape complet, si de curand si senila. Dar parintii, desi sunt oameni foarte, foarte buni la suflet, nu sunt crestini, si nu numai atat, dar considera ca noi, crestinii suntem putin incuiati si intoleranti (fie ca suntem ortodocsi fie ca suntem din vreun cult neo-protestant, pentru ei e tot acelasi lucru). Aceasta atitudine vine din tineretile lor, cand tatal baiatului era inca copil, invatat de tatal sau sa nu creada in Dumnezeu. Din cauza asta, colegii lui au fost foarte rai cu el (Norvegia fiind atunci foarte luterana, iar copiii fiind copiii, asa cum sunt peste tot). De aceea de foarte multe ori, parintii lui, mai ales tatal, ma lua la intrebari cu privire la credinta mea, pentru ca i se parea lui ca eu nu sunt chiar asa de incuiata, si totusi eram crestina.

Acum patru ani m-am mutat pentru studii in Germania, intr-un loc unde am doua biserici romanesti la care merg regulat, si aici s-a produs o minune, o intoarcere a mea catre Biserica. E foarte interesant ca daca pana atunci aveam foarte clare foarte multe aspecte ale credintei (de la continutul Noului Testament -- si ceva din Vechiul Testament, dar nu suficient -- pana la perioadele de post), aici s-a produs o fuziune, o intelegere care e mai presus de mintea mea. Acest lucru se datoreaza si unui preot local, un om cu mare har, blandete, dragoste, strictete cu sine insusi si intelegere pentru altii, si care ne invata prin exemplul propriu. Ei bine, am reinceput sa merg la biserica regulat, sa tin posturile din timpul anului, sa ma spovedesc si sa ma impartasesc mai des. Eram deja de 3 ani cu norvegianul meu, si mergeam incetisor spre un viitor impreuna: ne iubeam asa cum dl. care a inceput topicul spune ca se iubesc ei. Si, mergand la biserica, am inceput sa-mi pun intrebarea casatoriei acolo. Intre timp, bineinteles, cum biserica era mare parte din viata mea, incepusem deja sa-i mai spun norvegianului bucati din predica de duminica, bucati din gandurile mele, din grijile mele, din trairea postului.

Cum a remarcat dl. Ciprian, Biserica Ortodoxa Romana NU permite (decat in unele cazuri) casatoria mixta. Si mirii si nasii trebuie sa fie ortodocsi si traitori in ortodoxie. Am inceput sa ma intreb cum as putea eu trai fara casatoria in biserica. Primul raspuns: era foarte clar pentru mine ca a ma casatori civil, fara sa ma casatoresc in biserica, nu avea pentru mine nici o importanta: era numai o bucata de hartie acea casatorie. Al doilea raspuns: Pacatele parintilor se rasfrang asupra copiilor -- deci nu as fi avut curajul si indrazneala sa am copii traind in pacat (casatoria civila nu are nici o valoare in fata lui Dumnezeu. Sau are valoarea dinarului cu chipul lui Cezar). Al treilea raspuns: pentru mine insami fiecare moment impreuna cu el ar fi fost un moment otravit, in care m-as fi gandit mereu: ceea ce fac eu este un pacat.

A pacatui fara sa stii poate fi groaznic atunci cand iti dai seama ce ai facut. Dar a pacatui stiind ca pacatuiesti si vazand in fata ta cum ti se distruge sufletul e o tortura inimaginabila. Nu o doresc nimanui. Pentru ca norvegianul meu ma iubea, am suferit impreuna in aceasta indoiala timp de doi ani de zile. Am ajuns aproape umbre: intre noi era ca un zid. Si acest lucru in ciuda -- sau poate tocmai din cauza -- faptului ca ne iubeam si ca el este un om deosebit de tandru, de sensibil si de bun la suflet (mai bun, as putea spune, decat foarte multi oameni, crestini si necrestini).

Norvegianul meu nu s-ar fi opus la inceput unei ceremonii de botez de forma. Dar dupa catva timp, gandindu-se, asta i s-a parut si lui repugnant, o prefacatorie, in timpul careia el ar fi trebuit sa se inchine lui Dumnezeu si sa spuna Crezul. Vedeti: chiar un om ateu s-a cutremurat in fata unei minciuni in fata lui Dumnezeu. L-au ajutat si sprijinit doi oameni: preotul de care am vorbit, si un prieten foarte bun de varsta noastra, care isi facea studiile in orasul natal al norvegianului meu, si care era roman din Iasi. Incetul cu incetul, venind cu mine la biserica desi nu era crestin, fiind primit si iubit de crestinii de acolo, norvegianul meu a inceput sa se indoiasca de credinta lui (ateii cred ca nu exista Dumnezeu). Acum un an preotul de care v-am vorbit, si care ne-a fost tata si invatator amandurora, l-a botezat intru ortodoxie. Azi suntem cununati si religios si civil. Sotul meu canta la strana ortodoxa, invata Psalmi si se roaga sa i se deschida mintea si inima sa inteleaga si sa creada chiar mai mult. Nu este meritul meu ca azi suntem fericiti, ci al lui, si aceasta fericire pentru el a avut aproape un pret de sange. E foarte greu sa renunti la ceea ce crezi. Dar cred ca pentru noi, raspunsul ar fi fost: in ciuda iubirii noastre, a ramane impreuna fiecare crezand altceva, traind in pacat, ar fi fost mai rau decat sa ne fi despartit. Ne-am fi distrus reciproc.

Sper, dl-e Ciprian ca daca mai sunteti pe aici si cititi aceasta poveste, va va influenta, nu neaparat sa va botezati, ci sa va puneti oarecum aceeasi problema. Poate pentru dvs. exista alte raspunsuri decat pentru noi, dar dragostea unul pentru altul nu este suficient. In acest caz, pentru mine ar fi insemnat sa-l iubesc pe acest om mai mult decat pe Dumnezeu, ceea ce nu poate duce la fericire.

Cu multa afectiune, va urez tuturor toate cele bune,

Cristina