poate ... din cât îmi aduc aminte era vorba de altcineva. dar important e că nu am greşit ideea.
oricum mi se pare grotesc că cineva poate gândi în asemenea fel.

Cred ca ai dreptate. Numai ca eu nu as fi explicat asa complicat.

Pentru MihaiG:
Parerea mea este ca atunci cand esti cuprins de iubirea lui Dumnezeu (fiind in Rai) nu mai judeci deciziile (X sau Y este in Iad), in nici un caz nu ridici dragostea de aproape mai presus de dragostea de Dumnezeu.
Este ca atunci cand esti indragostit...iti zice celalalt ca afara este luna desi este soare, zambesti, vezi soarele dar ca sa nu il superi zici ca este luna. Daca pentru un neadevar nu ne suparam cand iubim, cand cunoastem Adevarul si este de contestat, nu poti decat sa zambesti din toata inima si sa iubesti si mai mult...
Nu noi suntem mai buni ca Dumnezeu...stie El ce face.
Si rau faci ca nu crezi in Iad...nu ti s-a intamplat sa simti ca esti "ajutat" sa iei o decizie buna? De ce sa fii ajutat? Daca nu exista Iad...nu ar avea sens.

Multumesc !

Si asta este parte a dilemei. Poate de fapt cauza majora.

Si anume, crestinismul care a devenit mai mult un concept, secatuit de parti esentiale si fata de care mai exista doar o aderenta formala.

Nu e in firea omului asa cum a fost creat de Dumnezeu sa iubeasca raul, si implicit personalizarea acestuia in diverse persoane.

Daca iubim pe cineva si ii dorim mantuirea, s-ar putea ca:

1. Sa aiba lucruri demne de iubit si atunci, este posibil ca prin ele sa-si gaseasca mantuirea.

2. Sa nu aiba acele lucruri, sau sa le aiba intr-o cantitate nesemnificativa in raport cu mantuirea dar datorita subiectivismului nostru si mai ales a faptului ca nu cunoastem o iubire mai buna, sa avem impresia ca acel atasament afectiv este iubire autentica.

In orice caz, judecati de genul "cum ar putea cel din Rai ...cel din Iad" sunt superficiale pentru ca cel care il credem demn de Rai s-ar putea sa nu ajunga acolo si cei care ii credeam vrednici de Iad la fel.

Daca putem accepta ca omul poate deveni personificarea binelui, nu stiu de ce respingem ideea ca poate fi si o intrupare a raului, mai ales ca avem exemplul diavolului - aceeasi versatilitate morala, chiar ca si stare/natura a fiintei.

Si e cam dificil sa iubesti o intrupare (autentica) a raului (cine poate spune ca iubeste pe diavol?) decat poate Sfintii (insa atentie, subiectul iubirii diavolului - ca personificare absoluta a raului nu prea e vehiculat deci..) insa doar ne imaginam cum ar fi (cateodata cu false impresii de sine), ca de ajuns acolo mai greu.

Apoi, lucrurile difera..pana la Parusie lucrurile se mai pot schimba, dupa..fiecare merge in eternitate cu alegerile sale si cu firea care si-au construit-o prin aceste alegeri, cei mantuiti se vor bucura de o iubire desavarsita si impartasita, cum ar putea exista o relatie de iubire cu cei care au respins iubirea, avand acest lucru adanc intimparit in fiinta lor?

Atunci lucrurile nu vor mai fi ca acum, si-si, ci ori-ori.

Compasiunea va exista - poate, dar compasiunea n-a fost niciodata o piedica in calea fericirii ba chiar dimpotriva.

Dar aceste explicatii sunt pur intelectuale..fara practica credintei si har, problema nu poate fi abordata altfel decat cu dezolare si prea putina speranta.

... iar cel mai esential aspect al credintei si traditiei ortodoxe romane este credinta in diavolul. Sa credem, fratilor, in diavolul si in puterea lui cea nemasurata, e drept, ceva mai mica decat a lui Dumnezeu, dar infinit mai mare decat a omului.
Si cine este in puterea diavolului? Tot omul care nu vine la biserica si nu face parastase si celelalte corespunzatoare datinilor.
Sunt unii care sunt blanzi si morali, dar tot in puterea diavolului sunt pentru ca nu vin la biserica noastra. Ce conteaza ca nu se sfadesc, ca nu insulta, ca sunt calmi si cu mult bun simt? La urma urmei indreptarul spovedaniei nu intreba despre bunul simt, dar despre mersul la biserica da.

Iarta-ma Aline, dar nu ma pot abtine sa nu ma opun idolatriei si superstitiilor!

Oare stii tu cine a fost Lucifer in istorie, de unde vine numele lui si ce cult l-a folosit prima data?

Subscriu afirmatiilor dvs., stimate coleg. Biserica este de urmat; "bisericismele", de combatut. Sunt si eu curios privind raspunsul la intrebarea dvs.

"Ce este iadul? Să ştiţi că iadul este împărăţia morţii; iadul este locul acela unde se chinuiesc, după dreptatea lui Dumnezeu, dracii şi toţi care au mâniat pe Dumnezeu şi au făcut voile lor în această lume.

Iadul este împărăţia dracilor, a cărui poartă este deznădejdea, curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi putoare; mâncare este foamea, băutură este setea, ceasornic este plânsul, aşternut este văpaia, orânduială este tulburarea cea fără rânduială a prăpastiei acelea groaznice."

Urmariti cu atentie afirmatiile bold-uite! Sper sa observati contradictia aberanta; ... daca veti interpreta in litera.

Pe parcursul vietii unui om aflat in toiul luptei pentru despatimire, ideile despre esenta vietii pe pamant si despre viata de apoi, se schimba de mai multe ori, pana se ajunge la Adevar. Pentru unii, este de mare folos duhovnicesc sa creada intru totul afirmatiile parintelui Cleopa. Un astfel de crez ii ajuta in lupta pentru despatimire, potrivit neputintelor si nivelului de intelegere pe care il au.

Totusi a face din sensul literal al unei alegorii, o dogma prin care se ingradeste sau se inlesneste dobandirea vesniciei, in functie de a crede sau nu in acea dogma, lepadand sensul alegoric si motivul pentru care a fost spusa, este tot una cu a predica alta Evanghelie.

Si ce spun sfintii apostoli despre cei ce predica alta Evanghelie?...

Chiar, cine a fost Lucifer? Purtatorul de Lumina, Primul Arhanghel. Despre ce cult e vorba?

Te referi la principiul Yin-Yang in care binele si raul sunt ingrediente necesare EXISTENTEI intregului Univers?
Daca da, eu personal nu sunt de acord. Nu raul, ca fapta, este parte a echilibrului, ci energia negativa si energia pozitiva sunt esentiale. Iarba se coseste ca sa creasca alta in loc, ruinele se darama pentru a zidi ceva frumos. Ambele fapte folosesc energie negativa dar cu toate asta nu sunt fapte rele.
Raul este o atitudine subiectiva, iar calificativul de rau este tot unul subiectiv (dar nu gresit). De exemplu, cineva imi zice vreo doua de ma enerveaza la culme. Cine a gresit? Cel ce a zis, sau eu ca am pus vorbele lui la inima si sunt lipsit de stapanire de sine? Si de unde stiu eu ca acela a zis ca sa imi dea peste nas? De unde stiu eu ca nu-mi vrea binele, doar ca nu se poate exprima altfel?

In acceptiunea umana, Raul este legat de suferinta in mod obligatoriu. In ecuatia vesniciei, in schimb, raul este ceea ce ma face sa uit cine sunt eu, cel ce locuiesc in acest trup. Rau este tot ceea ce ma face sa ma confund cu trupul si cu limitele si neputintele sale. Toate celelalte suferinte sociale sunt derivate din aceasta uitare, din aceasta confuzie. Intreg comportamentul primitiv dintre noi, ca indivizi sau ca popoare, este rezultatul uitarii motivului pentru care Dumnezeu ne-a creat.

Admirabil, stimate coleg. Subscriu.