Eu am înţeles că Dumnezeu Se lasă cunoscut nouă oamenilor pe măsura puterii noastre de a ne folosi de Revelaţie. Ne dezvăluie doar ceea ce ne este de folos pentru mântuire, ţinînd mereu cont de starea noastră (căzută).
Dealtfel, Revelaţia e un proces desfăşurat în trepte succesive, funcţie de cei cărora Domnul li S-a înfăţişat şi de etapele Planului mântuirii, care a trecut prin metamorfoze succesive până la culmea Întrupării şi lucrării jertfelnice a Domnului Iisus Hristos.
Într-un fel se arată Dumnezeu evreilor din vechime, de pildă lui Moise, în alt fel creştinilor de astăzi... Noi nu suntem ca Moise şi nici Moise nu este ca noi.

Într-un dialog doar cu numele, aşadar mai bine zis într-un monolog autist, emiţătorul nu ia în seamă particularităţile receptorului. Legea junglei, a stăpânului dictator, a teroristului - iată cum ar suna o astfel de situaţie de comunicare. Una avînd ca singură miză: puterea absolută. Or, e limpede că Dumnezeu nu obişnuieşte să se poarte ca un dictator, ci mai degrabă ca un tată blând, puternic, răbdător şi atât de iertător. E drept că uneori şi pedepsitor.

Într-o relaţie deplină, unde se manifestă iubirea şi preţuirea, fiecare ţine cont de însuşirile şi limitele celuilalt. Înclin să cred, aşadar, că Domnul, ştiindu-ne cum suntem şi preştiind totul, ne-a vorbit despre Tatăl întrucât această ipostază ne este nouă cel mai de folos.